Abstract
The paper belongs to the theme of religion in Romanian Communist prisons, and is intended as a contribution in literary socio-anthropology by gathering prayers composed by heart by great poets like Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, and unknown ones grown up out of repression and hope for freedom with God’s help. It comes in continuation to another mentioned presentation on a Hegel’s-Noica’s metaphorical dialectic triad (awakening, knout, lattice) and advaita (nondual) – kind of unification of repression and liberty through poetical transendency. The imprisonned-liberating prayers are taken tacitly as advaitin (nondual) creations of soul (atman) in union with god (brahman). See also our book Chaos, Prison and Exile to Mihai Eminescu, Aron Cotruş, Radu Gyr and Horia Stamatu.
Cuvinte cheie: închisoare, rugăciune, poezie, Iisus.
Subiectul meu, la cea de-a opta ediţie a sesiunii de comunicări “Ţara Bârsei” a fost Deşteptare şi cnută via Andrei Mureşanu, cu patru referinţe “familiare”: Andrei Mureşanu, Onisifor Ghibu, Victor Săhleanu, Alexandru Trifu. Am vrut să fiu hegelian, via Noica, şi să scot, pe lângă teză (deşteptarea), antiteză (cnuta) şi sinteza (până la urmă, gratia, din poemul Gratii de Victor Săhleanu:)
Între noi doi – gratii
şi nu ştim care dintre noi este înapoia lor.
Şi nu ştim dacă sunt gratii de cuşcă (cine e fiara?)
de colivie (cine are aripi?)
sau de închisoare (cine e temnicerul?)
Mai are sens să vorbim de “afară”?
Spaţiul acesta nu are decât înlăuntruri
dincolo este un alt dincoace
şi ni se pare numai – că putem ieşi
păşind între nori…
Intermezzo suprarelaist sub rafală postmodenistă (political-correctness). Gata adrenalina. Antrenează-te în treacăt, cu teamă de orice biped. Închisorile se regretă sub gardă schimbată. Rugile din puşcării – înviază sufletele noastre şi iartă-ne nouă greşelile dialectului. Lumea e altfel decât ţara noastră, noi nu mai avem voie să fim. End of everything. Din cât laur aş muri? Slobozia Veche. Olahus în Orăştie. Moise Vodă. Wind Symphony. Din ce m-am exclus pentru a mă salva (slăvi-părăsi-sabachtani)? N-o să piară iarba duşmană, mă recunoaşte. – din verde grâu pironul azurului pe frunze. Trei: deşteptarea, cnuta, cometa. Nondual(ă): gratia. De unde, dialect advait, dialectică advaitină, Noica povestind despre Hegel.
Din Rugă pentru pâine de Ştefan Vlădoianu:
Frângă-Ţi-se trupul, danie,
pentru om, pentru gânganie,
săturând şi foamea sfântului
şi pe-a lighioanelor pământului,
câinii şi măgarii şi plăvanii
şi boierii lumii şi golanii,
păsărelu-nvolburând stihiile
şi, slăvească-mi-Te, puşcăriile!
Am vorbit (sotto-voce?) despre poetul Ştefan Vlădoianu la lansarea cărţii-restituire Sângele lui Nessus sau într-o comunicare la Biblioteca Academiei. Întemniţat 22 de ani, şi-a “gândit” (a compus-o în gând) poezia la Aiud, în minele din Baia Sprie şi “Valea Nistru”, în izolarea de la Gherla. Ar fi fost, în argou, un avatar al lui Villon dacă nu i-ar fi fost destinat să transfigureze “la polul plus” represiunea şi moartea în puşcăriile comuniste, în tot alt pelerinaj imaginar, cu o dicţie şi muzicalitate de neexplicat.
Din Isus în celulă de Radu Gyr:
- Unde eşti Doamne?… am urlat prin zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit şi pe rănile mele
Am găsit urmele cuielor Lui.
Până la moarte, Constantin Bucescu a recitat fabulos, în cheie religioasă, dar şi de cult al martirilor întemniţaţi, versurile lui Gyr, împreună cu ale lui Crainic (îi ştia şi “proza”, eseurile), Voiculescu, Ciurunga, parcă spre a reelibera dintre zidurile puşcăriilor, sunetele nemuritoare circulate prin alfabet Morse şi învăţate în taină de fiecare deţinut.Cine mai recită acum acele rugăciuni pe viaţă şi pe moarte?
Din Rugăciune pentru pace de Nichifor Crainic:
Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,
Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu,
În arena morţii, Dumnezeul meu,
Fii şi răsăritul vieţii mele-apuse,
Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!
Din Doamne de Vasile Voiculescu:
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vămile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine.
Dela Valmiki la Eminescu, marii poeţi transformă soka (durerea) în sloka (stanţă), melancolia în vers. Dar în puşcăriile comuniste din România secolului XX a izbucnit un filon poetic neverosimil, de explicaţie mistică, oarecum coral, sub un miracol al rugii ca expresivitate religioasă, narativă, mântuitoare, uneori cu nume, alteori semnate de stele (pseudonime ale deţinuţilor.) Sunt rugi-sonet, rugi-balade, rugi-bocete, antologabile, recitabile – Tudor Gheorghe a făcut-o muzical -, dintr-un anonimat al suferinţei într-o glorie a sacrificiului-vers-libertate.
Rugăciune de Grigore Zamfiroiu:
Ridică-te în pulbere de soare
La treptele de aur, în genunchi,
Şi du-i-Te cu mâinile mănunchi
Uşernică şi geamăt la picioare!
Că ne-a-ndoit istoria de trunchi,
Şi sufletele nu mai dau licoare,
Că biciuie blestemul şi ne doare
O canceră avană pe rărunchi…
Aceluia ce-Nalturile ştiu-L
(Şi forfota de-aicea… şi pustiul…)
Privirea Ta cu lacrimi o îndreaptă
Să-ndărăptezi mânia-i înţeleaptă –
Că ne-au adus căderile lăcată…
Şi graţie… şi beznă… – Preacurată!
Din Rugă de Emanoil Paraschivaş:
Venit-a vremea să-mi măsor şi fruntea.
Vroind să ştiu cât e de-adâncâ marea,
luai valu-n piept, purtat de lumânarea
negaţiei ce zilnic mi-a fost puntea.
Rugă de Fronea Rădulescu:
Deschide Doamne poarta minţii mele
Ca să cuprind tot ce e necuprins.
Dă-mi flacăra din focul Tău nestins
Să urc mai sus de cer, mai sus de stele.
Îngăduie ca sufletul meu prins
Din când în când de pasiuni rebele
Să fie dezlegat de orice rele
Şi-aprinde iar lumina-n ochiu-mi stins
Cuminecând fiinţa mea firavă
c-un singur strop din necuprinsa-Ţi slavă.
Purificat astfel, Te rog, Părinte,
Ascultă-mi cea din urmă rugăminte:
SPRE NEAMUL MEU ÎNTOARCE DOAMNE FAŢA
Şi ia-mi ca preţ al rugii mele viaţa.
Din Rugăciune de Eugen Măgirescu:
De-atâta timp, că nu mai ţine seamă,
Plângea aşa, când candela s-a stins,
Şi din icoana veche s-a desprins
Un înger alb, în glas cu vorba “mamă”.
Trecu uşor prin vis, cu faţa tristă
Parcă purtase lanţuri pân-aci,
La revărastul zorilor găsi
Un strop de sânge, mama, pe batistă.
În noaptea-aceea, slujba Învierii
Se săvârşise-n mii de răstigniri,
Cu preoţii nebuni de travestiri,
Ai neputinţei noastre şi-ai durerii.
Martirizat, cu rănile deschise,
Pe lespezile goale, trupul drept
Ilumina cu mâinile pe piept.
În noaptea-aceea Serafim murise.
Rugăciune de Mihai Buracu:
Întorşi de departe, cu inima frântă,
ni-e gândul la cei ce s-au dus,
Rugămu-Te, Doamne, aduni-i de sus,
părtaşi pentru ziua cea sfântă.
Cu Duhul vor trece în chip de lumină
prin ţara cu cântece multe
şi-n ceasul acesta vor sta să asculte
la veacul ce încă suspină.
Şi-n zborul albastru de peste morminte,
prin ţarini cu gropi fără nume,
durerea din ochii bătrânelor mume
vor şterge-o cu palmă fierbinte.
Şi-ntorşi întru tine sub bolta-nserării,
ca-n mâini nevăzute de-arhangheli,
va arde lumina din sfintele candeli,
umplute cu lacrima ţării.
Rugă de Viorel Gheorghiţă:
O cruce ridicată în hotar:
Stindard care să apere belşugul,
Acolo unde osteneşte plugul
Şi inima cinstitului plugar.
Cununa lui Isus era din grâu,
Ca de ţăran, obrajii arşi de soare.
Spărturile, ca de măceşi în floare.
În gene, stropi şi volbură la brâu.
Ţâşnea parcă din reavănul pământ,
Ca un trimis al ţarinei spre slavă,
Sau cobora din cer, într-o zăbavă,
Ca o suflare paşnică de vânt.
De multe ori, în umedul apus,
Privind cum crucea-şi alungeşte pata,
Pe lemn mi se părea că-l văd pe tata,
Iar mucenic în brazdă, pe Isus.
Trudeau, parcă transfiguraţi de zări,
Nevolnicul cu Domnul dimpreună,
Să pună răstignirii lor cunună
Şi trepte unei alte înălţări.
O cruce ridicată în hotar,
La umbra ei, acelaşi pas te-njugă,
Isus, rămas şi el pe-aceeaşi rugă,
Se va-ndura, cinstitule plugar!
Din Rugă de Virgil Mateiaş:
Aş vrea să facă veacuri
De soare-aceşti flăcăi,
Să calce ca pe trepte
Pe ele paşii Tăi.
Şi dac-o fi Părinte
Pe schelă, sus, să mor,
Ridică peste mine
Împărăţia lor!
Din Rugăciune de Simion Giurgeca:
Şi noi Te aşteptăm
Aici între păgâni, umili, plini de păcat,
Nădejdea-n Tine-am pus,
Ca să ne scapi de ură,
Şi trupul de dureri…
Să-nnobilezi în inimi patimile crude
Şi să ne mântui şi pe noi, Iisus!
Din Rugăciune, căinţă pentru neamul meu de Ilie Imbrescu:
Iisuse, plâng ogoarele sărace
Şi toate visurile Ţării plâng,
De când în lanţuri neamul nostru zace.
Şi-a ridicat urgia braţul stâng
Şi-şi şterge pumnul lângă scăfârlie,
Rânjind când închisorile ne frâng.
Din Ruga din urmă de Gheorghe Năstase:
Acum, când de lut ne dezlegi,
Lasă măcar unul să supravieţuiască,
Spre mărturie lumii întregi
Despre Golgota noastră, românească.
Din Doamne, numai tu de Dumitru Oniga:
Pe cât ne-au urât oamenii,
Pe atât ne-ai iubit, Tu, Doamne,
Căci ai vrut să câştigi sufletele noastre,
Pentru că Împărăţia Ta
Nu este din lumea aceasta.
Din Rugă subterană de Vasile Pânzariu:
Răniţi de tăioasele prunduri,
cu ultimul glas te-am strigat,
coboară în negre străfunduri
şi dă-ne puteri de răbdat.
–––––––––––
George ANCA
Surse:
Poeţi după gratii, I, II, Arhiva Asociaţiei foştilor deţinuţi politici din România, 1993, III, Editura Ramida, Bucureşti, 1995
Ştefan Vlădoianu, Sângele lui Nessus, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995
Victor Săhleanu, Cosmos uman, Pelerin, Bucureşti, 2009