Vasile Voiculescu este unul dintre oamenii aleşi de Dumnezeu să propovăduiască cuvântul sfânt. (Adriana Vasile). Face parte din familia restrânsă a acelora care nu pot fi apreciaţi şi recunoscuţi la justa lor valoare decât după moarte. (Georgeta-Cristina Rafira). Postum, Vasile Voiculescu se relevă şi ca interesant prozator. (Florina Loliu). În Holocaust „unde ţipă doar păunii marilor trufii” a lăsat să decidă doar „jocul iubirii să mistuie gunoaiele lumii”. (Tatiana Iordan). S-a hrănit din substanţa evanghelică. (Georgeta Niculae). Ambiguitatea creşte sporind valoarea sonetelor, atunci când ideea dobândirii eternităţii prin iubire trimite la ideea înfrângerii timpului prin creaţia poetică. (Mariana Neacşu). Glasul iubirii eterne este glasul Domnului Iisus Hristos, pe care-l aud în biserica inimii cei cu o inimă curată, ca o împlinire a versetelor. (Agripina Păun). Sacralizarea iubirii smulge omul de sub tirania efemerităţii dăruindu-l cu eternizare. (Georgeta Soare). Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să îndrăgească tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel. (Ionela Sima). Adept al gândirismului, Vasile Voiculescu promovează în lirica sa credinţele ortodoxismului românesc. (Liana Predescu). Ideii de iubire îi este asociat motivul luminii. (Elena Oancea). Destinul i-a hărăzit brutal eroului voiculescian o orbire ce-l poartă pe drumuri ostenitoare. Zahei nu se acceptă ca orb, considerându-şi boala vincecabilă. E o alegorie despre voinţă eşuată, de a ieşii din ghearele întâmplării. (Ionela Băloiu). Fiinţa lui Iisus se sfâşie între cele două chemări, ca între două forţe de sens contrar: cea umană, care îl face să refuze moartea, şi cea divină, car îl îndeamnă să accepte moartea, primind în schimb viaţa cea pură şi fără de sfârşit. (Mihaele Rădulescu). Semnificaţia poeziei „În grădina Ghetsemani” este că refuzul morţii (al destinului, al vieţii divine) este de fapt refuzul vieţii adevărate, al vieţii veşnice, venit din dificultatea omului de a se despărţi de viaţa pământească, violent apărată de puterea instinctului. (Ecaterina Vişan). Rămas fără vedere, Zahei descoperă existenţa unui alt mod de cunoaştere, lăuntric, realizat cu ajutorul spiritului. Anularea privirii deschise în afară, spre lume, ar însemna nu o pierdere de neînlocuit pentru erou, ci, dimpotrivă, deschiderea unei porţi spre adevărata cunoaştere a esenţelor, idee car concordă în genere cu semnificaţia mitului Marelui Orb sau al lui Zalmoxe din credinţa lui L. Blaga. (Simona Goia). Vasile Voiculescu este un mesager al cerului, iar poezia sa este o rază de lumină – poetul este ales al lui Dumnezeu – iar poezia sa este floarea veacurilor, ea este a unui creştin care, traversând zona practicii religioase, respiră în spaţiul iniţierii sacre. Mişcarea vieţii poetului este concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Tânjind după integrarea în Absolut, poetul deprinde limba universală a rugăciunii, având nădejdea unei Vita Nova, ca Dante. (Georgiana Băjan). Bătrânul Voiculescu schimbă cromaticul din tinereţe cu dramaticul. (Anca Teleanu). Scenele biblice trimit către mitologia autohtonă şi spre comunicarea omului cu strămoşii săi. (Ana-Iulia Anton). Autorul acestei poezii a fost destinat în anii de după al doilea război mondial unei adevărate mucenicii, tocmai pentru aceste versuri de inspiraţie religioasă. (Georgeta Manea). Pentru a-şi ispăşi recluziunea într-un univers mic, numai în aparenţă mare, omul trebuie să apeleze la dragoste, dar înţeleasă nu ca una ternă, biologică, bazată pe chimismul sentimentelor trecătoare, ci aproape ca o teofanie, o apropiere de Principiul Prim, de Creatorul Lumii, redată în poezie metaforic, căci „Dragostea-i unica vecie dată nouă”. (Ana Manea). Poetul e un păstor, poezia sa este turma. Vasile Voiculescu, asemenea Domnului Iisus Hristos, are datoria de a lupta cu forţele întunericului: „Şi nu trăieşti decât când străluceşti”. (Ana-Maria Stan). Manifestă o supunere umilă, necondiţionată faţă de Dumnezeu, despre care crede că este singurul în stare să ocrotească sufletul omului de pericolele păcatului: „Tu, Doamne, ştii că-i bine şi drept ceea ce-ţi cer, / Nu zăbovi în ruga uscatelor păduri, / Trimite-mi pâlc de îngeri, în spate cu securi.” (Oana Cristina Iordache). Numele personajului ne trimite cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament. Cei doi se înrudesc prin voinţa de a vedea: Zahei orbul caută nu doar o vindecare anatomică, ci şi o iluminare lăuntrică, iar vameşul doreşte să-l vadă pe Iisus. (Carmen Dumitrescu). Asemănător cu eroul tragic din perioada clasică a tragediei, (nu) cu Oedip, a cărei orbenie finală este liber asumată în clipa în care i se dă să se vadă pe sine, ci cu ciclopul, cu titanii, cu anumiţi eroi aparţinând unui strat mitologic arhaic. Şi totuşi, o asemănare se poate găsi între Zahei şi Filoctet, cel suferind de o rană pestilentă, personajul tragediei lui Sofocle. Asemenea lor, dar şi asemenea biblicului Iov, Zahei nu se poate împăca cu năpasta ce s-a abătut asupra lui. (Irina Tătuc). Cuvântul (Logosul) a dat lumii conştiinţa de sine, încrederea de a se exprima. Mesagerul unităţii între Pământ şi Cer, între cădere şi înălţare omenească atinse prin limbaj este „vulturul iubirii” cel cu „gheare de aur” (Monica Salomeea Niţă). Voiculescu este scriitorul care a dat povestirii româneşti o altă soartă literară, iar proza lui narativă, într-o bună traducere, şi-ar croi drum în literatura universală. (Rodica-Elena Buzăţoaia). Numele personajului ne duce imediat cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament care, în urma vizitei lui Iisus în casa sa, se hotărăşte să-şi îndrepte greşelile şi să-şi împartă jumătate din avere săracilor. Romanul inistă pe legătura ce există între personaj şi apă. Simbolul magico-religios al apei este multiplu: suma universală a virtuţilor: ele sunt font et origo, rezervorul tuturor germenilor, ele simbolizează substanţa primordială din care toate formele se nasc şi în care toate se întorc, prin agresiune sau cataclism. Apa afundării şi a mântuirii ne este înfăţişată în momentul în care puhoaiele Buzăului îi îneacă falşii tovarăşi de drum spre Dervent. Zahei ne apare ca un alt Noe. Îmbrăţişarea dintre Dunărea mamă şi orb, fiul ei, poate fi considerată un botez, raportând-o la imaginea iconografică a Botezului lui Iisus. (Iuliana Udrea). Sonetele închipuite ale lui Voiculescu ascund şi un al doilea plan, încărcat de obscurităţi voite. S-a precizat lipsa de precizie a obiectului, ezitarea între un el şi ea. Voiculescu vorbeşte despre „puternicul meu domn”, de „prinţ ermetic”, dar şi de „scumpa mea”, „iubita mea”, întreţinând cu bună ştiinţă confuzia. Romanul îşi confundă însă deliberat personajele. Androginul este un simbol de largă circulaţie în literatura romantică. Acesta sugerează prima fază a creaţiei, aceea în care genurile nu există. (Adeluţa Coman). Împotriva voinţei de a-şi reface puritatea şi de a-şi redobândi lumina, orbul îşi simte fiinţa coborând ineluctabil pe scara întunericului acaparând (lumina interioară se stinge şi ea), ca şi cum personajul ar semnifica ispăşirea continuă a păcatului său originar, acela în urma căruia şi-a pierdut privirea. (Mădălina-Elena Popescu). Eroul caută frenetic lumina pierdută. (Iuliana-Ştefania Pănescu).
„În Grădina Ghetsemani”. Poezia face parte din volumul „Pârgă”, apărut în anul 1921, volum care marchează afirmarea originalităţii stilului lui Voiculescu. Deşi majoritatea temelor erau anticipate în primele sale volume, poetul depăşeşte tradiţionalismul sămănătorist prin spiritualizarea imaginii şi înnoirea expresiei. Acum tehnica poetului este mai precizată, iar relieful expresiei este mai individualizat. Scenele şi motivele biblice nu mai sunt simple elemente decorative, ci alegorii ale neliniştilor omului în aspiraţia către Dumnezeu.
Punctul de plecare al poeziei „În grădina Ghetsemani” se află în Evanghelia Sfântului Luca: „Şi când a sosit în acest loc, le-a zis: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Şi El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi îngenunchind se ruga, zicând: Părinte, de voieşti, treci de la Mine acest pahar… Dar nu voia Mea ci voia Ta să se facă! Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-l întărea. Iar El, fiind în chin de moarte mai stăruitor se rugă. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Şi ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare.” (Luca 22, 40-46).
Motivul rugăciunii lui Iisus în Grădina Ghetsemani apare frecvent în numeroase lucrări de artă. Vasile Voiculescu menţine în structura poemului majoritatea detaliilor din textul biblic pe care le dezvoltă într-o ţesătură poetică străbătută de o mistică devoţiune. În poezia de inspiraţie religioasă, imaginea lui Iisus apare, de obicei, asociată cu tema durerii, scriitorul oprindu-se asupra patimilor acestuia.
Rugăciunea din Grădina Ghetsemani are loc înaintea arestării lui Iisus de către escorta înarmată condusă de Iuda. Poetul se opreşte asupra acestui moment, în care Iuda apare înspăimântat de apropierea patimilor predestinate de Tatăl.
Întreaga poezie se organizează, astfel, în jurul elementelor ce ţin de natura duală a lui Iisus. Înaintea martiriului, Iisus ezită. Îndoielile şi neliniştea, teama de moarte sunt ale omului, depăşirea momentelor de zbucium, de teamă, ţin de natura divină.
În prima strofă poetul compune imaginea iconică a lui Iisus în Grădina Ghetsemani, accentuându-se, spre deosenire de reprezentările picturale, zbuciumul omenesc, lupta cu un destin care-l înspăimântă: „Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea într-una”. Prin contrast vizual se pun în opoziţie omenescul şi divinul, sugerate, pe de o parte de sângele care reprezintă viaţa terestră şi, pe de altă parte, albul, simbolul purităţii cereşti. Intensitatea durerii capătă proporţii cosmice, întreaga natură fiind străbătută de o jale metafizică, „Şi amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”.
Cele două strofe care urmează dezvoltă tragedia omului înspăimântat de patimile crucificării, dar şi depăşirea acestui moment prin înţelegerea sensului misiunii divine a lui Iisus. Prin alternarea perspectivei, îndoiala, ezitarea sunt amplificate. „Infama băutură”, simbol al păcatelor omenirii ce trebuie răscumpărate prin jertfă, se ascunde sub aparenţa înşelătoare a mierii, veninul se asociază cu dulceaţa. Lupta cu moartea depăşeşte limitele unei drame omeneşti, ea reprezentând alegoric esenţa eternului conflict dintre suflet şi trup, dintre spirit şi materie.
Ultima strofă completează cadrul tradiţional evanghelic din prima strofă. Imaginea terifiantă a măslinilor care „păreau că vor să fugă din loc să nu-l mai vadă” amplifică tragismul viziunii. Un vânt de spaimă frământă lumea, anunţând martiriul care va (urma) schimba destinul omenirii. Ultimul vers, „Şi uliii de seară dau roate după pradă”, e încărcat de sugestii premonitorii.
Epitetele, în majoritate exprimate prin adjective, definesc dimensiunile zbuciumului interior, mai puţin cadrul, care este redus la câteva elemente esenţiale.
Proiectarea acestei drame într-un timp mitic se reliefează, la nivel gramatical, prin folosirea verbelor la timpul imperfect, toate fiind predicate ale propoziţiilor principale. (Rodica-Ancuţa Dinu)
Cuvântul a dat lumii „conştiinţa de sine”, putinţă şi încredere de a se exprima, voinţa de a condensa gândul demn de reţinut în concepte, vocabulele de dragoste, pe cele de ură,, de formulare a ideii de libertate, devenind un „sol al dezrobirii” magmei dinlăuntrul fiinţei în şuvoiul de lavă al cuvintelor dăruite în exterior. (Viorina Muscalu). Luptând pentru lumină Zahei se zbate să nu se înstrăineze de sine, de fondul său de puritate. El vorbeşte, ca uriaşii lui Creangă, colorat şi liniştit, cu conştiinţa triumfului asupra mediocrităţii. (Mihaela Irimioiu). Lostriţa este văzută în trei ipostaze: fabuloasă – „lostriţa vrăjită”; diabolică – „ieşită la liman sub coasta iadului”; umană – „sta lungită la soare ca o domniţă”. (Elena-Ramona Ţilică). Epitetele potenţează chinul lui Iisus, „apa verzuie”, „veninul groaznic”, „infama băutură”, iar personificarea măslinilor, care „se frământau” şi „voiau să fugă” înspăimântaţi de suferinţele pe care urma să le îndure Iisus, oferă dimensiuni cosmice zbuciumului divin. (Mariana Dinescu). Pe un rest de plută se afla o fată care, adusă la mal, i-a zâmbit lui Aliman şi a cerut de mâncare. Această fată nu avea nici un nume, aşa că Aliman o numeşte Ileana. Nu a fost mult până acesta se îndrăgosteşte de Ileana, dar în zadar, pentru că mama fetei vine şi o ia pe aceasta. (Elena Sorina Stoica).
În lirica de factură religioasă a lui Vasile Voiculescu întâlnim teme şi motive biblice din Noul Testament şi din Vechiul Testament. De asemenea, întâlnim două direcţii, una apostolică – în accepţia biblică a termenului, şi una isihastă, de implicare a eu-lui în actul credinţei şi al rugăciunii, în care credinciosul se află într-un dialog permanent cu Dumnezeu.
Poezia „Taborul” are semnificaţii adânci ce reies din modalitatea de transfigurare a Luminii Sfinte, preludiul transfigurării religioase a credincioşilor. Lumina Sfântă trebuie corelată cu două aspecte pe care poetul le evidenţiază: dublul statut al credinciosului, acela de spectator dar şi de participant la schimbarea la faţă, la o transfigurare a Mântuitorului Iisus Hristos; inhabitarea divinului. Lumina transfigurează atât umanul, cât şi elementele cosmicului: soarel şi luna.
În poezia „Pe cruce” Vasile Voiculescu valorifică artistic o altă secvenţă din biblie: calvarul şi expresia lui Iisus Hristos pe cruce. Aici se sesizează un portret în oglindă al protagonistului. Durerea suferinţei şi expierea sunt surprinse succint, intensitatea lor fiind sugerată vizual. Superlativele stilistice („arşiţa grozavă”) şi folosirea verbelor la indicativ imperfect sugerează o acţiune de durată, împingând realul pe partea fabulosului şi făcând imaginea de ansamblu apocaliptică. În poezie sunt potenţate suferinţele Lui Iisus, iar durerile lui reprezintă şi rezumă suferinţele tuturor oamenilor. În partea a doua accentul cade pe „spamele durerii” morale, deoarece Iisus trebuie să îndure hula cărturarilor, batjocura mulţimii isterizate. Strofa finală surprinde contaminarea prin somn a vegetalului şi a umanului, ca prefigurare a thanatosului. Prin moartea Sa pe cruce, prin jerta de Sine, Iisus a luat asupra sa păcatele tuturor oamenilor. Prin moartea Sa demnă, Iisus Hristos s-a ridicat deasupra condiţiei umane.
„Iisus pe ape” redă secvenţa biblică a umblării Mântuitorului pe ape, o teofanie prin care a arătat ucenicilor Săi puterea Sa dumnezeiască. Aici se dezvăluie în toată măreţia Sa, oferind ucenicilor un exemplu de mărinimie şi bărbăţie creştine, spre a nu pierde nădejdea în Dumnezeu. Ideea fundamentală a acestei poezii este aceea că mântuirea oamenilor stă sub semnul crucii.
Iisus Hristos apare şi în poezia „Pregătiri de cină”. Personalitatea Lui este conturată prin tehnica contrastelor între starea sufletească dramatică şi veselia ucenicilor. În poezia lui Vasile Voiculescu, „mielul molatic” este alter ego-ul lui Iisus. Imaginile şi gesturile trimit la naraţiunea biblică: mielul mirosind a lapte face aluzie la Cel fără de păcat, iar somnul toropitor este somnul morţii.
Ideea fundamentală a poeziei „În Grădina Ghetsemani” este aceea că luând viaţa pe cont propriu, căpătând conştiinţa de Sine, Iisus cugetă la apropiata Sa moarte prin crucificare. Prin zbuciumul sufletesc îşi dezvălui treptat întreaga măreţie morală, conferindu-I lui Iisus o aură de personaj tragic. (Maria Cristina Ivan).
Oare nu era în grădina Ghetsemani o altă ispitire? (Georgiana Lazăr).
Poezia „În Grădina Ghetsemani” interpretează liber o scenă-simbol pentru creştinism, relatată în Evangheliile lui Matei, Marcu şi Luca: Iisus vine cu ucenicii săi pe muntele Măslinilor şi le cere acestora să vegheze împreună cu el. Se depărtează de ei, cade cu faţa la pământ, rugându-se fierbinte şi când se întoarce găseşte discipolii dormind. Neputinţa apostolilor de a învinge somnul, un eşec spritual, are o semnificaţie profundă: „veghea iniţiatică” deşi limitată la câteva ore s-a dovedit mai presus de puterile omeneşti.
Poezia lui Vasile Voiculescu exploatează dogma incarnaţiei: Hristos este logosul devenit trup, este cel care face legătura între Dumnezeu şi Sf. Duh, adică între Dumnezeul care creează existenţă şi Dumnezeul care este în noi. Iisus, ca om, trăieşte în grădina Ghetsemani un moment de teroare tanatică. Refuzând paharul el încearcă să eludeze ceea ce este scris să se întâmple, după voinţa Tatălui: arestarea, judecarea, răstignirea – moartea prin care să fie mântuită lumea. Suferinţa lui Iisus, care într-un moment de slăbiciune repudiază misiunea divină, este surprinsă pictural: paletă coloristică restrânsă (roşu, alb, verzui), compoziţie simplă, difuzia durerii în univers (Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna).
Termenul de „pahar” folosit atât în biblie cât şi în poemul voiculescian trebuie înţeles în sens spiritual, evocând momentul când omul bea cupa amărăciunilor pe duratra vieţii sale, cât şi în sens material reflectând clipa expierii sale, în care Iisus însetat a băut oţetul ce i-a curmat şirul suferinţelor.
Poemul voiculescian evocă lupta Mântuitorului cu propria soartă şi temerea lui firească de a lua „paharul” suferinţelor omeneşti. Supunându-se voinţei şi hotărârii divine, Iisus sfârşeşte prina a-şi accepta destinul şi – renunţând la trăsăturile umane – implicit „El uitase de viaţă”.
Poetul religios adaugă evenimentului biblic al rugii lui Iisus şi pe cel al Patimilor Mântuitorului, încheiate cu moartea lui prin răstignire. Între cele două momente temporale s-a plasat răgazul psihologic, al îndoielii de sine şi al deciziei compensatorii de a se sacrifica pentru purificarea de păcate a întregii lumi, izbăvite prin moartea celui curat şi fără vină.
Hristos va plăti cu moartea binele suprem pe care-l reprezintă dragostea de oameni şi mântuirea lor. (Ioneta Emanuela Manea).
Sonetul CLXX (16). „Sămânţa nemuririi, iubite, e cuvântul, / Eternul se ascunde sub coaja unei clipe / Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe…”
Existenţa concretă, ca şi faptele de imaginaţie sunt concentrate în limbaj. Există un mit al Logosului sacru, aşa cum au fost înregistrate mituri ale eroilor, ale iubirii, ale morţii sau ale jertfelor umane creatoare de frumos artistic. Limbajul este domeniul imaginarului instrumentalizat în unităţi sintagmatice. El are o natură ambivalentă, ca simplă funcţie de comunicare, ori ca rostire creatoare de semnificaţii. Putem astfel aprecia că sonetul (CLXX), al 16-lea după numărul poemelor scrise de V. Voiculescu, constituie un elogiu entuziast adus de poet Logosului cu funcţie mitică întemeietoare.
Ca şi I. Barbu în „Oul dogmatic”, Voiculescu recurge la simbolistica oului – formă redusă a cosmosului – în miezul căruia se repetă creaţia lumii de la început: în matricea ovoidală este întipărită mişcarea „aripilor” care, odată eliberată din coaja originară, se va transforma în „zbor” către tăriile cereşti. Cuvântul a dat lumii conştiinţa de sine, putinţă şi încredere de a se exprima, devenind un „sol al dezrobirii” magmei dinlăuntrul fiinţei în şuvoiul de lavă al cuvintelor dăruite în exterior.
Mesagerul unităţii între Pământ şi Cer, între semnul lingvistic şi sensul cuvântului, între cădere şi înălţare omenească, atinse prin limbaj, este „vulturul iubirii” cel cu „gheare de aur”. Simbolistica regalei păsări de pradă este extrem de variată, ambivalenţa semnului: el sugerează răul (războiul) şi moartea, dar şi lumina soarelui, alături de focul purificator. V. Voiculescu îi atribuie conotaţii benefice, de pasăre a izbăvirii, care sparge tiparele închistate ale lumii şi ale cuvântului, urcând la ceruri înţelesurile noi, răpite – cu iuţeala zborului – din „ţăndările” sensurilor învechite.
Poetul îndeamnă fiinţa prietenă (prin vocativul „iubite”!) să-şi regăsească inocenţa primară în „puritatea dintâi” a cuvintelor întemeietoare de sensuri în lume şi să se topească în „zeiasca voluptate” a rostirii semnificative. Acestea sunt, în viziunea poetului, „cheile magice” ale cuvântului oferit omului de generoasa divinitate tutelară: el instituie o semnificaţie, pe care o raportează mereu la universul real; imaginează, fabrică noi înţelesuri, reconstruind realitatea de la capăt; evocă o altă lume, adevărată ori numai închipuită, deja căzută în omeneasca uitare, ca şi omul.
Putem vorbi şi de funcţia eliberatoare, cathartică a cuvântului, pentru că el descătuşează lumea din codurile fixe şi perimate în timp, prin care a fost receptată, redându-i însuşirea primordială de a fi inepuizabilă. (Elena Raluca Manea).
Esenţa atitudinii liricie a lui V. Voiculescu rezultă din credinţa în posibilitatea răscumpărării fiinţei umane, a salvării sufletului printr-o imensă suferinţă. Scrierile lui cu caracter religios sunt poeme ale măreţiei şi mizeriei iubirii, ale Tatălui nostru Ceresc, ale Fiului, ale luptei permanente din sufletul uman. (Maria Magdalena Stanciu-Toma).
Reluând, în apusul vieţii, sâmburele tematic şi contextul filosofic al sonetelor lui Shakespeare – scrie profesoara Zoe Dumitrescu Buşulenga – Voiculescu a intrat şi el într-o convenţie. Dar, la el, convenţia este pretextul unei intrări într-o confesiune ultimă. Ca o contraparte a durerii, a iubirii frustrate, a patimilor cărnii, a dezgustului şi a remuşcărilor, sentimentul se purifică prin imagini şi se (subliniază) sublimează în idi poetice de o considerabilă înălţime. Revanşa geniului asupra celor de rând se ia cu o forţă dramatică de persuasiune. El, cel care ştie, se îmbracă în mag ori în demiurg, adică în haina celui apt de transcendere.
Fiecare dintre sonete este, în acest sens, iniţiatic. Sonetele se adresează poeziei mai vechi a lui V. Voiculescu, în măsura în care se adresează poeziei, dar şi experienţei ultime.
Legându-se de versurile mai vechi, continuându-le şi explicându-le, Ultimele sonete… rămân, totuşi, o operă autonomă, experienţa brută a unui creator într-un timp al creaţiei.
Poetul nu se mai adresează unui anumit public, el nu are un public, el scrie pentru a se supune condiţiei sale de creator; scrie, spune V. Voiculescu, pentru eternitate.
El se autoexilează şi într-un timp al literaturii – Renaşterea, dar şi într-un „limbaj”, într-un discurs care marchează alt discurs: exilatul transmite mesaje într-un limbaj ce este accesibil doar iniţiaţilor: celor pentru care Literatura este un domeniu sacru. Dacă Primăvara renascentistă poate fi unul dintre decorurile sonetelor, ea este, în aceeaşi măsură, subminată de „anotimpul exilului”: de anotimpul „limbajului voiculescian”.
În sonetul al cincilea renaşterea voiculesciană îşi mărturiseşte, aşa cum o va face de multe ori pe parcursul sonetelor, impasul; nu primăvara, nu anotimpul reînvierii „dă buzna”, ci iarna, mărturie a impasului; încoronările celorlalte sonete sunt acum „descoronări”; anul îşi leapădă coroana, refuză regalitatea, stăpânirea. Întrebării iniţiale îi corespunde alta, adresată altui domn; surghiunul temporal este şi unul spaţial.
În ultimele sonete… temele sunt sumbre, gerurile, zăpezile sunt ucigătoare. În sonetul al 22-lea poetul e „dezghiocat de vise de promoroacă”, de „amarnice vântoase de gânduri şi nesomn”. Imaginea fundamentală a copacului serveşte din nou la construirea unei alegorii; invocaţia („Îndură-te, coboară şi vino de mă vrei / Pân’ nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi”) are în vedere finalul. Zăpezile solemne nu lasă nicio şansă, ele reprezintă sfârşitul; dincolo de ele nu mai e nimic. Îngheţul ca moarte apare şi în sonetele 32 şi 52. Şi, numit prin perifrază, în altele. El aparţine canonului, petrarchismului, poeziei galante, primului registru de metafore ale poeziei. Dacă anotimpul de referinţă al Ultimelor sonete … e primăvara (corespunzătoare, literar, Renaşterii), cu expansiunile ei florale, cu armoniile ei vegetale, dar mai ales cu „învierile” petrecute sub semnul ei, iarna e un anotimp al gestaţiei, al pregătirii miraculoaselor Renaşteri. Nu numai atât însă: zăpezile, îngheţul, frigul aparţin unui lanţ de opoziţii ce ar pune în cumpănă valorile vieţii. Anunţarea frigului sau a zăpezilor poartă mereu un aer sumbru: se intră într-o lume interioară, se coboară în Hades. Iarna încheie un ciclu: vorbeşte despre un sfârşit. Zăpada egalează contrariile, frigul anulează mişcarea. Decor în sonete, hibernalul reprezintă şi un element al „competiţiei” poetice, echilibrând patimile, mereu aflate în plină ardere, temperând combustia sentimentelor. Veghea caracteristică eroului din sonete revine în sonetul al cincilea; se veghează, aici, „iubirea plăpândă”, aşa cum este „o comoară-n veci hărăzită”; acum dezlănţuirea comparaţiilor ne anunţă că suntem în plină competiţie poetică; în stil competitiv, poetul e un Argus, dar nu cu o sută de ochi, ci cu o mie.
Imaginile „titanice” primesc noi referinţe în sonetul al şaselea; în bestiarul voiculescian apare vulturul, bineînţeles rănit; apare şi o „osândă” care, rostită de partenerul erotic, devine „lege de aur pur şi greu”. Ar trebui să studiem, aici, rolul metalelor preţioase în poezia lui Voiculescu.
Sonetul 90 – all 244-lea sonet imaginar shakespearean – vorbeşte de ieşirea din starea „sacră”, de ieşire în condiţia vremelnică: umilinţa mărturiei nu-i egală decât cu orgoliul cu care se oficia ceremonia unirii. „… Îngăduie să-ţi spun, / Oceanule de geniu ce-n veci chiar şi uitarea / Cine-ar putea, cu atâta mai mult un biet nebun, / Şi în ce chip pe lume să pângărească marea?” Poetul şi-a regăsit condiţia „pământească”, timpul său „sacru” a luat sfârşit. Cuvintele retragerii numesc starea de excepţie, extraordinara aventură, condişia „iraţională” a unirii (e înfăptuită de „un biet nebun”). Aventura s-a terminat; la fel cum, altădată, Babel nega drepturile poetului de a atinge divinitatea, sfârşitul sonetelor subliniază eşecul. Luarea la cunoştinţă a condiţiei fragmentare, acceptarea ei, relansează ideea „numelui”, cel ce vorbeşte are acum o identitate din nou exactă, el e din nou Mefisto, dar un Mefisto al parodiei, profan.
Ieşirea din starea sacră desacralizează sonetele; poetul ce le-a înfăptuit nu mai e geniul, ci unul care poate încerca starea de umilinţă: „Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil, / Să te cobor… jos… până-n adânca mea smerenie…”
Odată despărţit de timpul shakespearean, ruga poate deveni o modalitate poetică; poetul se adresează marelui creator aşa cum s-ar adresa Divinităţii. Primii tălmaci ai textelor de cult nu foloseau alt mod de a se adresa scriptelor sfinte: „De-am tălmăcit cu umbre lumina ta regească / De lacrimi, ca şi ochii, mi-s versurile ude. / Te-am îngânat ca pruncul ce-nvaţă să vorbească / Şi-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude…”. Extraordinara experienţă a poeziei a luat sfârşit, timpul îşi regăseşte matca lui proprie. Poezia redevine o problemă de limbaj, într-un timp ce este, acum, al cuvintelor: izgonite din „paradis”, ele devin „imaginare”, palidă copie a marilor cuvinte, sanctificate de Creator. (Virginia Cristina Zamfir).
Apariţia în 1964, la un an după moartea poetului Vasile Voiculescu, a „Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”, a provocat o mare surpriză. Distinsul critic şi istoric literar Perpessicius aprecia în prefaţa volumului că este „una din marile zile festive ale lirismului nostru contemporan”. Vladimir Streinu, înfăptuind o analiză a întregii opere a poetului buzoian, este de părere că „Sonetele constituie o doctrină a iubirii, o erozofie”, născută dintr-un mimetism liric superior. (Elena Popescu). Erosul transcende existenţa omenească dând timpului sens, al cărui corespondent spaţial în ordine absolută este nemărginirea. (Dumitra Nuţă). Deznodământul povestirii trimite către mitul totemic, acela că strămoşul tuturor vieţuitoarelor lumii este peştele, ca motiv mitic, arhetipal în mitologia populară autohtonă. (Raluca Niţu). Între anii 1947 şi 1958 Voiculescu a conceput cele mai semnificative poeme de dragoste, reunite în volumul apărut postum „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de…”, alături de romanul fantastic „Zahei Orbul”. (Antoaneta Carmen Coman).
Poeziile care îl reprezintă cu adevărat pe marele poet religios V. Voiculescu au fost scrise între 1949-1958. Prin meditaţie şi prin exerciţiile spirituale ale isihiei el depăşea starea de extaz şi se ridica până la aceea de entaz. Rodul literar al acestei experienţe este ciclul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu”. Iconografia cristologică e destul de bogată în lirica de inspiraţie religioasă a lui V. Voiculescu. Din această categorie fac parte poeziile: „Magii”, „În grădina Ghetsemani”, „Pe drumul de aur al Sidonului”, „Iisus pe ape”. (Irina Piţoiu).
––––––––––-
dr. George ANCA