George ROCA: Ma bucur mult și vă mulțumesc că ați acceptat acest interviu, mai ales că am aflat că sunteti foarte ocupata cu scrierea și editarea unei cărți…
Sabina MĂDUȚA: E ora 9 dimineața la noi la Oradea. Am deschis calculatorul și-am dat de minunata dumneavoastră propunere. Viața ne mai aduce și surprize plăcute, ne mai întâlnește și cu oameni sensibili, degustătorii de valori. Chiar dacă sunt puțini la număr e totuși foarte bine și așa! Dumneavoastră, domnule George Roca, minunatul nostru prieten, sunteți și rămâneți un un catalizator al culturii române și nu numai! Și dacă, așa cum spune Panait Istrati „Iubirea unui singur om te vindecă de ura tuturor!” și iubirea de carte vindecă multe suferințe și ne dă aripi să credem și să visăm că nu e totul pierdut, chiar la o anumită vârstă! Am norocul să locuiesc din nou în Oradea unde vă pot întâlni în fiecare vară, fie la lansări de carte, fie la spectacole ori la diverse manifestări culturale. Am citit recent cartea „Aviatorul” de Evgheni Vodolaskin. E absolut fantastică, te absoarbe, îți dă idei, te face să realizezi ce înseamnă un mare talent literar la care să te poți raporta chiar dacă conștientizezi că tu și scrierile tale sunteți, vai, departe! Dragă domnule George Roca, vă mulțumesc pentru invitația dumneavoastră la un Interviu. La aproape toate întrebările pe care mi le-ați pus veți găsi răspuns și în volumul „Cartea Sabinei”. Aici vă voi dezvălui și câteva amănunte mai puțin cunoscute din traseul meu prin această lume… Domnia voastră sunteți un scriitor foarte sensibil, ca un seismograf și eu știu ce v-a surprins la mine. De fapt fiecare avem lucruri absolut personale. Am realizat că nu trebuie să fugim de ele. Cu cât vom fi mai sinceri cu noi înșine cu atât cititorul va fi mai cucerit! Și de ce să copiem alte modele când ne avem pe noi înșine, buni sau răi, cu mai mult sau mai puțin talent dar putem fi deschiși cu sufletul în palmă! Asta se simte! Să nu se înțeleagă că nu-i admir si nu-i venerez pe marii creatori.
George ROCA: Desigur! Distinsă doamnă, tot ce spuneți mai sus e adevărat… Menirea acestui interviu este de a ne cunoaște mai bine, de a ști și cititorul faptele pozitive pe care le-am făcut în viață, cum ați ajuns sa fiți un scriitor, un om de cultură cuoscut și apreciat. Ați plecat din Oradea în urmă cu mulți ani, ați avut o viață tumultoasă și plină de realizări în București, iar de curând v-ați reîntors mai aproape de „matcă”, în frumosul oraș de pe malul Crișului… Nu numai aceasta aș dori să fie subiectul interviului nostru, ci și alte „multe” secrete. De exemplu: De unde va trageți rădăcinile. Cum a fost copilaria dumneavoastră? Ce mai scrieți, ce mai citiți… ce vă mai impresionează, ce vă mai bucură, ce va mai doare…? De fapt o mulțime de întrebări într-o singură frază! Răspundeți doar la cele care vi se par interesante!
Sabina MĂDUȚA: Rădăcinile mi le trag din Gepiș, o localitate situată la 30 de kilometri de municipiul Oradea pe drumul care trece prin Băile Felix. Amintirele depre copilaria mea persistă până și acum, după multe decenii! La orele de religie răspundeam întotdeauna foarte bine şi părintele Goldiş mă răsplătea cu nişte monezi mici şi strălucitoare pe care le aduceam bucuroasă acasă. Eram nelipsită de la biserică duminicile şi-n celelalte sărbători şi eram fericită când părintele mă punea să zic la strană rugăciunile „Tatăl Nostru” și „Crezul”. Dangătele clopotelor bisericii din satul meu natal nu le-am uitat niciodată. Sunetul lor îmi părea mult mai melodios şi mai frumos în comparaţie cu sunetul clopotelor din Oradea care îmi sună aspru şi străin. După mulţi ani, într-o noapte, fiind de gardă, şi ajungându-mă dorul de-acasă, am scris poezia „Clopotele”: „La biserica din sat/ Când prindeau a bate/ Clopotele se-auzeau/ Peste şapte sate// Dangătele lor prelungi/ Străpungeau eterul/ Intr-un cântec ancestral/ Infrăţit cu cerul.// Clopotele, clopotele,/ Se-auzeau departe/ De spuneau de sărbători/ De spuneau de moarte// Şi acum, le mai aud,/ Când în priveghere/ Clopotele amintirii/ Bat de Înviere!//” În anul 1996 s-a înfăptuit şi filmarea Bisericii din Gepiş unde am fost botezată. Minunatul om şi teleast Maria Preduţ, cea care a filmat atâtea biserici şi mănăstiri pentru emisiunea TVR „Lumină din lumină” a fost şi de data asta mâna proniei divine. Un gând pios pentru Maria Ingerilor, prea repede plecată dintre noi! Am pornit din Bucureşti cu echipa TVR (Maria Preduţ, Bogdan Silvestru şi Cătălin Lungoci) cu două zile înainte de Sfântu Nicolae, pe o ninsoare ca-n basme, cu o escală la Mitropolia Sibiului. Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Antonie al Ardealului a fost filmat citind Pastorala de Crăciun. Am înregistrat-o şi eu pe reportofon şi la întoarcerea în Bucureşti am predat-o Ligiei Necula care a difuzat-o pe Radio România Tineret înainte de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului! Ajunşi la Oradea, nici vorbă de zăpadă. Parcă revenise primăvara!
George ROCA: Ce poezie minunată și ce frumos știți să povestiți mai ales despre locurile natale după care cred că tânjiți și acum?
Sabina MĂDUȚA: După nimic nu tânjesc ca după reîntoarcerea în satul în care m-am născut, după uliţa lui lungă de peste trei kilometri, unde-i ştiam pe toţi sătenii, cu toate istoriile şi poreclele lor: a Ciorcului, a Grasâ, a Vriţâ, a Dedi, a Gali, şi încă multe altele. Casa noastră era situată cam pe la mijlocul satului, nu departe de şcoală şi de biserică. Din păcate, tata a vândut casa cu gândul să plece în bejenie ca să scape de colectivizare şi bineînţeles să se îmbogăţească, numai că tocmai a doua zi după ce a primit banii pe casă s-a înfăptuit Reforma monetară. Pe banii luaţi şi-a cumpărat o pereche de bocanci! Intocmai ca-n povestea lui Ion Creangă, Dănilă Prepeleac! Dărâmată de noul ei proprietar casa părintească mai există numai în memoria mea, cu tinda şi camera curată, cu tărnaţul şi celelalte acareturi: colniţa, hambarul, grajdul, şura, dar mai ales cu întâmplările mărunte ale copilăriei mele.
George ROCA: Care este povestea „Dealului morii” din „neuitata dumneavoastră copilărie” pe care ați descris-o într-o povestire scrisă cu multă inimă?
Sabina MĂDUȚA: Dealurile Gepişului, însemnate pe hartă, cuprind şi locul numit „Dealul morii”, loc unde aproape fiecare sătean avea o parcelă de vie. Printre butucii de viţă erau numeroşi piersici şi pruni, iar mai la vale, se cultivau pepenii care făceau deliciul nostru, al copiilor. Din ocolul casei, vedeam toată desfăşurarea însorită a dealului şi, când se coceau strugurii, părinţii ne trimiteau acolo, să-i păzim. După ce treceam de holdele de la Bronţasca, ne apropiam cu teamă de podul de peste valea de la poalele dealului. Treceam cât mai repede, nu cumva să fim muşcaţi de şerpii care mişunau prin pipirig. Sus ne aşteptau cuşmele colibelor şi câinele legat în lant, care lătra de zor şi sărea în sus de bucurie, văzându-ne. Tare mult ne plăceau acele mici adăposturi fără pod, mirosind puternic a flori de fân. Acolo, departe de ochii părinţilor, aveam un straniu sentiment de libertate şi de mister.
Nu departe de dealurile cu vii, începeau pădurile de foioase, care se întindeau până departe spre Mierlău şi Lăzăreni ajungând până la Băile Felix. Noi, copiii, stăteam de pază numai ziua. Noaptea, viile erau în paza adulţilor şi-a câinelui credincios, care mai alunga, cu lătratul lui, mistreții, fiindcă, aceştia de multe ori intrau în holdele de deasupra viei sau făcând ravagii prin lanurile de porumb. Din acest motiv sătenii cam renunțaseră să le mai cultive, dar tata, vorba mamei, „Vasile, tu tot ca neoamenii”, s-a hotărât să are bucata noastră de pământ care se întindea între vie şi imaş, pe un teren în pantă. Cum toate animalele din grajdul tatei au fost vândute printr-o afacere păguboasă, în stilul lui caracteristic, acum când vroia să are, nu mai avea decât un bivol şi o vacă. I-a înjugat la plug, a scuipat în palme, a zis „Doamne-ajută” şi a purces să tragă prima brazdă. Misiunea mea era să merg înaintea animalelor, să ţin de jug, trasând drept, porţiunea de arătură. Mi-era o frică de bivol, iar inima-mi bătea cu putere mai ales la coborâre, când, paşii animalului parcă se prăvăleau peste mine. Număram brazdele deja trase, socoteam în gând câte suişuri şi coborâşuri mai aveam de făcut, mă uitam spre cer, la soarele care nici vorbă să apună, să mă scape mai repede de chin. Şi, Doamne, cât de plăpândă eram, nu împlinisem încă doisprezece ani, şi cât de frică mi-era de suflarea grea şi zgomotoasă a bivolului, pe care i-o simţeam în ceafă, şi de coarnele lui răsucite, de copitele gata să mă strivească. Nu-l resimţeam ca pe un animal oarecare, ci ca pe un duh din poveştile mamei, care mă urmărea tulburându-mi visele şi somnul. Dar ce-i păsa tati de spaimele mele: îşi bătea joc de ele şi mă apostrofa cu ironie: „Ţi-e frică de moarte, nu? Ti-e frică!…” Nu suporta să ne vadă fricoşi. Dar cum să nu-i fie frică unui copil, de bivolul cel negru sau de ditamai calul-armăsar din poveste, pe care trebuia să-l ducă de căpăstru, la adăpat!? Nu ajungeam decât până la genunchii lor, iar tata-mi dădea lecţii de curaj!
Mă gândesc acum, după ce am uitat copilăria aceea chinuită, acum când încerc să mi-o reamintesc, la una dintre cele mai frumoase povestiri ale marelui scriitor Vasile Voiculescu, intitulată „Revolta dobitoacelor”. Doamne, cât sunt ele de blânde şi supuse, dacă se lasă conduse fără împotrivire până şi de un copil înspăimântat!
George ROCA: Povestiți minunat. Încerc să vă provoc! Adică mai vrem povestiri! Mi-a plăcut mult și „Primul drum la Oradea”… Primul drum de la Gepiș la Oradea! Frumoasă narațiune! Ați putea sa o reproduceți aici? Măcar o parte…
Sabina MĂDUȚA: …La Oradea mergeau sătenii în zilele de târg, lunea şi vinerea, fie pe jos, fie cu căruţa, să vândă şi să cumpere cele trebuitoare traiului lor atât de greu. Viaţa le era marcată de Războiul nu prea îndepărtat, de seceta cotropitoare, dar mai ales de schimbările aduse de noii stăpânitori. Dar, ce bine că nu le este dat copiilor să perceapă problemele cu care se confruntă părinţii. Nu că, aş fi avut o copilărie fericită: întotdeauna am suferit de foame, niciodată n-am avut îmbrăcăminte ca lumea, dar astea nu mă împiedicau să visez. Școala şi domnul învăţător Teodor Cărbunar, ce altă treabă aveau decât să-i cultive elevei cu note mari la limba română, dorul de plecare. Era într-o zi de duminică când tata a hotărât să meargă la Târgul de luni, de la Oradea. Se săturase de păstorit şi vroia să-şi vândă oile. Nici din creşterea oilor nu s-a ales cu vreo procopseală, el care nutrea vise de îmbogăţire, schimbându-şi mereu îndeletnicirile, una mai păguboasă ca alta!
Auzindu-l că face pregătiri de plecare l-am rugat să mă ia şi pe mine la drum, să-l ajut să mâne oile. Mama, care m-a auzit, s-a opus din răsputeri: cum să umble un copil de doisprezece ani, toată noaptea, pe jos în urma oilor? „Măi Vasile, nu fi bolund, nu-ţi pune mintea cu Sibinuţa. Cum o să biruiască ea să meargă pe jos atâția kilometri şi, încă noapea?” Dar eu atâta l-am pisat pe tata cu rugăminţile, până când a primit să-i fiu tovarăş de drum. Ce ne-o fi pus mama de merinde, dac-am plecat desculţă ori am avut încălţări, nu mai ştiu. Ţin minte doar, că în acea noapte caldă de vară, mergeam în urma oilor, doinind cântecele din satul nostru, un repertoriu cu care memoria mea de copil se juca. Tata, când fişcura, când cânta din frunză şi-n vreme ce, un cer spuză de stele ne lumina drumul… Am ajuns spre dimineaţă la Băile Felix. Aerul se cam răcise aşa că, ne-a prins bine să ne încălzim picioarele într-un şanţ cu apă termală. Tata mai făcea câte-o glumă, întreţinându-se cu alţi călători, din alte sate care, ca şi noi, făcuseră un popas la Băi, în drum spre Oradea.
Mai ştiu că, odată ajunşi la oraş, tata m-a lăsat în magazinul „Ferometal” (Oțelul) care mai există şi acum, unde, la căldură, aşezată pe o ladă de ambalaj, am adormit instantaneu. Oile le-a vândut în piaţa din apropiere, piaţă care a devenit mai târziu, Parcul Muncitoresc, iar acum se numește Parcul 1 Decembrie! Apoi a venit şi m-a luat de la „Oțelul” locul meu de odihnă, şi ne-am dus pe Corso, unde m-am minunat de oglinzile vitrinelor şi de strălucirea exponatelor (…) Apoi ne-am întors în piaţă. Acolo l-am găsit pe unchiul Toader Duma, care adusese lemne la vânzare şi acum se-nturna cu căruţa goală, aşa că, la întoarcere am avut norocul să nu mai fac drumul „per pedes”. Noaptea, în drumul nostru spre Oradea, ne întâlnisem cu unchiul Toader înainte de comuna Calea Mare, pe dealul acela abrupt care era spaima căruţaşilor. Ducea la vânzare o cocie burduşită cu lemne. Caii se opinteau din răsputeri, iar el se dăduse jos, împingând căruţa şi îndemnându-i cu glas tare. Parcă văd şi acum sforţările cailor şi ale unchiului, îmi amintesc de spaima ce mă cuprinsese ca nu cumva greutatea prea mare să-i tragă înapoi, la vale şi să-i omoare/ Din fericire totul s-a sfârşit cu bine, trecând de deal!
Când am intrat în sat, așezată comod în cocia unchiului, apunea soarele şi era peste tot, peste dealuri şi peste păduri, o lumină dulce, viorie! Mi s-a părut că regăsesc satul după o lungă absenţă, deşi nu trecuseră decât douăzeci şi patru de ore de la plecare, intervalul dintre două apusuri de soare…
George ROCA: Și povestea cu școala, cu zgomotele pădurii, cu Mândraia, cum a fost?
Sabina MĂDUȚA: Întors de pe front în anul 1944, domnul învăţător Teodor Cărbunar a preluat de la doamna preoteasă Ecaterina Goldiş, care îl suplinise, clasele I-VIII şi funcţia de director. Eu nu împlinisem încă şapte ani în toamna anului 1943 când m-am dus la şcoală. Dar cum puteam să stau singură acasă, când fetiţele din vecini, prietenele mele începuseră clasa I-a? M-am prezentat împreună cu ele la şcoală, iar părintele Vasile Goldiş şi doamna preoteasă m-au primit, însă nu m-au trecut în catalog.Învăţam foarte bine şi având o memorie deosebită le ziceam şi le ştiam pe toate ca pe apă… Nu înţelegeam atunci de ce colegele mele nu puteau răspunde la lecţii şi mă cam speriam când „Doamna” le trăgea de urechi şi le strofoca părul blond şi frumos, de arătau săracele ca vedetele de-acum, tapate mult şi cu sârg!
Câteodată nici eu nu scăpam de usturimea nuielelor aplicate la palmă care urmau după recreaţie, fiindcă eram deseori pe lista ceelor care nu fuseseră cuminţi. Ţin minte ceva usturimi, dar niciodată nu i-am purtat pică Doamnei. Nu mai ţin minte cine mă „spunea”, mă scria pe listă, dar sunt sigură că încă de pe atunci se evidenţiau turnătorii. În trimestrul al II-lea, când domnul învăţător s-a întors de pe front, impresionat probabil de cunoştinţele mele, m-a înscris reglementar în catalog şi m-a declarat la sfârşitul anului premiantă, aşa cum aveam să fiu până-n clasa a VI-a, când am trecut la Gimnaziul Unic din Tinca. Eram un copil precoce şi pe lângă faptul că învăţam bine, scoteam nişte perle de cugetări… culese probabil de prin cărţi ori auzite de la alţii. Se minunau bătrânii satului de mine, toţi mă lăudau şi mă alintau spunându-mi Sibinuţa Aiului. Numai că Vasalica Aiului, adică tata, nu se prea sinchisea de meritele mele la învăţătură. El mă trimitea cu vitele la păscut, prin păşuni şi prin păduri. Dimineaţa devreme când plecam îmi atrăgea atenţia să nu mă însoţesc cu alţi copii, ca nu cumva jucându-ne împreună să facem larmă şi astfel să ne prindă şomarul şi să ne sechestreze vitele. Vacile aveau la gât clopoţel sau talangă şi-n vreme ce păşteau, se-auzeau acele sunete frumoase şi liniştitoare, ca o muzică În trăistuţa de pânză de pe umăr, alături de bucata de pâine aveam întotdeauna cartea de citire şi câte-o carte de poveşti. Aşa-mi petreceam toată ziulica, singură, păzind vitele. Uneori mă înspăimântau zgomotele pădurii: câte-o pasăre care se ridica dintre arbori cu un straniu fâlfâit de aripi, câte-un strigăt de gaiţă, foşnetul crengilor în bătaia vântului, târşâitul vreunui şarpe peste frunzele uscate, ploaia, tunetele şi fulgerele… Toate au făcut din copilăria mea o poveste asemănătoare cu aceea a eroilor lui Dickens. Animalele pe care le păzeam, vacile şi viţeii, îmi erau prietene, le simţeam că-mi sunt ocrotitoare şi le iubeam nespus. Aveam o vacă care se numea Mândraia. Când tata i-a dus viţelul la târg, la vânzare, am plâns, şi ce n-aş fi făcut să nu fie despărţită de „copilul” ei.
Când eu eram la şcoală, tata dădea vitele la ciurdă, dar în vacanţe văcăream cât era vara de lungă. Dacă-mi amintesc de frumuseţile pădurii, de răsărituri şi apusuri de soare, de farmecul lor? Da, îmi amintesc, dar nu mă impresionau prea tare fiindcă am deschis ochii în acel paradis natural şi mi se părea firesc să fie aşa. Pe atunci credeam că „frumosul” e în altă parte… Într-o vacanţă pe când eram în anul doi la Şcoala Medie din Oradea, mi se propusese un loc într-o tabără la munte, contra unei mici sume de bani. Mama nu mi-a dat banii, motivând: „Ce munte, ce tabără? Uite aici pădurile şi aerul curat!” Nu ştiam câtă dreptate avea!
George ROCA: Amintiri din perioada gimnaziului…
Sabina MĂDUȚA: Cred că era în anul 1947 sau 1948, când la şcoală, ne-au pus să rupem din manuale paginile cu portretele Regelui Mihai şi al Reginei Mamă Elena. Când mi-a venit rândul, am introdus în godinul aprins din clasă, paginile rupte. Prin uşiţa sobei rămasă deschisă, am văzut cu mirare cum pagina cu Regele a luat foc, dar flăcările au ocolit portretul. Părintele Goldiş m-a privit complice înţelegându-mi uimirea! Până la urmă a ars toată foaia, însă întâmplarea mi s-a întipărit în minte pentru totdeauna, cu semnificaţia pe care i-a atribuit-o atunci sensibilitatea mea de copil, că făptuiam un sacrilegiu. O reformă neprielnică a desfiinţat în acel an Ciclul de şapte clase primare existent în Gepiș, satul nostru. Ca să învăţ mai departe a trebuit să merg la Gimnaziul Unic din Tinca.
Era frumoasă Școala din Tinca şi desigur că secretarul ei a privit-o curios pe fetiţa cu codiţe, mică şi slabă, arsă şi înegrită de soare, ţinând în mână pentru înscriere adeverinţa de absolvire a cinci clase primare cu media nouă şi cincizeci. De n-ar fi fost pârdalnica de matematică, putea fi chiar media zece! …Dar ce discuţii între mama şi tata în legătură cu mersul meu la şcoală. Tata, nu şi nu, că n-are bani de cheltuit pe şcoli. Mama, că ea-şi vinde şi poalele din ladă, numai ca să pot învăţa, aşa cum a sfătit-o domnul învăţător Cărbunar: „E păcat nană Floriţă să nu daţi fata mai departe la şcoală. Sabina învaţă bine şi-apoi cât e ea de mică şi slabă, n-o să biruiască cu secera și sapa!” Aşa că într-o luni de dimineaţă, în căruţa în care bunicul Dede, ducea o ladă goală în care să aducă purceii pe care urma să-i cumpere de la Târgul din Tinca, m-am instalat eu foarte comod, cale de vreo doisprezece kilometri. „Uite Sabinuţa, a zis bunicul, când vei fi tu mare şi cu şcoli înalte, o să-ţi aminteşti cum ai plecat la Gimnaziu călătorind într-o ladă de purcei…”
La Tinca încă nu se deschisese internatul pentru elevii veniţi de prin satele din jur, aşa că tata mi-a găsit o gazdă. Am locuit pe strada Tudor Vladimirescu la Nană Catiţă, cunoscută de toată lumea fiindcă vindea lunea la târg oale şi blide de pământ (ceramică) aduse de meștrii lor de departe dinspre Beiuș. Cu mine în gazdă erau încă două fete din Mociar, cu care mă înţelegeam foarte bine. Nană Catiţă era o văduvă cu suflet tare bun. Ne îngrijea şi ne hrănea contra unor dări în natură (alimente, lemne pentru încălzit ș.a.) aşa cum se înţelesese cu părinţii noştri. Când am trecut în clasa a VII-a, am fost primită la internat unde aveam şi cantină gratuită. De acasă ne adusesem pentru dormit cearceafuri de pânză şi celebrele dune – pilote din pene de gâscă.
Şi la Gimnaziu am învăţat bine, iar profesorii mă iubeau şi mă ocroteau văzându-mă probabil atât de mică. La rândul meu i-am iubit tare mult şi-am continuat să-i caut mai târziu, de câte ori mergeam din București, acasă în concediu. Doamnele profesoare Tania Minoiu şi Eleonora Laza mi-au devenit prietene. Îi port de asemenea o frumoasă amintire domnului profesor de muzică și limba română, Alexandru Condoroş. La o lecţia de compunere, impresionat probabil de ceea ce scrisesem m-a popularizat şi pe la alte clase, aşa că într-o recreaţie s-au strâns mulţi elevi în jurul meu să vadă minunea, s-o vadă pe fetiţa care ştie să facă poezii.
Tot în clasa a VII-a m-am îmbolnăvit de pojar (rujeolă) şi am trăit un episod foarte trist, poate cel mai trist din copilăria mea. Peste drum de internat era o casă frumoasă, dar nelocuită, foştii proprietari fiind deportaţi. Am fost izolată în acea casă pustie, în cea mai neagră singurătate, iar mâncarea pe care mi-o aduceau colegele, îmi era lăsată pe prag. Tare mi-era frică şi urât să fiu singură. Plângeam aproape tot timpul şi într-o zi când mi-am zărit chipul în oglinda unui geam, m-am speriat de fața mea desfigurată de eritemul rujeolic, de febră şi de plâns. Aşa m-a găsit tata într-o luni, când a venit la târg şi a trecut şi pe la mine. Era prima dată când îl vedeam privindu-mă cu milă. Într-o seară mi-a adus cina o colegă, Anisia, fiica adoptivă a părinteleui Goldiş. Atât de fierbinte m-am rugat de ea să rămână cu mine peste noapte încât în ciuda interdicţiei şi cu teama de-a fi pedepsită, a rămas. Doamne, cât am fost de fericită că nu mai eram singură cu urâtul şi cu spaimele mele. După ce m-am vindecat de pojar, doamna pedagogă m-a dus la dispensar pentru o radioscopie pulmonară. L-am auzit pe doctorul Weinberger comentând imaginea radioscopică a ceea ce am înţeles mult mai târziu, că era „complexul primar” pe care-l port bine mersi până astăzi şi care mi-a oferit imunitate pe viaţă împotriva tuberculozei.
George ROCA: Și ați ajuns la „Academia Mozes” (așa cum îi spuneau cu respect orădenii) acea faimoasă școală sanitară care a pregatit cadre medicale – asistenți pentru nenumărate spitale nu numai oradene ci și din țară. Câteva cuvinte despre iluștrii dumneavoastră profesori-doctori. Ce secție ai terminat?
Sabina MĂDUȚA: Profesorii noştri medici, dr. Mozes, dr. Curteanu, dr. Dinu, dr. Wolghemuth, Dr. Colea, dr Feier, dr. Sirban ş.a, ne dictau lecţiile la materiile pe care ni le predau – anatomie şi fiziologie, medicină internă, pediatrie chirurgie, dermatologie neurologie, etc, etc… – fiindcă trebuia să fim bine pregătite, după absolvire urmând să fim repartizate în satele fără medici! Doamne, câte caiete cu notiţe am umplut şi acum nu mai am măcar o pagină la care să mă închin! Cine ştie pe unde s-au risipit, sau o fi aprins tata focul cu ele… Colegele externe ne mai aduceau totuşi de acasă romane pe care le citeam pe ascuns să nu ne prindă doamna pedagogă. Din păcate, trebuia să le înapoiem cât mai repede, aşa că, într-o noapte, împreună cu colega Claudia Daltin aşezate pe capacul de la toaletă, citeam de zor la pagini diferite cartea „Carne din carnea mea” o poveste americană despre un tânăr condamnat la scaunul electric. Din păcate i-am pierdut urma Claudiei Daltin ai cărei părinţi italieni se stabiliseră în comuna Talpoş. Se spunea că după ce-a terminat medicina la Cluj, ar fi plecat în America! Ce dor mi-este de ea!
George ROCA: Acum înțeleg de ce v-au placut atât de mult cărțile… Mai ales că le citeați la „patru ochi” înpreună cu cu colegele… Câteva cuvinte despre atracția cărților asupra dumneavoastră…
Sabina MĂDUȚA: Referitor la cărți amintirile mă copleșesc. îmi aduc aminte – parcă ar fi fost ieri – de o secvență din vremea tinereții:
– Sibinaa, Sibinuţaa, mai lasă cartea şi stânge lampa că să gată fotoghinu… Vocea mamei care nu poate adormi de griji se aude din camera alăturată.
– Da mamă, da, o sting imediat, mai am puţin de citit. Dar eu nici gând să-i dau ascultare!
– Sibinaaaa…! se aude iar… şi n-am încotro.
Cobor fitilul, suflu-n lampă şi ies în verandă. E o noapte caldă de vară, cu aerul parfumat de ierburi înflorite. Crişul e la doi paşi de casa noastră. Peste sălciile şi plopii ce-l mărginesc se ridică o lună mare, strălucitoare. Îmi iau cartea, ies pe verandă şi încep să mai descifrez câteva rânduri la lumina farului noptatec. Sunt în vacanţă, am scăpat pentru trei luni de şcoală şi de internatul Liceului Sanitar de la Oradea. Acolo ne era interzis să citim alte cărţi în afară de manualele şcolare şi notiţele luate la orele de curs, fiindcă nici manuale nu prea aveam. În cei patru ani de şcoală am umplut zeci de caiete, mii de pagini de notiţe după cum am relatat mai sus. Forţa de atracţie a cărţilor asupra mea a fost dintotdeauna ieşită din comun. La început citeam tot ce-mi cădea în mână, dar mai târziu căutam anumiţi autori despre care auzisem, sau care-mi plăcuseră la prima lectură. Subliniam pasajele care mă impresionau mai tare, iar cu timpul mi-am alcătuit o bibliotecă adevărată şi pe gustul meu. Am călătorit mult cu ajutorul cărţilor. Peisajele geografice şi peisajele sufletelor umane, cu marile înălţimi şi adâncile lor prăpăstii, m-au ajutat să înţeleg şi să aflu cât mai multe despre ceea ce numim viaţă, viaţă care ne îngenunchiază şi ne supune. Dar suntem lăsaţi să ne zbatem, să ne facem planuri, şi să visăm la fericire. Dac-am şti de la bun început că nimeni nu este scutit de suferinţă şi de eşecuri, ne-am mai chinui atâta? Nimeni nu vine pe lumea asta decât pentru suferinţă. Târziu, de la înălţimea vârstei, facem eforturi să ne amintim de puţinele clipe fericite pe care le-am avut într-o viaţă…
Dar să revin la visuri şi la cărţi. Ce evadări, ce simţăminte înălţătoare îţi dă lectura unei cărţi bune! În eroii cărţilor citite mi-am regăsit aspiraţiile şi dorinţele de realizare, dintre care cea mai puternică a fost aceea de a deveni scriitoare. Mergând pe stradă, în autobuz sau în tramvai, în minte compuneam dialogurile viitoarelor mele personaje de roman. Visam să-l cunosc personal pe scriitorul Cezar Petrescu ale cărui cărţi, „Aurul negru”, „Întunecare”, şi trilogia „Luceafărul, Nirvana și Carmen Saeculare” îmi tulburaseră mintea, alungându-mi liniştea. Prea timidă, n-am găsit calea să ajung la el şi nici mai târziu n-am aflat vreun mentor care să-mi dea curaj. Scriitorii cărţilor mele preferate au rămas într-un turn de fildeş, inaccesibili, ca şi artiştii pe care-i admiram la teatru. Cum aş fi putut bănui atunci că într-o bună zi, prin preocupările mele reportericeşti voi afla cât sunt de vulnerabili aceşti zei pe care-i aşezăm pe un piedestal de neatins. De unde să fi ştiut că şi-n omeneştile lor slăbiciuni ne depăşesc pe noi, oamenii simpli, admiratorii lor? Prima revelaţie de acest gen este şocantă. Dar cărţile, cărţile sunt ca pâinile pentru suflet şi, din fericire, sunt întotdeauna din belşug. O viaţă de om nu-ţi ajunge să le citeşti pe toate. Şi într-o bună zi, într-un târziu descoperi o carte veche, o carte minunată care ţi-a scăpat la apariţie. Le cauţi şi pe celelalte, scrise de acelaşi autor, le parcurgi ca într-o transă. Ai vrea să-l cunoşti pe cel care le-a construit, dar el nu mai este. Acum când ai avea curajul să-i scrii sau pur şi simplu să-i telefonezi, el nu mai e…
George ROCA: În urmă cu mai mulți ani… ați pubicat un articol în revista „Contemporanul” despre „Un Leonardo da Vinci al României”. Despre cine este vorba? Să-l facem cunoscut și cititorilor nostri… Povestiți-ne vă rog despre pictorul Ioan Vlasiu. Ați scris atât de frumos și interesant despre dînsul…
Sabina MĂDUȚA: Am și acum în memorie o frază emisă de Ion Vlasiu „Simţi cum îţi dă inima dintr-odată; ţi-o dă cum ţi-ar da un măr”. Am scris acele lucruri cu gândul la întâlnirea mea cu cărţile sculptorului Ion Vlasiu. Eram acasă la Tinca. Mama fiind bolnavă, toată ziulica roboteam, iar preocupările mele nu erau prea artistice. S-a întâmplat ca fosta mea profesoară de la Gimnaziul din Tinca, doamna Norica Laza, să-mi împrumute o carte de cinci sute de pagini scrisă de Ion Vlasiu „Am plecat din sat”. Se legau nişte lucruri… Doamna Laza, ca şi Ion Vlasiu îşi aveau originile în Lechinţa Maramureşului. Învăţătorul evocat de Ion Vlasiu în carte, a fost chiar bunicul doamnei profesoare, iar el deţinea o parte din colecţia Revistei „Lamura”, sosită pe chiar adresa acelui învăţător care era abonat la Revistă prin anii ’20-’30. (Dl. George Negruţiu învățător, Lechinţa, jud. Turda-Arieş). Revista conţine multe articole semnate Vasile Voiculescu şi iată cum se leagă cărţile între ele. Dar nu aceste amănunte m-au determinat să citesc cartea care mi-a adus atâta bucurie. Seara după ce mama se culca, mă retrăgeam în camera mea şi citeam până ce mi se închideau ochii, fermecată, luînd-o cu mine până şi în somn. Acum, mama care vedea lumina prin crăpătura uşii dintre camerele noastre, nu mai striga la mine să sting becul… Mai mult, când zarea aceea de lumină îi da o linişte, ştiind că cineva veghează alături. Chiar mi-a spus într-o dimineaţă: „Ce bine am dormit ştiindu-te acasă…”
Când am ajuns la Bucureşti am căutat şi celelalte cărţi ale lui Ion Vlasiu: „Succes moral”, „O singură iubire”, „Jurnalele”… Mi-am regăsit sufletul în paginile acestor cărţi, în căutările autorului sculptor, plecat din Lechinţa, la Cluj, la Bucureşti, la Paris, ba chiar şi-n America. S-a dus să-şi cioplească acolo propria statuie. Şi şi-a făcut-o atât de bine, atât de durabilă! Cărţile lui cu caracter autobiografic, evocă lumea satelor de unde a plecat şi lumea oraşelor pe unde a colindat, nu numai cu talent de mare condeier, dar şi cu mare sinceritate şi plasticitate. Mi-am regăsit, parcurgându-i paginile, voluptatea cu care i-am citit pe Panait Istrati şi Jack London, pe Mihail Sadoveanu şi Lev Tolstoi, pe Vasile Voiculescu şi John Galsworthy, pe Cezar Petrescu şi Thomas Hardy. M-am regăsit pe mine şi visurile mele de a deveni scriitoare. O tentaţie ca un dor, s-a cuibărit în sufletul meu, să iau trenul să ajung la Lechinţa şi la Ogra, la Oarba şi la Cipău, să văd Mureşul în care el povesteşte că s-a scăldat de atâtea ori…
O altă surpriză mi-a prilejuit-o prietena Magda Mitraşca, profesoară de limba română la Oradea. Am amintit într-o discuţie cu ea despre cărţile citite şi nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că Magda şi-a dat examenul de diplomă cu subiectul „Opera literară a lui Ion Vlasiu”. A fost chiar şi atunci o surpriză pentru respectiva comisie… Cât m-am întristat aflând că Magda l-a întâlnit într-o vacanţă la mare, dar i-a lipsit curajul să i se adreseze. Cineva i-a arătat un bătrânel spunându-i: „Uite, domnul acela, este chiar Ion Vlasiu. Du-te şi salută-l, du-te şi vorbeşte-i, spune-i despre admiraţia ce-i porţi!”. Numai o ardeleancă precum Magda, putea fi atât de timidă, încât să-şi vadă idolul la doi paşi de ea, fără să-i adreseze un cuvânt, contemplându-l doar în tăcere… Am suferit eu, pentru acea ocazie pierdută pentru totdeauna, pentru clipa care nu se mai întoarce! Mai bine nu-mi povestea…
George ROCA: Ați ajuns la București ca asistentă medicală. Care a fost impactul cu capitala? Ce alte „secrete” v-au motivat să ajungeti la București… după terminarea „Academiei Mozes” din Oradea?
Sabina MĂDUȚA: Vreți secrete? Da, sunt multe lucruri pe care nu le-am dat în vileag, nu că mi-ar fi rușine de ele… Cum să le dezvălui unor oameni cu prejudecăți și ipocriți care te-ar eticheta după ureche cu răutate și chiar invidie! Cum să mă laud cu carnetul meu de studentă a Institutului Pedagogic „Maxim Gorki” din București, secția serală din anii 1955-57. Nu sună bine, nu-i așa? Pentru unii nici numele „MG” nu sună bine!
George ROCA: Eu zic că „Maxim Gorki” sună bine! Era o instituție de învățământ… Așa erau vremurile atunci! Nu cred că te racola nimeni acolo pentru a deveni „spion rus” dacă nu vroiai! Se facea carte precum în alte „locuri academice românești” din aceea vreme… Nu se învăța numai limba rusă. Exista (chiar) și o catedra de limbă și literatură română. În general studiau acolo cei cu o situație materială mai precară. I se zicea și institutul studenților săraci! Era locul unde toți studenții primeau burse, cămin, cantină… Nu erau toți mari iubitori de „Stalin si poporul rus…”. Desigur că au fost unii absolvenți care s-au „integrat” și au ajuns departe în structurile politice comuniste din acele vremuri. Iar dacă s-ar fi numit acel institut MGM (adică Metro-Goldwyn-Mayer), „Georges Eugène Benjamin Clémenceau”, „Hans Christian Andersen”, sau „Charles Dickens” credeți că ar fi fost mai prestigios ca învățământ!? Cine a fost Maxim Gorki? Un scriitor celebru peste tot în lume, nominalizat de cinci ori la Premiul Nobel pentru literatură, chiar dacă se știa de către cei din afara Cortinei de Fier că a fost fondatorul realismului socialism! Iertați-mă dacă am luat-o razna! Aș dori doar să scapați de acea „Mea culpa”! Pe vremea comunismului se incerca să se diminueze toate valorile capitalismului, acum după „revoluție” e invers. Vânătoarea de vrăjitoare! Continuați vă rog!
Sabina MĂDUȚA: Nici pentru mine situația materilă nu era bună! Lucram la Spitalul „I.C. Frimu” din Floreasca, secția chirurgie femei – o secție cu 60 de paturi și o singură asistentă în tura de noapte! Lucram mai mult în tura de noapte și dimineața pentru că după amiaza eram la cursuri. Plecam dimineața cu noaptea-n cap din Căminul de pe str. Transilvaniei 6, în vreme ce colegele mele studente la zi se întorceau în pat pe cealaltă parte să-și continue somnul. Oh, cât de mult le invidiam! A fost prea greu, aveam 19 ani, eram epuizată, fără nici un ajutor de-acasă cu un salariu foarte mic, motive care m-au făcut să întrerup cursurile după doi ani. Îl admiram și nu-l uit pe eminentul chirurg Ion Țurai, cel care a făcut primele operații pe cord deschis în România la Spitalul Floreasca. Iubeam de-atunci literatura și cărțile! Totuși acolo i-am descoperit pe marii scriitori ruși: Pușkin, Lermontov, Tolstoi. În două ore de clasă învățam pe de rost o poezie de Lermontov sau de Pușkin. Le știu și-acum și repet în gând frânturi din „Evgheni Oneghin” de Pușkin sau „Cântec de leagăn căzăcesc” de Lermontov.
George ROCA: Ha, ha! Sună bine! Să nu vă rușinați de acești titani ai literaturii ruse. Insăși cei de la Hollywood au făcut zeci de filme cu tematici in care erau implicate numele lor! Și nu s-au rușinat… chiar dacă era plină epocă de Razboi Rece! Mergem mai departe…
Sabina MĂDUȚA: Din căminul Institutului „Maxim Gorki” am plecat direct în casa celui ce-mi devenise soț, Șerban Adrian Simionovici, orfan de război, refugiat în România din Cernăuți împreună cu mama sa. Ne-am cunoscut într-o excursie pe munte, la „Refugiul alpin” din Bușteni. Mi-am schimbat și serviciul am trecut la pediatrie Spitalul de copii Cotroceni și mai apoi și în alte unități.
George ROCA: Fiind o bună recitatoare de poezie am aflat că ați avut mai multe apariții „artistice”, inclusiv la radio sau la „Cântarea României”…
Sabina MĂDUȚA: Despre mult hulita „Cântare a României” ce să vă spun! Oare n-a fost în anii aceia „grei” singurul mod de-a ne putea exprima și crea în toate domeniile, de la Literatură la Inginerie, de la Poezie la Inventică! Toate sub Cupola „Cântării României”! Știam că nu e tocmai bine, râdeam între noi și încercam să aducem la vedere uneori lucruri riscante, dar riscam… Poemul „Horea” de Aron Cotruș pe care l-am recitat în concurs mi-a adus totuși numai aprecieri. E adevărat că un „cineva”, mi-a zis după spectacol: „V-ați strecurat, v-ați strecura”, dar m-au lăsat să merg mai departe cu „1907” de Panait Cerna, „Mușat și ursitorile” de Mihai Eminescu, și „Sonete” de Vasile Voiculescu… recitaluri închinate limbii române și alte poezii din literatura română pe care le îndrăgeam și vroiam să le readuc în memoria spectatorilor și ascultătorilor Radio-ului. Marea actriță Lia Șahighian mi-a fost îndrumătoare, iar în juriul care m-a apreciat a fost și actorul atât de special Dinu Ianculescu. S-ar putea crede că mă laud! Eu însămi am fost uimită când domnul Dinu Ianculescu a înregistrat pe disc poemul „Horea” de Aron Cotruș iar doamna Lia Șahighian a preluat unele din poemele incluse în repertoriul meu. Se vede că i-am inspirat! (Ha, ha! Mi-a revenit buna dispoziție!) Toți mă întrebau, de unde le scoți, de unde? Ce să le spun, că din lecturile mele interminabile, din gărzile mele de noapte, din dragostea mea pentru poezie? Dragă domnule George Roca, am început într-o doară să vă scriu și iată că deja v-am dezvăluit multe ,„secrete”!
George ROCA: Foarte bine! Ma bucur că „ne-am împrietenit” și că ați devenit mai confidentă! Cum ați ajuns să performați pe posturile de radio naționale?
Sabina MĂDUȚA: Radioul a fost ca a doua mea casă! Era prin anul 1981 și la un concurs am recitat poemul „Pârâul și floarea” de Panait Cerna. Cu acest poem, recitat pe scena Casei de Cultură a M.A.I, într-un spectacol mai amplu, mi s-au deschis porțile Radioului. Prin redactorul Ioana Baternai care era în sală și făcea înregistrări. vocea mea a ajuns înaintea mea pe undele programului I al Radiodifuziunii Române! După difuzare am fost sunată și felicitată de multe cunoștințe, mai ales telefoanele de la Oradea… care-mi spuneau că toată strada Alexandru Cel Bun mă asculta si își comunicau unii altora „Sabina e la Radio! Sabina noastră e la Radio”! Nu-mi venea să cred, cum să fiu eu pe postul de Radio fără să-mi spună cineva că m-a înregistrat și difuzat? Am aflat până la urmă și am intrat pentru prima dată în Casa Radio, care avea să devină a doua mea casă după cum am spus mai sus! Am primit și o copie după înregistrarea pe care o mai păstrez în „Fonoteca mea de aur”! Mulțumesc Doamnei redactor Ioana Baternai Tudor oriunde s-ar afla!!!
George ROCA: Ce mult ma bucur ca v-ați „deschis” la dialog… Povestiți frumos și interesant… Parcă spuneați că nu vom scrie nici macar o pagină de interviu. Iată că se fac aproape zece! Ba mai multe cred…
Sabina MĂDUȚA: La început m-am gândit că dacă public un interviu iar mi-aud vorbe, bârfe, etc… care creează o confuzie totală. Și deseori acestea dor tare chiar daca nu sunt plauzibile sau documentate. E o confuzie totală. Din cauza adevăraților securiști, la 50 de ani (în 1987! Deci înainte de… 1989), m-au dat afară din serviciu și am rămas să mor de foame… Lucram atunci la Spitalul Militar ca angajat civil. Așa-mi trebuia dacă tot făceam prozelitism, recitând cui vroia sau nu să mă asculte, recitând din Aron Cotruș și din Vasile Voiculescu, și povestind cum l-au închis comuniștii la vârsta de 74 de ani! Total inuman să ții după gratiile Aiudului aproape cinci ani un om bolnav și vârstnic fără nicio vină, în acel regim de teroare și suferință. În cartea mea la capitolul ,,Mărturisitorii” sunt publicate șapte interviuri realizate de mine cu oamenii de vază care l-au cunoscut pe scriitorul martir „dincolo și dincoace de gratii”. Fiica poetului, doamna Gabriela Defour, cunoscându-mi pasiunea și compasiunea pentru prigonitul său părinte m-a îndrumat spre cei care au depus mărturiile pe ale căror mărturii le-am publicat în carte.
George ROCA: Care a fost impactul dumneavoastră cu „Mineriada” din 1990?
Sabina MĂDUȚA: Mă întrebați care a fost impactul meu cu minerii și securiștii în acea zi nefastă din 13 iunie 1990? Încerc s-o iau mai pe „întortocheatelea”! Curiozitatea de jurnalist m-a făcut să ajung în Piața Victoriei împreună cu o prietenă. Ne-am oprit în fața Muzeului „Grigore Antipa” unde am asistat la scene de groază. Când am scos din geantă micul meu aparat de fotografiat „Smena”, s-au repezit la mine doi „gealați”, un milițian și un civil. Unul mă ținea de mâna sângă, celălat de mâna dreaptă, iar peste ei o ceată de civili mă loveau în cap în timp ce traversam (astfel filmată!) spre Palatul Victoria. Apucasem să-mi bag aparatul foto în geantă! Am avut mare noroc pentru că la parterul Palatului m-a recunoscut un ofițer, care mi-a fost pacient… De fapt eu nu l-am recunoscut pe el! I-am explicat situația, a înțeles, și m-a dus spre o ieșire din spate… Mi-a dat apă și pâine – de frică făcusem o criză de hipoglicemie – și mi-a zis „Măi fato, măi, ce era să pățești. Dacă-ți dădeau ăștia cu bulanul peste spate, cum ești tu mică și slăbuță… ai fi fost terminată”. Nu-i dau numele deoarece s-ar putea să aibă neplăceri, dar îi mulțumesc! Povestea e mai lungă… Bine că am scăpat… de dusul la Jilava!
George ROCA: Am auzit că după revoluție ați înființat o editură numită simbolic „Florile dalbe”…
Sabina MĂDUȚA: Mă întrebați cum a fost cu editura „Florile dalbe” pe care cu mari eforturi am înființat-o în 1994? Am făcut-o tot de dragul marelui scriitor și patriot adevărat Vasile Voiculescu! Prima carte pe care am reeditat-o a fost „Rotonda plopilor aprinși” de Valeriu Anania. Există în această carte un portret a lui Vasile Voiculescu scris cu mult-mult har de Valeriu Anania cel care i-a fost prieten. Era prin 1995 pe când I.P.S Valeriu Anania era Arhiepiscopul Clujului, Vadului și Feleacului. Dar una e să iubești cărțile și alta să le vinzi ca apoi să poți tipări altele Dacă domnul general Lazăr Cârjan care era pe atunci la comanda I.P.J. Bihor și domnul Horia Stanciu, director la U.A.M.T Oradea, nu ar fi susținut prin sponsorizare tipărirea cărții aș fi fost și astăzi datoare la Tipografiei domnului Vladimir Kagan din Oradea. Le mulțumesc acum și pe această cale! Până la urmă din lipsă de fonduri a trebuit să renunț la editură!
George ROCA: Dacă ați prinde peștișorul de aur… care ar fi cele trei dorințe pe care ați vrea sa vi le îndeplinească!
Sabina MĂDUȚA: Prima dorință ar fi să nu mai fiu bolnavă! A doua… să fiu înconjurată de cât mai mulți oameni inteligenți și buni, să am exemple de urmat. Cu a treia e mai greu. Ea se referă nu numai la oamenii săraci și necăjiți din România! Îmi iubesc semenii! O iubire combinată cu milă (Pieta), dar… mai marii lumii nu sunt preocupați de filantropie! Nădejdea noastră a tuturor e la Bunul Dumnezeu! Prin tot ce facem să ne întărim credința. Sunt sigură că vom primi răspuns. Vă mulțumesc din suflet domnule George Roca pentrucă fără imboldul pe care mi l-ați dat poate că n-aș fi făcut aceste mărturisiri necesare pentru purificarea sufletului.
––––––
A consemnat,
George ROCA
Sydney, Australia – Oradea, România
25 iulie 2019