(dodii) Te culege de dimineaţă, te înşiră pe aţă, al poamei pom în har de om. Om cu ochi de zale scăpăraţi la jale. Te mărită, mă termită. Dă-mi-l viu sau mort, să-l învăţ în cort. Da’ ce dodie ţi-e tragodie. Rumeguş de piatră în fumul din şatră, gălbenuş de mort ‘n al oului cort, lavă de fiertură năruită-n gură, stâlp de os bărbat ce m-a dodiat. Cine să-l alelui mut în noul felu-i, fără ocol duhul gol, direct erect, pe moale cu bale, în flori cu zori.
Ei se cer de morţi, eu îi ţin în sorţi cu o pană fiartă în zeamă de moară. Tristul prunc de tristă păsări îl există. Bogată în rod recelui norod, o ling miere o vărs fiere, susure năduşeala gudure pricopseala, nemişcată de pradă retezată iscoadă. Cu aripi cu naut umerii mi-i caut. Lasă-te pe brânci groapa s-o adânci. Nimeni cu pedeapsa de pe lumea asta, mie cum mi-or da-o lor şi-o ar lua-o, mie de mi-o iau lor nu le-o mai dau, privind către cer pasăre mă-nşel, zburând în pământ pasăre mă zvânt, în apa opusă leşie de spuză.
Tatăl mai râde şi mâine mama se frământă în pâine cu pâinea se frământă şi tatăl şi mama sfântă. Mai bun e frate-meu ca Bartolomeu. Nu te lăsa şi trage cu arcul în desage, unii vorbesc ingliş eu învârtesc igliţi, nu te duce să te spurce, de nu-i dai un sfanţ îţi arde-un găinaţ, dacă eşti gorilă dă foc la şindrilă, dacă dormi pe tine te dă la albine, bunicului pasărea să i-o dăm c-aşailea. Aţi văzut ceva mai frumos ca furtuna mai rotund ca luna, mai dulce ca zahărul e aurul, mai urât ca dracul este bărbatul.
Mai urcată-n semn ramură de lemn lunecată-n bronz pentru vărul bonz, sumbră din oţel pentru Nansi Bel, suptă din colastră pasăre măiastră, trezită s-adormi şi să n-o mai torni. Somn de clopoţel îţi bat în oţel, vis de lamură sar balaură fierbinte de-a pururi te desfac din şnururi. Cu dolii orgolii cu bătrâneţe înţeleaptă o aripă în cer tot te aşteaptă, numai ea numai tu aţi oprit în loc sufletu aţi oprit zborul cu piciorul. Copil îmi dau start eu să vă despart, n-o mai fi pe vale flăcăul în zale, nu s-o mai dunga fecioarei frunza. În alt zbor mi-l ştiu părintele viu, niciun zbor nu ştiu de părinte viu.
(Marcus). Marcus il Buono, dieci crimini sulla pagina. Mandalo a noi, ufficio fondo corte, condotto di uno piccolo vecchio senza una mano e zoppo. Quella donna mi sentiva tutto che dicevo, adesso e morta. Anche la morte del polziotto non e la mia opera. Ucido altre bestie, piu familiari, stranni, stranieri.
Mi dispiace il morto. L’oddio piu che vivo. Cerco appena una penna. Non la trovo. Vedo la stessa casa con granda, sinuosa corte. Nuove forme di halucinazioni. Cerco la mia stessa morte, nel uno monde senza cadaveri reali. La mia ragione di nonessere. Parlo con te, morto.
Vedo il diavolo, lo capisco. Uomini senza diavolo, morite, mi dica. Amico mio, non credi che c’e tragico il tuo destino, anche se ti lo dico io? Sono il tuo diavolo nuovo, Marco il Buono, si, buono per l’inferno.
Le forme sono morte. Adio alle arte. Non le cerca. Hai rasso la verita del mistero suprastorico. Omicidio per amore c’e piu forte che il suicido. Eccolo cosi interdetto a me, ancora, sempre.
Perche desideravi parlare delle torture riservate a te? Credi che la sapevo? Hai uciso tutte le sfumature della gelosia. Oggi ho uciso uno piu socratico di te. Mi e piaciuta la sua sagezza quando ti liquido. Vorrei negare anche il pessimismo onesto degli morti per la patria.
Il mio crimine c’e tua felicita. Ciao, turco.
(întâlniri)Vremuri demne de ultimul dispreţ. Ochi terifiaţi a ne numi că am rezistat. După naştere, se sinucid senza zucchero, cu mintea în dodii. A mânat măgăriţa să ajungă acasă neştiind că o să plece iar pe la Georgică şi mai ales că o s-o facă cu plăcere după ce va mai fi plâns o dată că tot nu se îmbrăca. Se mai iartă din soartă, se mai dă câte-o raită de ruşine sau de necaz însă mai pe la amiaz ca în somn fără vise calea sfârşindu-mi-se.
Am retranscris dodiile ascultând Bucureşti IV. Să le las cum sunt, pe unde se află, să le despart şi să le adun totalitarist, să-le părăsesc pentru totdeauna (adică să mor şi nimeni să le editeze?) Nu avem secrete, suntem oameni morţi. Ni se cunoaşte totul, ştim dictatura, ne consolăm cu autodistrugerea şi sfărâmarea valorilor – necesară. Toate gândurile au replici în coşmar. N-am văzut icoana adevărată asupra căreia am plâns. Detestăm creierul ca pe orice comandament ultracentral şi dăm mâinii, ochiului, picioarelor, sexului, urechilor autonomie.
Era odată nasul Vandei. Şi într-o zi s-a răsmirosit să mai fie al Vandei şi a vrut să fie al Dianei. Diana, mică, avea un nas uite atâtica. Nasul Dianei îi spune nasului mamei ei, care odată se strâmbă. Nasurile mamelor vecine îi sar în ajutor. Vanda, nemaisimţindu-şi nasul, se repede încoace plângând, ca şi Diana. E al meu, şi l-a luat, l-a pus la locul lui, dar scăzuse, nu chiar cât al Dianei.
Asud când pun la cale chiar o fantezie. Dictând mă transform în manuscris, Creangă mi-l concurează pe Ezra Pound în dodia cibernetică. Bucureşti IV îl declarase ultimul năist şi cartea îi şi fusese retrasă din editură.
Îl văzusem pe Şora, mă sunaseră azi Cândea şi Ghelmez, avusesem de a face cu doi miniştri şi un viceprimministru, repezisem un secretar general de redacţie de la TV, refuzasem contacte şi telefoane, mă bălăbănisem printre directori şi inspectori, printre propriile mele priviri deodată întortocheate – că dacă visezi că nu poţi alerga şi vrei şi nu mai poţi şi nu alergi înseamnă că inima în curând te va lăsa. Pornisem după zahăr şi ulei, când l-am întâlnit pe George Alboiu şi am stat câteva ore de m-a durut capul. Primesc telefon de la Paul Tutungiu să scriu ce doresc în stagiunea viitoare şi încerc să bat la maşină o variantă a brâncuşiadei noastre – Velceştii şi cu mine. La kefir, Al. G.şi Damian N. se văicăreau că le-au picat cărţile.
Semne de altă întâlnire, la ieşire din aprozar. Mă întreabă, nu ştiu cine e, vorbim de Brâncuşi. Ne despărţim. Altcineva, vorbim despre surori, accidente de menisc, soră-mea vitregă nu e frigidă, foarte bine, avusese de gând şi să se mărite. Dar cum îţi mai spune, te ştiu numai de Gigi. La zoo împreună cu Nana şi maica Veta. Fata s-a jucat cu veveriţele, apoi cu cerbul lopătar şi cămilele. Doi flamingi s-au luat la ceartă, duelându-se cu şerpii gâturilor şi ciocnindu-şi ciocurile. Mama se mira cât de urâte erau maimuţele, şi se mai zice că omul e făcut din maimuţă. Leul a atras-o cel mai mult, mai ales urlând.
Lectură R. Vulcănescu, „Praxitele” – Marina, Puiu, Paul T. şi eu. Ahoe, azi: ştii,Anca, şi tu ai făcut puţin rugby. Capul îmi spune vinde ce ai mai de preţ dar pe mine nu mă vinde, părăseşte tot ce te ţine îmi spune mâna şi pe mine nu mă lăsa, şi piciorul calcă-mă dar nu mă abate gropii. Am zis aşa, ca în teatru, nu m-a vrut Ciucu, m-a primit Eugenia Popovici. Predată iar cartea. De ce mă publică Astra?
(carozza) Nu mai sunt poliţişti pentru romane poliţiste, emigranţi pentru exterior. Ţi-ai luat adio de la cuvânt. Cuvântul e ironie, tăcerea nu. Cu cine vorbesc? Cui mă naşti? Hai acasă, bătrâne.
Nebună pentru că eram copil, şi ce copil nu se ascunde-n bălării? Adu-ţi însă aminte că eu nu m-am ascuns şi am atacat pe faţă strigând pe drumul mare eu mă mărti cu Marin. Pienjenii o luară în sus. Se lasă două seri deodată. Clopotul din a doua viziune.
O mutare te desparte de-al partidei noastre tron – cu nebunul într-o parte regele e campion. Cine mă taie a tăiat mai înainte pe cel ce-l tăiase ca să nu mă taie. Borges îndoindu-se de Montale, pentru Malraux. Montale a primit Nobel-ul fiindcă mă primise pe mine, mai înainte, în vizită, spre deosebire încă de Malraux şi Borges. Lui Malraux, e drept, îi dedicasem Perseu, dar mi s-a tăiat dedicaţia.
ando da Basarab a Târgovişte
con il treno che l’aspetto
nella stazione da poco tempo
lettera del mio occhio
guarda una parola-uomo
viaggio tutto nuovo
freddo tra gli treni
non pensando a Bacovia
beve amico dimentica il vagone
imperio vivo guardi les lettres
paese viva che non esiste
ti prego accettare essere mio padre
anche del mio personaggio
con chi sta saturatore in civita
che passe incoretto nella lingua
che fa il maestro da lontano
la sera a Madrid con torrero
si scende una colomba
in ambiento di tutti questi stranieri
giovanino facia dell’aqua
spettacolo di coraggio epoca nuda
guerriero sul cavallo a vale sua
inamorati cieci perduto linguagio
nessun’ scienza nell’ carrozza Montale
Spionism la boi, marca trădării de nimicuri, a nu mai fi urlete pe la Urlaţi, poliţişti, transfugi. Escală în sculptură. Ca să dai înapoi, trebuie să ai cunoştinţe în iad, viitorul singuraticilor cu gânduri negre, salvat de cafea, înverşunat de cancer. Numai cauze peste tot. Da, tată, luna se joacă şi ea pe afară, toată noaptea, şi cine o lasă afară, Bau-bau.
Te-am dus cuminte, cu tandreţe, dezvăluindu-ţi că nu mergem la control atât de dimineaţă, că ne vom întâlni cu un prieten al doctorului (s-a şi prezentat, formal – să fi înţeles de la el neputinţa noastră, a tuturor?) Dacă îmi iert că te-am lăsat acolo, în seama lui Mache şi a fişierului, înseamnă că îmi iert satrapii care mă fârşesc asemeni cobaltului pe tine. Dar întorcându-mă şi negăsindu-te, plecând cu fata şi repezindu-te la întâlnire (cu o tăgârţă de te cocoşa şi sănătoasă), la ce-ţi mai trebuia iar să plângi, să-ţi vină să pleci acasă la ţară, ori să te strângi de gât? M-ai născut cu teamă de cum se va petrece.
(Zerbino) Ce scriitor nu ştii cum arată? Kafka. Seamănă cu mine, dar eu nu sunt evreu. Valery a tăcut douăzeci de ani, rezolva zilnic probleme de matematică. Era tot numai îmbătrânire, cute de om sărac, nu riduri. Stă cu mâna la tâmplă şi numai un mic inel îi dă magie.
Mai toţi scriitorii sunt graşi şi bătrâni. Rareori câte unul slab. Groaznic lucru e o fotografie de om. Mulţi au mutre de evrei, numai evreii adevăraţi nu. Tristan Tzara cum era? Nu l-ai văzut? Şi azi a apărut în Lettres francaises, era un portret al lui, ochi ninşi aşa, fără violenţă, rafinat, ce să-i faci.
Malraux? Oho, a fost ministru. Mi se pare că se pieptăna cu cărare. Avea păr sănătos. Era tot slab. Îmi place că tu nimereşti numai scriitori care nu sunt graşi. La Stratford e un bust comic al lui Shakespeare, chelios, rotofei, cu cioc. Interesant e un portret în alb al lui Byron şi mai ales portretele imaginare ale lui Lautreamont.
Pe urmă, un portret al lui Rimbaud, zăcând. Ştii că a trăit cu Verlaine. Nu ştiu. Sunt şi împreună fotografiaţi, dar nu se vede viciul. Mai ales la Rimbaud nu se vede. Whitman sau Ceaikovski i-am văzut într-o carte nemţească alături de concubinii lor şi nu era acelaşi lucru. Verlaine semăna cu Socrate, Rimbaud nu semăna cu nimeni.
Îl ştii pe Quasimodo? Îl ştiu. Are o mustaţă fantasmagorică. A, Strindbeg, domnule. Îl cunoşti pe Ibsen, cu faţa pletoasă şi sticla ochelarilor plutind peste ochi. Da, da. Ei, Ibsen ca icebergul, nu? Strindberg are doar transparenţa gheţarilor, luminos şi misogin.
Să-mi amintesc ce-am vorbit cu Ioan Alexandru, pe urmă scriu Prinţul Zerbino, deşi e 1 noaptea şi n-am imaginaţie tenebroasă. Deschizând uşa, mama îi spuse prinţului: e timpul. Ce va fi, nu ce a fost. Şi ce va fi? Na, că-mi amintesc ce-a vorbit cu poetul. Că e om bun şi bine face că înjură, dar să înjure şi cu mâinile. Oamenii răi sunt revoltaţi şi nu răi. Împuşcă o dată, pe urmă mai trage de două ori, atunci e revoltat. Cei buni put.
În haine negre, cu mască de ceară, vede afişe-coarne-de-draci, strada are clopote agăţate de gât. Alergase după cai nevăzuţi, hm-craniu-armură. Îl supăra tăria luminii. Mâncă şi i se făcu foame. Primul de la care primi avu nefericirea să fie mai scund decât prinţul, o picătură de ceară i s-a scurs în creştet şi n-a mai fost. Până la urmă, au căzut din masca de ceară 1000 de picături, dar, subţire cum fusese la început, ar fi părut că nu cuprinde nici 100. Prinţul nu s-a gândit nici la 10. El nici acum nu are habar că din mască putea să picure ceară.
În Firenze era un turn adus pe ascuns din Veneţia. Zerbino nu mai cunoştea oraşele. Când reveni în Firenze, se închise în turnul veneţian. Nimeni nu ştia de turn, dar Zerbino lăsase urme. Vechi italieni au început să caute bănuitori, dar, murind, n-au lăsat niciun cuvânt despre ceea ce căutau.
Îşi ţinu respiraţia până se apropiară albinele. Ameţit de zumzetul lor, sări în sus, încălţat într-un roi. Nu mai putea merge şi se descălţă. Atunci albinele l-au încins de mijloc şi el, mişcându-şi paşii, se apropia de nori, de care, temându-se, albinele i s-au lipit iarăşi de picioare.
Stând prea mult pe loc, îşi aduse aminte câte feluri de morţi a mirosit. Întâi nu s-a apropiat decât de femei vii, iar bărbaţii s-au apropiat ei de el. Unul îi căzuse în faţă, la duel, când el îşi smulgea spada. Nu s-a dus la moartea tatălui într-un război, din care acesta fusese răpit şi ucis nu se ştie unde, dar glasul neauzit îi produdese, dacă nu greaţă, un fel de necaz. Mai murise baronul Cretz, dar acesta mirosea bine, pentru că îi arsese urechile ondulate, spre a le face normale, îi scosese ochii pentru că tot nu mai vedeau, iar orbitele i le prefăcuse în ceasuri cu parfumuri.
Vocea i-a spus să iasă. A încercat, nu se putea. Şi-a amintit că vocea fusese şoptită. N-o fi existat. A renunţat să iasă.
(Nick) Să-mi dai pielea înapoi, ca la Dorohoi. Jacob e Iago, Santiago de Compostella, Cristian Ionescu, întâlnit la o bere. În Gran Canare, cu Dan Munteanu, numai de Ciorănescu n-am vorbit noi. În America de Sud e altă limbă decât în Spania. Mai învechită. Teatrul e foarte viu, se simte traducerea, dacă e în spaniolă sau în sud-americană. Se înţelege, da’ nu articulo de papel.
Duhori anti-duh. Transcriere de pe hârtie în virtual, descoperire. Cel mai lung roman, în 40 volume, „Tokugawa Levasu” de Sohachi Yamaoka. La Aiud, Sandu Tudor. Cu ţiganca la râu, Puşi apud Lorca, mata de pelo – nu coc-Balş. Noroi, prea dur, Techirghiol, nu humă-tină, la marginea râului s-a-ntins pe spate putoarea între apă şi uscat, nu clisă, poate prund, lunca din Mirceşti. Eu mă formez mereu. Azi sunt mai format ca ieri.
Cartea mansuetudinii scriind-o (de când?), în companii corporate (carcerate voluntar, cu vizite la internat, fiică-mea a mai rămânea în atelierul de icoane, suferind ca de vreme), cât să nu mă mai uit la box. Cu Eliade, în proprietăţi, yet a nu-şi putea cumpăra un aparat medical, ba o universitate să-i ofere, îl duce băiatul lui Nestor şi-l ia de la rector, mai discuţie – memorii-ideatică-simbol-bătrâneţe.
Lenuş, cu pizza şi tort pentru ziua ei, după o săptămână. Fata, pe webcam, de ziua Szegedului, de-a vampirii lui Stoker, Doyle (Steckton), Wilde (Gray), şi dacă îngropăm cenuşa boxului – ce de amenzi, că va umbla fără centură. Discipolii trepanaţi ai lui Lucifer. Celor de pe rutele sinuciderilor le va fi rambursat preţul integral al biletului.
Frumoşii sunt trufaşi. Schimbă avioanele în aer. Şi tu, şi Pintilie, şi Tocilescu. Ionuţ îşi pusese într-o carte Şacote să se joace, păi e al meu, s-a făcut că n-aude. Furnici ancore. M-am scris. Te-ai apucat să traduci Romance somnambulo. Verde, verde, che te chero verde. Verde carne, verde pelo. Mama lui de verde. N-are rime, ca în Coşbuc, în marja unei poezii senzitive. Ăsta a tradus stele mari de promoroacă.
Băi nenică, păi tu ştii că toţi malahiştii ăştia se trag din Ulysses. Tu eşti anti-Joyce total. Luna mea gitana. Nu le poate vede – groaznic. Pe la semafoare cerşind. Yellow stone. Wyoming. Cuarţul, mai exact decât zirconiul.
Din nou cu Brâncuşi d’ai purgatoriului transcris. Discret până la discreditare, timidul lui Cezar. Ultima oară, nici la lume să mă uit. Azi iar cărţi şi intelectuali supravieţuind. N-ai cancer. Ai întâlnit o hacienda. Atmosferă ca-n Spania. Costoso. Noi tot crucea nimerim nebaptişti aferim.
De pierd caietele, bine că nu se înţelege ce scrie. Mai e şi duminică. Să nu dea de Aristide Kamanita al tău şi al lui Zberea. Hamond ar putea regiza Furnicile. Ramona de la analize vrea o carte. Tu nu dormi, eu visez rânduri. Ăi bătrâni în lanţ indemnizat, ăi tineri de şi-or fi dând seama.
Eram trei, doi – eu cu taică-meu. Oi fi având şi eu un fiu. Eram adversari ireductibili, ori ne apăram de represiune, umblând împreună. Creierul împingea scalpul. Înainte de vot, tura, abdomene, după, corectura furnicilor. Amnezia halucinatorie Anand-Nandini ar fi cheia generativă.
Kant nu contestă ideea de dumnezeu, nu e o categorie constituită, e un postulat necesar, unii l-au acuzat de ateism. Marx a spus că evreii conduc lumea prin creştinism. N-am auzit asta, poate că religia e opiu. Blaga şi Roşca au făcut teologie ca să scape de armată. Metafizica e a lui Hegel, nu te miri că Stuart-Mill îl face schizofrenic, englezii sunt psihologişti, n-au niciun metafizician mare. Kant a îngropat metafizica naturală. Stăniloae zice că omenia e contrariul individualismului. Spiritualitatea ortodoxă, acceptată de poporul român.
Reţeaua din reţea, dublu structurată, politică şi teroristă. Autoatentate. Vrem neoameni. Pe o pânză de trădare. Cred că te pot detesta. You’ll never beat the Irish. Rusul schimbă sezonul. Rosătură de la proteza inghinală, cu ce să mă dau, cu gălbenele, bine, cu aloe. Fix ca’n ’45. Exces de incopetenţă. Unknown. Silogismul troc. Pantologie. Dodifici toate speciile. Primul motto, din Schlegel. Simona are Moscova în spate.
Era cum m-aş fi dus la teatru, de înconjuram lacul înghiţind tirade. Criticul pentalogic, tot cinci mottouri, iar eu un viitor troc, contrastudiu. Sănătatea de a nu repeta destinul celuilalt editor poate sub crimă. Crabii neraci, cruste exterioare, de scârboşi. Un gol de-n chaos. Hai şi cu paşoptu’. Oi mai fi fost şi n-oi fi vost’. Să credem aceste aranjamente, dacă nu vrem să cădem pe scări.
Ziua de San Federico. Puci la Sevilla. S-a alăturat şi Granada. Fiecare îşi făcea mendrele, se răzbuna pe diverse chestii. Beţia sângelui, treabă de război civil, aşa şi Bosnia. Nici nu ştiau de partea cui luptă. Inchiziţia, cea mai a dracu’.
Frica de dumnezeu şi de prostia din jur. Evanghelia pe piept. Ai grijă ce scrii, lucrurile se vor înăspri. Cine băieţi, cine fete, cine fericit? Ai pustiit-o. Punjab. Ciorapul de la proteză în maşina de spălat. Am auzit de V1, V2, mais quand? În Groapa Paraschiv îl bate pe Bosoncea. Nirvana alcoolică. Nu există scăpare. Nu se susţine psihologic. Iar ai tras dungi? Unsu-tunsu. Războiaş civil. Din peana lui Corneille. Baruţu.
Cum se şi prăvăleau peste pâini, mai moi la noi, after all, dar degeaba, deduceai din intonaţia miorlăită, aluia, aluia, aici îi, ne trebuia, unde om fi crezut că suntem, geaba meci. Vei fi auzit ploaia muezină. Vişine, vii şi ne. Iacobini la coasă. Mene, mierle, trene cer’le şperle. Nu s-a spălat pe mâna dreaptă. Cât că erai din Homer, Praleo. Călugăra gitana.
Ce faceţi azi când vorbeşte Ostaka? De vorbit cu vorbe a nu mai vorbi, interzis pe viaţă. Povestea tatălui aşteptând biciclista, roată verticală d’alei încinse. Deci, semănând tatălui meu, domnule, ai conversa repetat cu femeia, pe aceeaşi politică, nefanatic, yet, ar trebui să fii contabil, să joci table, să citeşti filosofie, voce n-ai.
M-ar visa câinii. Victimul. Problema ta e ţinuta. Să te autoinventezi. Mersul tău nu-mi place. Să mergi ca A, nu ca B, ca un câine care-şi caută mâncarea pe jos. Să faci atârnări. Scolioză. Când calci pe scenă, fiecare deget de la picior are corespondent în trup. Să ştii să şi stai bine. Important e degetul cel mare. Caută mersul să fie de calitate. Viaţa e o scenă. Când eşti tânăr e mai uşor. S-o iei încet. În viaţa socială, suntem actori. Emil Constantinscu a luat lecţii de la Caramitru. Legătură între şah şi dramaturgie, deschidere, apărare, final. Hăţişul şi schema.
Tanti Fane, doctorilor, că să nu moară până nu termină nepoata cartea de scris. Merg pe vârfuri să-mi sui şira. Crezusem că te iei de cămaşă. Cin’ s-o mai vedea la televizor, belea? N-are cine mai ieşi pe unde, apă, pulbere. Relaţia cu calcanii. Ăştia demolează climatul.
De ce nu învăţaţi voi matematică? Ăsta este casus belli. Atâta ai voie. Ştii să scrii? Moartea sufletului dumnezeiesc. Trestii de vulcan umane. Zbârnă. Ia pastilele. Mână necunoscută. Cai cu boi. După amprente. Torah. La subiect. Alta preia controlul. Trişti din ăştia. Ca la Massada. Născuţi din aceeaşi pisică, dintr-o contradicţie. Te-a trecut pe extasy. Nu se poate întâmpla ce se întâmplă. Fură-ţi libertatea. Tetrarhia lui Diocleţian. Aţi dat în bengă, cu o clepsidră înainte. Rextier. De lipsă cărticea. Vara devreme. Clipit blind. Bibanul a muşcat. Două leşinături. Aud toate urletele. Overdoză. Să dispai. Vrei o banană? Mai stinge sabia. Ţi-or da în creastă. Mă gâdil. Bujiile în menghină. Mama de la est. Noi rămânem, voi plecaţi. Cineva să-i dea o îngheţată pe băţ. Au băut toţi petrol. Te-a bătut soarele-n cap, uitat pe scările templului. Ne e dor de absenţa ta. Blitzcreig. Am pozat matul cu calul tău şi cu tine. The battle for Damascus. Mi fido di Maria. Se termină guvernele. Unde eşti, Petre? Lume bubuită. Dictobrutăria. Radiofratele. Urmează căsăpirea. Aduceţi cazmaua. Plângeţi toţi în pumni. Auzi voci, vezi lumini puternice când închizi ochii? Leprezentare. Şarlament. Mama curţii ce doreşte? Crimă continuă. Cum e vremea la Tiraspol? Absenţa politicii. Mâna Rusiei. Se uzează praful de puşcă. Galerii în vacanţă, pe ger, pe cer. Haraşo. Ce trebuie să facem, domnule? Oamenii obişnuiţi. O masă amorfă profund viciată. Slujbe de cârcă. Criado. Admini. Să controlăm. Război cultural. Conducerea la Moscova. Bastionul din Uppsala. Mazilu de noapte. Şapca şi prosopul. Înapoi. Cotrop. Sub talpa rusească încă 50 de ani. Valizele şi valea. Încăieraţi-vă mai tovărăşeşte. Descărcaţi-vă dracii printre cracii nudistelor tinere, hai cafteală, neamule. Sunt trădător. Doar cu măştile pe faţă. Vara trădătorilor d’Elţân-Makarkin-hipertrof-poa (personal operativ acoperit). Confidenţial. Du-te mai la est. Fiecare cuvânt invers. Suveranitatea plenului. Căutăm bătăile inimii. Xanax. Popularizarea eroilor clasei muncitoare. Stat de drepţi. Guriţă de aur. Burghezia abia se formează. Subconştient colectiv stalinist indus. Îmi pare rău că eşti agitat. Nomen artis. Nu mai sta ghiocel. Aranjăm cu Ivan să-ţi dea voie să votezi. Nick-uri. Lucrativni. Iubeşte revoluţia. Stoljeniţân mare scriitor, nu Chiriţă. Nu citesc scrisorile deschise de trupele de cenzură. Ghilotina, alte capricii. Ben, curios dacă patriarhul îi răspunde lui Coruţ, poate curuţii lui Doja-Puşi-Andru. De ce nu aplicăm noi dialectica lu’ Socrates? ….alegerilii din 1946, 30 decembrie 1947, 11 iunie 1948, loviluţia din ’89, mineriadele, duminica orbului, iar acum loviluţia din luna lu’ iulie. Rusia ne aşteaptă cu braţele deschise.
(Stan) S-a oprit apa. Ochi uscaţi. Mă gândesc la maiorul Stan S. Stan. Gândeşte-te la Ofelia. Ciolane sub sălcii, la blanche Ophelia flotes comme un grand lys. Mi-am dat seama că eşti poet.Rimbaud. Major bones. Arestat în tren SSS. Iar? Prieten, că a spus cum se trăieşte.
Cistita relaxată, stârcită, stârpace. Nu orice umor. Majoraţii, pedeapsă proastă de împunge. O muscă dacă vrei să o prinzi, o atragi din faţă. Arma deşteptului e laba. Ăştia cu băieţi, biografiaţi-vă tatăl, mitraliaţi cu nuci americane. Diacre în fiacre, cutia, travestita e miza nebunatică. Dona Flor e Seus Dois Maridos de Jorge Amado, ci nu The Last Lyon by William Nicholson per când mi-a dat Cristina ultimul leu.
Îi bate inima. Mai stai încă o lună. Abia săptămâna a şaptea. Lasă deflorările. Deadline. Milică, ăla s-a spânzurat de ţigările noastre antiastmatice. Radio ablaţie la inimă, cu profesorul Anca. N-a putut prin vena sclerozată, a intrat prin aortă. Mi-era teamă să nu se rupă vena cavă. Şi biologie, pe nume bazele darwinismului. Dracula epics censorship (DRACE). Să fie foarte atentă, foarte cuminte. Dinică a cerut suc de roşii cu vodcă. „I am Vlad, Prince of Valahia”, plus iele, ursitoare, vârcolaci, blesteme, joc de societate.
Behold a Pale Horse, ce ştii tu, Dealul Calului, iepele tatei, Revista şi Revieva, să moară calu’ lu’ matale? Făcuse consiliul, trecea pe la mese, să semnăm, ne plătea, Pucă îţi spuse, Puşi: eu îl înţeleg pe Ion, el nu bea, se plictiseşte. N-avea voie. N-am mai citit de mult pe Dostoievski. Soljeniţân, plecarea pe front, ce despărţire, nu lacrimi, credea în revoluţie, începuse să afle nişte chestii cumplite. De Gaulle: „Cette decision prend effet aujourd’hui, a midi”.
Tunisia, cald şi acolo. Fata popii Margareta se plimba cu bicicleta. Goga s-ar fi însurat cu ea, unde-o fi, nu există, nu apare la televizor. Letters from the darkness by Nancy Ganga. Glazuri pe Donosteea, tot ea. A cerut potul, nepotul. Te dai în leagăne cu cartaginezi tunisieni în lupta pentru Mediterana. Comedia lui Plaut, sora lu’ aia cu ceasu’.
Vreau să-ţi spun o chestie, Cuza i-a păcălit. Sigur că ţin la ţara mea. Europa există ca să nu se mai bată Franţa cu Germania. Vot de blam. Blând cu pana. Cacă ciuleandra. Pofte demente. Aşa de inexistent. Patru compartimente, şi unul de eminescologie. Nici esoteric, nici exoteric. Nu fac altceva decât să mă ocup de tine. Ne descurcăm din pensii. De-ar trăi Anca. Scrisei Siberii pe ruga pentru ploi liniştite. Coitum triste. Romanţariu gitan. Pepene de dulce vinerea. Vidra. Omorî-ţi-o. Bahubali. Unge-ţi-l. Messiah. „Di me Giuseppe Haydn”. Registrul receptării lui Eminescu. Marlow mort la 29 de ani. The Beggars Opera. Toţi tupilaţi. Burta în cuţit. Mucii-n freză. Faţa îţi arată viaţa. Drac botezat. Urechea toacă. Latră la lună potrivită. Fiori prin energii. Akinotepsie. Agnozia timpului.
Pasticcio – Dana Mihailovici: Romania are 16528 de milionari in dolari – Magdas: 50% prezență: trebuie să fure un vot intr-o secție (un vot intr-un județ) – Alexandru Athanasiu: va avea parte de un sfarsit tragic – PSDerie: Toarasi, cel mai bine ar fi sa vie chinejii ! Sal vad io pela care poasai numere!
De prin toate văgăunile. Şeful spiritual. Bângui. Peste balustradă. „Almost all the major bones”. Farinelli. Nu are cine să scopească. Şerpuind fugărirea. „În zi de Crăciun să moară cel ce se va atinge de acest spital”, Brâncovenesc. Să-mi scot părinţii din morminte. Te-ai născut în Bucureşti, fiu lui Major Bones.
(proasta impresie) Încărcată, întâi cu Hegel şi Marx, apoi cu Sorel, Paretto şi Fanon, Hannah Arendt îmi dă impresia că indienii din SUA ar putea dărâma administraţia. Lui Hugo, în vis: v-am trimis o cerere, dar n-a ajuns la d-stră; nu stau singur, nici numai cu nevasta; de-aia n-am copii. Ce poezie i-a dictat Jan Angelei şi ea a scris-o pe ziar: Noaptea dezbină cetatea-n tărâmuri duşmane / Trag vârcolaci la edecul miturilor de prisos. Stefano Poggi in Introduzione: „Per Faber la caratteristica di una filosofia che abbia a che fare con l’esperienza e quella di essere riflessiva”.
Voi continua scoaterea de citate, dar eu n-am mai scris nimic. Aseară, am fost la un concert în beci. După aia, am băut vin şi coniac. La masă, m-a apucat frica. Sunt oameni care, legându-se de incoerenţele tale, te şi anulează în închipuirea şi actele lor, ca apoi, amărăciunea să fie numai a închipuirii şi actelor tale. Eşti nemaipomenit de supus urmăririlor premeditate cu generaţii înainte.
Te simţi deodată hăituit, şi n-ai cum fi, astfel încât se duce toată fericirea. Iar eu am nevoie de iubire. Să fie înfiată iubirea mea, măcar.
Noica nu mă minte. Mă vede cum sunt şi mă vede că sunt. În principiu, ce-mi mai trebuie? În principiu, nimic. Dar eu n-am mai scris. Nici n-am avut unde. Nici ce? Cum s-o luăm?
Practic, eu nu vreau să scriu. Cel mult să încurc scrisul. E drept, în felul ăsta, eu vreau mai mult să scriu decât să gândesc. Şi ceea ce vreau cu adevărat este să fiu întreg. Or, eu dau oricând impresia de a fi neîntreg. Şi nu sunt aşa, însă nici eu nu găsesc un unghi potrivit de a mă vedea întreg, şi-l tot schimb, încât oricine, din afară, asistă la un joc fără gust. Învârtesc un telescop prin care să priveşti din cer în jos.
Hezel-Franki mângâie acum nici un minut foaia din stânga, în dorinţa de a se întinde pe ea. Soarta lui vine din America, era să zic, veche, o Americă a americanilor. Păi aici sunt înşiraţi prietenii, cunoştinţele, cu întâmplările lor ideale. Io de ce m-am prostit 26-27 de ani? Rar principii aşa: dacă vorbeşti serios întotdeauna eşti pierdut, nemaiştiind niciodată să vorbeşti şi aiurea, iar dacă vorbeşti mereu aiurea nu eşti pierdut, chit că nu mai ştii, la o adică, să vorbeşti serios. Însă, cu adevărat serios poate vei vorbi doar după o viaţă de vorbire neserioasă.
Acum să nu-mi fie chiar frică de tot. Aş vrea să articulez, nu vorbe, cât situaţii fără termen de comparaţie, aş vrea să fiu un opăcit absolut, să se mire toţi pe nerăsuflate, aşa cum am crezut câteva clipe în viaţă că mi-ar fi posibil. Şi nu: marfă gravă, de doi bani, fără iţe hlizite la infinit, aia mă descopăr din ce în ce şi nu mai pot să deschid gura, nici lopata să deschidă pentru mine nasturele unei gropi. Rămân mut atunci, speriat de a spune, cumva, un cuvânt prea aşteptat, prea nerecunoscut, o salutare sinceră în sufletul meu, izvor de contrazicere şi lehamite în ceilalţi.
De mirare cum am îmbrăţişat ca pe un leu paginile despre altul şi despre tu şi despre noi. Îl alesesem pe tu, ca bun creştin ce sunt. Acum parcă mă tem, parcă tremur – ceva în genul înţelegerii lui altul ca pe tu. Întunecatul altul. Misteriosul tu. Şi noi, de nici unii, unul singur lângă ceilalţi, lângă alţii – minune opacă.
Iată-mi înalta filosofie, ţi-am spus. Am împrumutat-o, nici vorbă, de-aia m-am deplasat la filosofi şi la savanţi de diferite vederi şi specialităţi, cu bună ştiinţă provocându-le o impresie proastă, dacă nu şi mai rău. Încep să-i cred pe ei, încep să cred. Un câştig foarte mare: să nu-mi pierd măcar eu încrederea în ei, sperând că nici ei nu-şi vor pierde proasta impresie.
(pustnic) Se sting reflexele elogiului. Asceţii nu sunt să-i cunoaştem noi, nebunii da. Pentru conservarea sa, ascetul se autoflagelează, instinct de conservare morală, nu a decorului, zice Ştefăniţă L. I-ar plăcea să îi spună cineva că îi strălucesc ochii de egoism. Iisus Hristos a fost cel mai mare egoist, zice.
Câteodată vorbesc despre el de parcă a murit, alteori de parcă trăieşte. Se teme pentru că îi e frică, îi e frică pentru că se teme. La ferestrele măcelăriei din faţa Hotelului Nord, jumătăţi de porci lungi atârnă deschise la miezul nopţii către trotuar. Vă place, domnule? Nu poate să vadă. Are faţa aburită, înconjurată de o coamă de păr sălbăticit precum rădăcinile ieşite din pământ.
Jumătăţile de porci din dosul geamurilor neîngheţate îl oglindesc şi ele, ca în adevărate albii de porci. Dar dânsul a trecut, şi îi fac umbră firmele modeste de pe Calea Griviţei. (Lucrând aici la o operă de ştiinţă, anunţ că discut o persoană reală, indescriptibilă, desigur, dar cu nimic în comun cu personajele lui Urmuz.)
„Vă cer iertare”, îi spun bătrânei noastre domnişoare. D-l L. mă aude şi se grăbeşte să repete: „Îmi cer iertare”. Eu nu aveam de gând să cer nicio iertare, nici bătrânei, nici domnului L. De aceea am şi cerut, dar cui, bătrânei scandalizate instinctiv, ca orice ţărancă, de „călugăr”, sau ascetului cochet, după propria-i judecată? A, dânsul nu omoară, vara, nici muştele, nici puricii, venind în B. pentru a doua oară la mine, domnişoara, mama şi bunica noastră a avut mari emoţii oferindu-se de nevoie să spele o cămaşă albă atât de murdărită de purici.
Acum e iarnă şi i-a îngheţat cerneala în călimări. La 48 de ani, frigul îi îngheaţă mâna pe vioară. E imobilizat şi tot potrivnic violenţei (O să instalăm un tun pe Roșchila şi o să tragem în ruşi. Să tragem, dar să nu omorâm nici unul, că nu e frumos).
A citit „Hristos răstignit a doua oară” (şi nu ştii ce-i poate trece prin cap). Ţine şi la mistreţii care-i strică tot, şi la pomi. Oamenii ca oamenii (mereu îi cheamă), dar pădurea şi cerul. Pădurea este tăiată cu drujba. Tăietorii ar fi în stare să reteze şi picioarele lui dumnezeu (sau Iisus). Asta îl îndurerează şi-i e bine.
N-am găsit-o în casă pe bătrâna noastră când m-am întors. Aveam de gând să-i cer iertare – pustnicului îi urasem drum bun.
(Ardhanarisvara) Directorul Bibliotecii Congresului American – filiala din Delhi – îmi scrie că mi se cumpără 18 exemplare din Ardhanarisvara. Imediat după curs, m-am dus în Jawahar Nagar s-o pasez publisher-ului – nu al cărților mele, al lui Eminescu: luând bani pe ale mele, să se simtă stimulat, plătit, și să-l publice pe Eminescu. Cum trecem din sărăcie în sărăcie, nu știu ce va zice nici Nansi.
Bunii noștri daci aveau motive să fie antilatini. Străbunii noștri romani ne vor fi insuflat, via Bizanț, o sinucigașă resemnare, totuși ne-anti-latină. Ca a constantinopolei filoturce. După-aia, istoria românească împinsă între ortodoxiile antilatine moderne cu acul din Peloponez în Kamciatka. Drame mari în ținuturi mici cu oameni voinici, construcții de munți nedislocate de înotătorii în timp.
Leela, distinsă, după cărți, pentru NSD, „on approval”. !8 cărți se cumpără în biblioteci americane; cu timpul, tot atâtea în India; în România? poate nici una. Ce hindustanism în balcani? Gheorghe Moceanu în Bombay și Calcutta în 1886. Noesis. Conflictul greco-latin În Bizanț. Ambivalența Indiei. Petrarca și ignoranța. Ce vesel voi fi după moarte a scrie latinește în India.
(expo) Cu zile în urmă, Pasi ne firitisise public și el, pe Plata și pe mine, la târgul de carte. Zicând… JURNA LAMAR de Rodica Anca. Apărut la Bibliotheca din Târgoviște. Cartea începe cu data de 16 sept. ora 4 dim. „Nu se poate dormi pe tristețea asta”, mărturisește autoarea, și începe ziua obișnuită. Cumpărături pt. fiică, țigară aprinsă, sacoșe, legume, fructe. Piața. Tot spectrul zilei îmbâcsite și dezamăgitoare, cu televiziune cu tot. Homo mizerabilis.
Apoi altă zi, care începe altfel, și la fel de plictisitoare și humoristică. Bucătărie, crătiți, tacâmuri, vase nespălate, haos general, dar… cândva o să iasă totul la liman. Homo happyens. Urmează integrame și găuri negre și așa mai departe. Interesante povestiri scrise sub formă de jurnal, cu simța acut și și pline de humor. O carte fermecătoare.
SCENOMETRIE TEATRUX de George Anca. Trebuie să mărturisesc că titlul cărții m-a surprins. Nu cunoșteam cuvintele. Apoi, cunoscându-l pe autor, am zâmbit, amintindu-mi că este un celebru „dodist” și că în mod deliberat ne pune uneori în încurcătură. Și, atunci, mi-am construit propria interpretare.
Replici scurte, uneori în versuri, în maniera teatrului poetic, care ne amintește de trecut, de Renaștere, de Shakespeare, altele exprimate prin lungi monoloage, altele chiar fără semne de dialog, proze. Aceste piese au o varietate bogată în exprimare, profunzime în discursul dramatic, devenind antrenante și prin diversificarea lor.
După părerea mea, ele sunt foarte ofertante pentru spectacole-lectură. Nu v-am povestit nicio piesă pentru a vă lăsa să le interpretați cum doriți. Îl felicit pe domnul G. Anca pentru acest demers și pentru culturalitatea sa, evidentă și în carte, ce lasă să plutească un parfum de ermetism, trimițându-ne și către un viitor încă necunoscut. (Vasile Menzel).
(un yogy) Te am la mână – bagă-mă în pușcărie – te scot la lumină. Întru acestea, Upendranath Ashk mi-a trimis cărțile sale. Eminescu a plecat de la Jena de răul agentului diplomatic. Ce-a fost Geneva lui Arghezi?
Vaschide, Histoire de la conquette romaine de la Dacie (Paris, 1903) – Andre Piganiol, Histoire de Rome (1962) – Dion Cassius, LYDUS sur l’or des Daces – V. Pârvan, Dacia, an outline of the early civilisation of the Carpatho-Danubian countries (Cambridge 1928) – N. Iorga, Histoire des Roumains et de la romanite Orientale (1937) – E. Panaitescu, Il ritratto di Decebal (1923) – L. W. Jones, The cults of Dacia – D. Tudor, I cavalieri danubiani (1938) – F. Cumont, Les cavaliers danubiens (1938) – G. I. Brătianu, Une enigme et un miracle historique, le peuple roumain (1937).
Maeștrii mi-au răspuns. Bacchchan. Trebuie să-i vizitez. Mă uit în istorii, pasionala Romă. Am rânit cu ochii prin imuabilele topici ale revuisticii noastre – n-am fost totuși mari odată? Laus Trajani? Desigur. Și? Îndurerați după dispariția la fiecare al doilea război.
Ascult veena, mă gândesc la Mirabai cu păcat, otrăvita din dragoste de Krishna. Dar de timp cu abis. Agyeya nu m-a convins nici cât Iqbal. Oare mă voi retrage din antichitate? Horace: „Numquid de dacis audisti?” (What have you heard of the Dacians later?)
Am dactilografiat „Burebista and his People”. Am primit de la Paris Mircea Eliade (L’Herne). Studenții s-au isterizat citind lecția mea „Soorya namaskar”. Îmi tipăresc antetul (numele) și-n devanagari – Eminescu nu era nebun. Îmi închei o săptămână daco-indică, indo-dacică. V. îmi spunea că studenții mei de anul trecut mă iubesc cât nu pot să spună. Nicio scrisoare, de două luni, de acasă (mai există?).
Se insistă amarnic pentru o claustrare nu numai fizică. Probabil se pariază pe coșmare. Ce ne lipsește să mergem la mormântul lui nenea Gogu: moartea câinelui său credincios? Din ambiție, nu mă sinucid, oricât induceți autoexecuția.
Creangă a fost un yogi. Aparițiile lui sunt mărunțite până azi: singuri școlarii lui au avut fericirea. Și Eminescu. Hârburile diplomatice de un antiromânism pe vândute scot un pârâit nedigestiv. Lumea noastră de acasă își ajunge și în universitate. Aici, numai floarea chandni, a lunii, n-are miros, celelalte da. Lombardi face dansul indian și muzica europeană. Eu, întărit și de doamna Sulițeanu, le fac pe amândouă și românești, unindu-mi gândul lui Pârvan și sonul ori self-ul guru-ului în oranj, de statura blondului din hiperboreicul Humulești.
Cum de este Eliade cel mai limpede neindian al yoga? Să fi fost iubire ca o umilință de sfânt răpșit? Geniul lui confundator al cosmosului și neuitării face cascadă în moarte de legendă. Negație de sine în pasul pe sub Himalaia. Conștiința inutilității dublului altern. Speranța neantului în plinul dinspre neființă.
Văd mandibulele lui Șo în cadavrul poeziei. O mantră îi beștelește sfințenia. Lasă catagrafii canibalice. Mori abscons, moș albăstriu, etern suflet biografic al pătrunjelului. Umbră de puroi și flegmă holerică amestecate printre florile înmiresmare de nicăieri. Orgia ritmului va fi epuizat zeii. Se rupe merudanda lângă hostel Miranda.
Nagendra vede cultura indiană conectată doar cu cele mari, engleză, germană, franceză, rusă. Chaudhuri apăruse, numind pe Eminescu și Sorescu, replicând că România poate fi o țară mică, dar nu o cultură mică. Nagendra că, într-adevăr, Persia, care nu are nici libertate, rămâne o cultură mai presus de cea arabă.
Arborez icoana autenticității, o yoga unică. Doar îmi ceruse 50 de pagini asupra limbii și literaturii române care să fie traduse în limbi indiene. În hindi, de el, eu urmând să primesc eseuri despre literatura limbilor respective.
Comparatismul își are incomparabile riscuri. Am umilințe de rezervă și de împrumut. Creștinism înțeles. Spre tragică mântuire. Meditația soarelui tău și al celorlalți.Să schimbi Times of India cu Hindustan Times.
Wordsworth se gândise la Valahia cum francezul Varenne, hipizat, n-avea s-o mai facă. Și la ce nemții? Român pentru judecata de apoi? Rigvedic în directitudine, atharvavedic în blesteme primite? Radeshan și nu dansul Mirei – swami oprind sinucigașii în viață.
(Zalmoxis)
Mi-au scris Sorinache și Pricop, ultimul mi-ar fi dedicat o poezie în cartea lui Patima muntelui, primul dorește de Eliade și de noi. Puterea mistică a prieteniei nu și-a făcut literatura. Identificarea cu celălalt e un nume al infinității.
Inginerul ambasador umple table negre cu nemaiamintite formule. Cu automatism psihologic, interzisese La steaua și alte recitări în românește ale studenților indieni ca neatingând armonia lălăită de excrescența sa.
Ea e din Kashmir, îi zic, va recita în hindi „Șah”, de Sorescu. – despre ce e poezia? – despre șah, albe contra negre – dar care e ideea poeziei? – are o anecdotică a luptei, l-am auzit citit de autor, e dramatic, șahul e joc național indian – toate bălmăjelile alea copiii să-le spună înainte de a recita în englezește (atât de prost!) M-a întrebat ce zic de „interpretările! lui, care a fost profesor – sunteți tare, puteți fi combătut, dar sunteți tare.
Sunteți în delegație? – curierul. Scriu repede o scrisoare către Miu. Îmi promite că i-o dă. Îmi recită strofa cu frunza care a făcut explozie, din Topârceanu. E trist că n-aș avea timp să discutăm poezie. Marin Sorescu, unu, Nichita Stănescu, doi – nu vă plac? – ba da.
Costică. – Hello, Mister. N-am zis minister (?) Îi spusesem cu public mixt: faci România de căcat, îi dai bani lui Seth. – nu i-am dat – de, muncește ca mine, pe gratis. – Acum așteptăm după tine? sărise când îi apăruse bosul, și eu mă întrețineam cu Beri despre poemul lui dedicat României.
Amărăciunea mi-era relativă. Un mort înfășurat în galben era purtat fără jale, pe la Kashmeeree Gate.
Oare va fi sensibil Eliade la ideea mea de a scoate în India o nouă serie (măcar un număr) din Zalmoxis? El ar da un articol. I-aș evoca și eu Calcutta, Rishikesh, plus eminescian-brâncușiana mea de toate zilele. Șora și Noica ar reuși să-mi trimită ce și ce. India nu dacă are azi – cred că nu – un Komaraswami, dar poeticieni în sanscrită, da. Joshi ar colabora. Poate chiar Sahytia ar tipări numărul. Nu străin de un anume vag aer testamentar. Cum începutul revistei va fi fost profetic spre istoria religiilor, ori poetică?
Hindustan Times: Indo-Romanian Society – Sixtieth anniversary of the formation of Romania, India International Center, Lodi Estate, 5.30 pm. Indo-Soviet Cultural Society – Fifth anniversary of Brezhnev’s visit to India, public meeting. Articol despre economia deschisă a Ungariei.
Mihai Eminescu: Revedere (recită Kashyap Manica); Vasile Alecsandri: Cântecul gintei latine (recită Yogindra Vadwa); George Coșbuc: Trei, Doamne, și tiți trei (recită Devesh Mohan); Mihai Eminescu: La steaua (recită Charanjit Singh); Marin Sorescu: Șah (recită Veena Rani Gupta); Ashok Beri: Gândul meu (hindi:)
gândul meu sub arc de munte limpezit de râuri sfinte peste-a ierburilor frunte izvorâtele cuvinte România gândul meu
păsări treze veșnic zboare inimii neînfricare peste iarbă până-n zare un pământ sub raza primă diamant se însenină România inimă
păsările-n clar de lună „pe la cuiburi se adună” de-aș fi pasăre spre ea din iubire aș zbura România dragostea
Întorși de la IIC, pe mine mă doare capul, Nansi e conciliantă, Nana aproape bine-dispusă. Mă risipesc în înțelegerea amănuntelor. Au plăcut Manika recitând Revedere și Ashok Beri cu al său Jae. Yogindra și Satendra s-au descurcat. Cine știe cât de românesc le-o fi destinul, dar astă-seară ne-am lăsat de-o amintire. Vorbire despre noua ordine – înconjurat de propria groapă – ne deranjam unul pe altul – însănătoșire în păreri – nu ne venea în minte nimic de încredere – pas căzut într-un abis mai familiar – chiar cu galoane – unde e țara noastră – paninginerie gol căpos.
————————–————-
Dr. George ANCA