George ANCA: 12 zile

            12 NOPȚI

Iarba nu mai creşte din pământ. Copacii s-ar aprinde dându-mi foc stomacului, frunză cu frunză. Mă urcasem să dobor veveriţe oarbe, neacoperite de păr. N-am cort. Privirea pe praful unei cărţi mai frumoase ca mine. Visez să ajung în pădure, să compun ceea ce pădurea nici nu-şi visează.

            Se vor stăpâni cu greu să nu râdă, să nu mă compătimească. Şi ce voi face cu satul meu? Ştiţi, eu nu sunt din satul ăsta. Omul refuză mâncarea bună şi intră cu lumea în siloz. Eu mă reped să mănânc. Acolo, în adânc, bătrâna îmi face semne să aştept. În zadar îi arăt medaliile primite prntru cine ştie ce merite. Mă uit pe masă – goală.

            De ce doresc învierea? N-am fost viu niciodată, zise. Ce bine era până ieri, neîntors din Întorsuri. O, departe zi de ieri, pe sub norii deşi mi-am aprins un rug oranj să-l strângă ploaia. Acum mă strâng în pădure, ploaia se răreşte cu picături de arbori, când va sta, vor fi dispărut codrii, când găsesc adăpost pier şi eu de sub ziua de ieri, atât de târziu născându-mă.

            Zilele scad. Şerpii, cine i-o fi mânat pe ploaie, au duduit prin şanţurile pieilor lor de altădată, pârâurile de acum, unde rătăcim şi feriga mi-a crescut, nimeni n-o ştie, n-o vede.

            Te sperii de şerpi, dar eu nu te pot duce unduios până în deal de unde să vedem încotro vom coborî. Să nu te sperii de mine, îngăduie, am rugat-o, să rămân, şi tu să ajungi sus, să mă aştepţi, Ferigă. A dat drumul perdelei bolovănoase, a început să tune şi prin lumina ferăstruită vedeam cum ea mă vede. Atât, îmi spusese. Mă alungase, mi-o lua înainte şi-mi mai şi striga să mă înapoiez, bravo, te poartă şerpii, acre sunt merele pădurii, dragostea mea.

            Te chem din urmă, cu şerpii, să alunec în şanţurile pieilor lor vechi.

            Plămânii tăi răscolesc norii. Pustiul va ploua. Rotundul portretului ţi se ascunde sub aripă. Înfloreşti la primăvară?

            Ce să mai înfloresc, mi-arunci. Om trăi şi-om vedea. Prin păduri foarte bătrâne îţi caut vrăji pentru la primăvară.

            Păduri într-una.

            Afiş semnat de fostul primar. Să dau două pahare primului viceprimar, am dreptul, fiindcă l-am visat azi-noapte. Îmi respingea o ofertă, după ce altădată îmi batjocorise cererea.

            Hrană de sus. Nori în vârfuri. Rădăcini dulci, aluaturi eterne. Din mărăcini şi rugi, cărni spânzurate de şerpi şi iepuri, fructe roşii, negre, ape, râpa apelor, arsă, foc în argilă, icoane, fiare în somn. O, sub crengi, sub rădăcină e un adăpost, sacul pierdut fă-l vizuină, ce se poate întâmpla, numai în afară omul se mânca.

            Fantomele aromează ceaiul din miez de noapte picurând foi invizibile în apa micuţă înfoiată de întuneric.

            Braconierii să nu flămânzească. Eu mi-am lăsat armele la poalele pădurii. Dacă şi le-o sufleca, voi fi văzut tolănit în vintrele ei năclăite de spasme nocturne.

            Limba păsării bate în toarta văii, îşi zguduie cuibul înalt, îşi învaţă puii, în ouă, să cânte noaptea. Puţini mai sunt în stare să smulgă copaci din rădăcini. Dar fata răsare deşirată prin ploaie, de sus în jos şi tot cu tălpile pe muşchiul umed, de departe şi tot ameţitor de înaltă, până la cuibul unde în aluat etern puii învaţă să cânte. “Acolo se aştern numai mlaştini. Casa stă între dealuri sinistre, zice, bătută de vânturi groaznice, mergi mult, acum e muzeu, am fost, povesteşte, ceea ce au scris ele nu este nimic, lacurile sunt şi mai sumbre. Povestea mult mai lin, spun, se amestecă acum dealurile limpezite de ploi cu acele sinistre de le-a văzut în călătorie, când umbla cu alţi paşi, fără dansul din noaptea noastră?”

            Întorc faţa: norocul că eram împreună mereu şi atunci, mai bine taci acum, tot aşa, împreună, pleacă încet, la fel, duci ploaie sau alte dealuri, obrazul ţi-e luminat în ţipăt de prunc ascultat de trăznet. Vei rupe lumina, vei face braconaj, altfel arde copacul cu marele cuib, ard toate şi nu te-ai vedea, iar coama se va ofili şi într-una îi vei ţine braţele deasupra.

            Ephraim sau tu, am întrebat, voi nu vă gândiţi la adevăratele păduri sau la adevăraţii prieteni? Pădurile sunt. La glezna bătrânilor arbori le vom încătuşa împreună. Strigoiul tău nu-mi vorbeşte de nicăieri însă. Am ajuns la sfârşitul urâturilor mele şi nu s-a arătat nici o fantomă a Străinului. M-am înconjurat de mine însumi, de groapa mea. Stau sub miezul nopţii şi plâng fără taină la urletele bătrâne.

            O pasăre numită femeia Firvonia în cerc deasupra săgeteaz-o cu ochii cuprinşi de ea şi să se depărteze iarăşi să ducă sus poienile mute în locul sufletului tău. Tu sau Ephraim.

            Într-o dimineaţă te-am întrebat numai pe tine cine păcătuieşte “azi”, te-ai rupt şi m-ai ţintuit cu nişte ochi apăsători. Căldura sfâşiase veşmintele de pe trupuri şi trupurile de pe uscat. Apa măruntă îşi topea stropii înhăţaţi de nebunie. Am alergat între lemne încinse, păcătos, îmbrăcându-mă să mă duc în păduri.

            Nu mai e întoarcere, câtă vreme n-am pornit. Am trecut prin vămi încărcate cu stofe şi ustensile. Negustorii îşi strigau hamacurile. Şiruri de corturi roşii, galbene se topeau în unghere ventilate de aerul hainelor aduse din munţi. Mincinosul ce se dă convertit spune cât durează parcul istoria Europei în el. Şi nu m-aş vindeca de n-ar aduce prietena lui Mate o veste şi mai şi: Sao Paolo. August 1972. Aşa, îmi amintesc, tu te prepari pentru India, centralista chema obişnuit “Curvelor, vă caută Tomeştii”, eu fluturam să mă usuc de ploaia la care mă gândeam, aşa că îmi amintesc cu un gust de putreziciune, să ştii că alţii au spus, a, prietenul nostru, prieteninski, parcă intonau şi-şi aruncau ocheade, lăsau lumea să coboare din avion şi să urce în tren imediat să se întoarcă, şi gata cu semnele, o lună, două în pădurile Bucovinei singur îşi căuta plantele acum s-o fi pierdut eu îi fericesc rareori.

            Nu cărţile, păcatele sunt mai frumoase decât oamenii, ce zici? Păcat că se făptuiesc cu oameni, asta le strică. Vezi însă că îi preschimbi, înainte de a păcătui cu ei, îi ridici în grad, le dai la blazoane.

Chiar cu tine păcătuiesc, iubito, păcatul tău îl port tot aici. Mai sunt. Le voi duce pe sub crengile boltite zile şi nopţi să crească un pustnic din ele.

PRIMA ZI

            Am băut vin. Mi-am luat la revedere, trist că n-o să mă concentrez decât în urmă la scenele cu mama, cele îngrijorătoare. O să dau cu capul de mine, nu de zări noi. Şi n-am făcut nici o greşeală. Mă aflu pe drumul care mi-a apărut în vis.

            Raţele lui Giangavela au tot înotat balta, el o seacă, iar mamă-sa dezgroapă din nămol o baniţă de ouă.

            Respir după cum e pădurea, îmi plâng transpiraţia ca pe o necunoscută, mă deschid întreg cu ochii în faţa trunchiurilor albe, drepte până în tărie, anume pentru că aceasta mi-era starea dinainte.

            O frunză prinsă în nisip. Ea n-a fost când era nisipul, ochiul meu n-a fost când era frunza. Mă distrug împreună, magic, după ce ajung mai sus pe fir dincolo de Râpa Roşie. Ce bine îi este ochiului meu târându-se şarpe vechi peste frunză şi nisip.

            Văzuşi nişte capre pe unde trecuşi? Văzui. Era o femeie cu ele? Nu. O fi plecat după bureţi, erau albe? Negre.

            Ştia toată lumea cu trei zile înainte că voi dormi prima noapte în troiţă. Începusem să întrezăresc un relief mai puternic între toate ale răsăritului. Picturile sfinte înmulţite cu o cruce făcută pe întuneric ar fi revărsat uleiuri eterne din ploi visate asupra creştetului tremurător.

            Ia-o înainte că pe dincolo e rouă. Spre Bălceşti, apuci pe Gâltofani, că pe Dealul Boului te rătăceşti. Soră-mea: zic să nu te culci în troiţă, mai trece careva. Lumea ne cunoaşte şi după semenişte. Găseşte mai sus.

            Fântâna Ancî e de mult sub pământ. Nu voi lua-o spre troiţa lui Troi. Caut prin toate înaltele frunzişuri de stejar cuiburi. Nici unul. De unde pat de cuiburi? O vizuină în pământ. O râpă. Turme. Troiţa de la bolovanul bălţat. Le spuneam pe nume într-un dialect francez personal tuturor fiinţelor şi nevăzutelor din faţă. Scăpasem şi de a doua troiţă, nimeni nu mă va recunoaşte spre râsul lumii. Acopeream acum totul cu o frunnză moale. Vacile nu se opreau din păscut, călcam oile, femeia cu furca, la treizeci de metri. Doi carpeni jupuiţi, coaja nouă izbucnită cu disperare ca lava însălba trunchiul galben. Nucă, nuc. Împrejmuire. Doi-trei paşi, grădină de porumb. Cad jos. Unde oi fi plecat. Îmi spun o poveste într-o românească stâlcită, de roman poliţist. Aud voci. Mă ridic şi o iau înapoi, pe urmă o tai peste coastă şi zăresc două turle imense de aluminiu. Abrutizat îmi consum toată imaginaţia asemuindu-le voluptuos cu bidonul meu pentru apă. Le întorc chiar cu gura în sus, o fi semn de bogăţie albul de avion al groaselor turle? Au dispărut.

            O nouă ogradă. Am buzunarele pline de prune, tocmai de la poalele pădurii, de la noi. “Nu sunt ale dumitale, uită-te în toţi prunii, vezi dacă lipseşte vreuna”. Şi merg vreme îndelungată prin ograda fără sfârşit spre a-i ocoli pe stăpânii prunelor.

            Nu ştiu din ce sat sunt, ba da, din cel din vale. Aud muzică populară la radiourile lor.

            Traversez o nouă pădurice, iarăşi case, parcă o bisericuţă. Lini(gâ)şte. Urc. Sunt fluierat. Ocolesc. Memoria mă înnebuneşte. O să orbesc din cauza ei sau o să văd numai case. Uită-te, ce să caut în casele alea? Ocolesc. Ogradă. Îmi feresc privirile. Prunele mă caută. Le pipăi pe cele din buzunare. Simt că îngheaţă sudoarea de pe piept şi de pe burtă. Burta s-a ţuguiat dar de ce-o mai fi palidă ca gogoaşa de borangic? Dacă chiar mă îmbolnăvesc şi de ce? Ogrăzile dovedesc putere. Sunt puternic şi eu? Două puteri una în alta, mi-e ruşine şi cobor prin pădurici, urc pe coaste sus prin ogrăzile scunde.

            Spirale egale, multe, fără număr. Am coborât una şi sunt în cealaltă, urc în platouri cu pruni şi fructele lor sticloase privesc prin tine spre păduri să ai de unde să te reverşi iar în slavă.

            Năvălesc într-un spaţiu nehotărât. Ghimpii sunt nefiresc de blânzi. Pădurea măruntă sticleşte, în spate prunii îşi dospesc rachiurile. Desfac sacul şi tac. Răsare luna sufletului meu printre degetele depărtatei mele (arcane/iubite). O privesc în ochii lucrurilor, o celebrez. “Să ştii că n-am privit cerul, într-adevăr. În noaptea petrecută acasă, da. Erau stele multe, jucăuşe, fine, nu ca prunii ăştia uzurpatori. Mă mir de unde ploua dimineaţa. Merg în spaţiul nehotărât apoi răzbesc ajutat de zburătorul baston de soc. Sunt aproape să închid cercul şi spiralele nu se mai sfârşesc. Şi discul de deasupra o fi un inel dintr-o spirală mai adâncă, la ce m-aş împotrivi? Pădurea poate va fi de acum şi ea nehotărâtă. Îmi admir sceptrul gol pe dinăuntru. Oare mă asemăn cu el? Asta îmi spun stejarii subţiri? Ştiu că îi caut pe cei mai mari decât ogrăzile şi mă dau peste cap, ce mai generaţie. Cea cu zece ani înaintea mea. Ard cu ghioaga de soc într-unul. Nici un sunet.

            Dintr-o pădure, prin vale, ştiam şi casele în celelalte două părţi, am trecut în altă pădure, din valea amândurora. Eu nu dansez. Mă împiedică asta să dansez un dans? Nimeni nu dansează dansuri. Nici acum, nici niciodată?

            Nu te plouă, nu te ninge. Troi găsise o oală de bani pe locul troiţei lui. Banii, n-auzi?

            Ciocârlia bătrână fluieră în amurg. Tace, se întunecă. Să fluier, aş fi prefăcut pe loc în cel ce nu fluieră.

            A murit şi pustnicul, spune crucea de la fântână. Am pornit pe urmele lui. Latră un câine. Pustiul rodeşte taina.

 

ZIUA A DOUA

            Toată npaptea m-am luptat cu tine, Emanuel. Te numeai sfătuitorul meu, dar mi-ai arătat prea mulţi necunoscuţi şi duşmani. S-ar fi adăpostit în apropiere, cu gândurile lor rele şi-mi scotoceau lucrurile, câţiva pregătindu-se să mă lovească. De câte ori nu ţi-am strigat. “Sunt singur aici, Manuel, nici tu nu ştiu de unde ai apărut”.

            Amuţeai o clipă, însă în curând trâmbiţai sosirea altor răufăcători pe lângă cei dinainte care adormiseră. Pe această ciocârlie trezită când soarele e sus, că n-am mai ştiut de nimic şi te-am urât, aş fi vrut să te îndepărtez chiar de-ar fi fost să rămân cu toţi drumeţii aceia scorniţi de tine.

            Prima noapte am dormit pe Dealul Boului. Vrusesem să-l întreb pe Manuel: Nu ştii, mai sunt şi acum îngeri care vor să treacă de partea lui Lucifer?

            Căruţă. Copilul, cum pot ocoli până la casa cu fier. Vale. Sus, o vie. Cobor la biserica albastră. Toanta dracului, femeia cred vorbind de pisică. Fântână, soră, ca a lui Dangalia. Sus, un om coseşte. În zarea răsăritului, biserică cu turle albe. Încotro? Trr, fire-aţi ale, huo, ho, la găini. Salcâmi şi fagi, arţar, chiar brăduţi, sălcii şi plute, scorburi cumplite şi hoituri de lemn hărtănite de cariu, ploi, dar cel mai greu e să găseşti pădurea.

            Biserica-n ruină. Aşezat în scaunul episcopului. Numănui nu i-a fost dat azi să învingă. O puternică lumină se revarsă dinspre cerul altarului peste foaia mea. Paltinul cel mare înrădăcinat în putrezişul căzut al acoperişelor flutură nemântuit credinţa vântului. Deasupra, pe zidurile ţepene de la o crăpătură la alta, ca păsările în sfântă odihnă, rugi şi frasini mărunţi îmi arată pădurea râvnită, aceea care acoperă locaşul sufletesc al creştinilor.

            Cu doi paşi înainte, ca şi cum aş fi fost o despădurire. Nu ştiam de sunt înăuntrul meu codri nepătrunşi, ori albiile unduiau de umbra plutelor ademenind vitele să se adape. Omul cu obraji de cărbuni poate mă crede diavolul alb ca ziua, îi ascult sfatul, merg în alt sat, întrebându-mă dacă n-o fi fost sub pălăria aia cel ce-a dărâmat biserica. Păi cum? Părea om de biserică de lemn, cu nepoată de tăciune, paie-n ochi, drum de iarbă. Da, da, ctitorii, numai flori, pântece păcătoase, ochi râşi. Nu ei, nici mosorelul Pictor, nici nea din deal, ba eu, Bizonie, călugăr fără pădure. Nu-mi şopti copilul în zori satul nedorit şi eu prin fântâni şi ogrăzi şi clopotniţe  am ajuns cu grăbire? Pot să şi cad, pot să mă şi prăvălesc, asemeni unei fiinţe din fresce de odinioară. Dacă voi întârzia încă, mă voi pregăti fără să întreb copii. Din şiţe mi-am făcut un pat presărat cu frunze şi cu fluieraşe de soc. Nu văd capul morţilor, am vrut să privesc prin altar în cer, dar capul îmi va rămâne spre uşă. Durerile sufletului şi ale trupului nu vor mai dărâma cărămizi, totul e într-o suspensie anume. Turla este mai înaltă decât moartea.

            O faptă demnă începe de la gândul ei. Văd frescele mai luminate decât se pomeneşte, căci soarele se închină la duhul adevărat. Scaunul episcopului tocmai s-a răsturnat cu mine într-o groapă până la genunchi. Voi chema chipurile să se păstreze şi după ce dealul altarului va fi umbrit de Muntele clopotniţei, iar între ele se vor înverzi sufletele uleiurilor de odinioară, al paltinilor.

            Gheorghe. Lângă maica decapitată ce-şi susţine cu un gest delicat vastul fald albastru şi cu dreapta crucea alunecată, Gheorghe poartă în stânga lancea mai înaltă decât el cu un cap de lance şi crucea luminată de trupul răstignit. În afară de vârful cizmei drepte, sfântul e întreg. Mosorelul a lăsat calul şi şarpele să se lupte singuri. Uniforma cu coiful fudul, cu cruce de fier pe tunica pielii, toga roşie de general, fustanela înverzită în umbră de pădure şi de viperă, cizmele răsfrânte mult sub genunchi aproape că nu se văd. Faţa gingaşă a viteazului îl onorează mai degrabă pe Mosorel. Tonul fix al picturilor lui prinde când e tristeţea ochilor încercănaţi, ca şi coiful de aură.

            Nifon. Strălucitorul “patriearh” priveşte către fereastra răsăritului. Cu viclenie şi credinţă. Căciula arhierească, cu cruce deasupra, e ca un schit, bogat peste măsură. De un lanţ albastru atârnă pînă la brâu, pe veşmântul scump, o cruce fastuoasă, treflată, în interior cu o altă cruce pictată şi crucea trupului mântuitorului. De alt lanţ, de aur, medalionul Pantocratorului, încadrat în azur. O cruce mare îi acoperă genunchii. Cârja cu doi dragoni care suflă o altă cruce…

            Dimitrie. O cruce armă, pe umăr. Ochi neiertători. Pe patrafir încă două. Şi un înscris: “De ceia ce nu au blândeţe şi să în soţescu cu cei fărădelege multu mă tângu(es)cu de…” (Altar).

            Un martir. Expresie orientală de Hogea; rezemat în tencuiala descojită a zidului, cu chipul pierdut, decade. Papucii, legăturica şi bastonul – lângă el.

            Madona cu pruncul. Aceeaşi tristeţe a maicii Domnului, de la naştere până la Patimi, aceeaşi din toate icoanele şi frescele de la ţară. Nu e tristeţe, e grijă.

            Pruncul e pictat greşit.

            Lavrente. Mosorelul să fi coborât din Transilvania dacă Lavrente seamănă la chip cu Cloşca?

            Nicolae. Cel din icoanele de vânzare, cărunt episcopal.

            Vasile. Adâncă barbă neagră, ochi fixaţi spre o lumină interioară. Evanghelia. (În dreapta lui, Zidul se crapă deasupra ferestrei. Ce-l susţine?)

            Ioan. Cu cârje, propovăduitor.

            Grigore. Cu sfânta carte. Bătrân sfătos. Împreună cu ceilalţi la un loc; mai modest ca Nifon.

            Ştefan. În dreapta cu o carte albastră deschisă, în stânga cu smerenie, tinereţe.

            Pomelnicu titorilor. Preotul Ioan. Icoană bărbătească a înaripatului arhanghel.

            Grigore. Bine pictat. Înclinat spre plâns. Milă.

            Spiridon. Mai puţină culoare. În stânga un vas de jertfă. Bătrân supt de cele sfinte ca de alcool.

            Demetru. Cu lance, fără coif. Plete cârlionţate. Jos un paloş scos din teacă.

            Vah… O sfântă de care nu poţi spune altceva.

            Isus.Din bolta altarului se păstrează o singură bucată ce stă în zbor. Acolo este pictat Isus. Culori mai puţin decorative. O umanitate de boltă sfântă.

            Tateana şi Varvara.Una în roz şi albastru, alta în roşu şi verde, chipuri cuminţi, trupuri voinice.

            Eftimie. Bătrân pleşuv cu barba albă. Un înscris “fraţiloru armele călugărului sântu în deletnicirea faptilor bune rugăciunea socotinţa smerită cugetare şi ascultarea cea despre Dumnezeu”.

            Sava. Cu potcap, ceva mai tânăr, alături: “Cel ce şau biruitu trupul firea ,au biruitu. Eară cel care şau biruitu firea cu adevăratu mai presusu de fire sau făcutu.”

            Agapiea.Bust. Reculegere.

            Teodora. Smerită, trasă la faţă.

            Paraschiva. Maternă, puternică: “Prin credinţă şi dragoste vă veţi mântui”.

            Efrosina. Cu insemnele tuturor bărbaţilor şi maicilor.

            Antonie. “Nu te amăgi o, călugăre cu săturarea pânticului, supunirea împreună cu înfrânarea supun pe draci”.

            Teodosie. De nu vă veţi părăsi de toate ale lumii nu veţi putea fi călugări”.

            Ecaterina. Înaltă, falnică, veşminte bogate.

            Filofteia. Copil cu bardă şi cruce. Părul cu cărare la mijloc. Ochi precoci. Vestă şi rochie cu decoruri geometrice ţărăneşti.

            Pantocrator. Iarăşi frescă singură împreună cu doi îngeri, nevătămat de distrugere. Sfinţenie domnitoare, umană.

            Isus. Cu sfera.

            Haralampie. Bust bătrân.

            Ctitorii acestei biserici. Preoteasa Ioana. Femeie frumoasă, de viaţă, dar şi poetică. Cu panglici pe cap, legată până la bărbie şi peste urechi cu şal de voal, o ie înflorată multicolor şi o fustă cu flori mai strânse. Are în mână un buchet de cârciumărese. Doi preoţi: unul cu cojoc, fustă pantaloni şi cisme ţărăneşti, rotund, soţul preotesei, mândru că trăieşte pe lume, celălalt în veşmânt de călugăr, ţinându-se cu o expresie dispreţuitoare de centură în dreptul burţii, şi cu dreapta un pergament cu planul bisericii.

            Teofana. Mosorelul, în afară de preoteasa Ioana, n-a pictat chipuri feminine reuşite.

            Matrona. Ochi dilataţi pe o faţă slabă. Mâini crispate.

            Maica domnului. Frescă ştearsă, ca de o mare vechime. Regăsesc chipul din icoana scumpă a bisericii din Ruda, cumpărată de la oraş.

            Nicolae. Bust. Mai uman decât cel din altar.

            Marina. Frumoasă, cu crucea dinainte, frumuseţe transcendentă.

            Evdochia.În faţa Marinei, mai gânditoare.

            Isac.Pe plafonul scării ce duce în clopotniţă, păstrat miraculos.

            Sigur, în pridvor, Mosorelu pictat cu ochii la oameni, în naos sfinţii şi sfintele nu se mai poartă la fel, cu aceeaşi pasiune, iar în altar a aşezat patriarhi îngropaţi în însemne şi generali fără arme şi trofee. Mică, biserica pare imensă cu cerul spre care se înalţă clinchetând paltinul din altar, iar clopotniţa, când urci în ea parcă anume spre a dărâma tot, ajunge la cer.

            Sus, pe zid e şi un tei de un metru, doi. Păsările ţipă enervate. Se cheamă, se aliază şi ameninţă. Păsări, voi aţi dărâmat biserica?

            Este biserica aceasta  şi rugăciune şi cruce. De mult se năruie. Paltinul crescut în altar are zece metri.

            În prima zi l-am visat pe Manuel scormonindu-mi sufletul cu duşmani. În ziua a doua ochiul pădurilor mi s-a închis. Biserica înaltă din dealul Bălceştilor, cu pridvorul năclăit de vopsea albastră, curând cea cu turlele orbitoare din Mângureni, dar casele, pădurile, copacii, morţii, fântânile vii, cordoanele pestriţe uitate în iarbă, unduirea, mireasma prunelor coapte nu mă puteau îndemna în altă parte. Am alunecat pe albia lor. Mă rotesc prihănit. M-am eliberat de o parte a memoriei. Impresiile nu năvălesc pentru a se topi când să devină gânduri.

            Mă credeam astă-noapte în înalt, aprindeam luminile de jos cu blândeţe protectoare, astrală. Acum aud trebăluind pe gestionarul prăvăliei de alături, mă feresc să nu mă zărească – parcă ar avea vreun drept, nici liliac n-o să fie pe întuneric – aud oamenii satului, satul pe care l-am ocolit în zorii zilei, fiindcă eu în păduri am plecat, şi l-am ocolit cu ajutorul locuitorilor lui. Şi ocolul s-a sfârşit.

            Rog să-mi fie protectoare Sfânta Filofteia. S-a jertfit întru credinţă şi o mai rog să-mi aducă în vis pe Mioara, sora mea moartă. Să mai visez lumină şi porunci. Să mă trezesc sănătos, cuprins de har.

            Din turlă soarele, aureolă paradoxală a cerului, înscrisă în el. De acolo de sus, acoperişul risipit al altarului şi cel prăbuşit al naosului, bolta din capete mărunte din cărămidă, un pântec spre înalt, paltinul care înainte de a creşte cât turla aceasta va cădea mi-au dat speranţa unui zbor nefiresc, interior. Mai ales copacii.

            O aripă

            mai pură ca umbra flăcării

            ce arde din rădăcină pădurea.

 

            Când suisem treptele tremurătoare mă izbisem cu creştetul de o bară de fier. Am coborât, pentru a doua oară, în balconul corului. De pompă, într-o biserică atât de mică. Părea solid, neplouat. De acolo am privit răsăritul albastru, neatins de flacăra amurgului. Apoi puternicul Pantocrator, cu crucea. Tot fiindcă e mică biserica, imaginile sfinţilor au şi iau proporţii fabuloase. Spiritualizarea e una cu mărimea.

            Şi aripile nesfârşite ale îngerului

            codru de lănci dezveninate

            revărsându-se în văzduh de raze

            Două scene pe care – fiind singurele, în afară de portrete, singurele descifrabile, le-am pierdut din ochi. Mosorelu se pricepe la scene mai mult decât la portret. Şi când pictează doi sfinţi alături pe o frescă, nicio culoare a unuia nu seamănă cu a celuilalt. Isus şi Maria Magdalena sunt adevăraţi, deşi de piatră colorată, smerit, Isus pe asin, iarăşi, vine spre noi, nicăieri în altă parte.

            Am privit iarăşi răsăritul. Pe arcada de deasupra locului unde era catapeteasma la mijloc, s-a desprins un cub. Pe faţa dinspre pământ priveşte un evanghelist. De-o palmă e despărţit de plafon şi iese din cordonul în arc. Dar nu cade. Stă în zbor. În dreptul tuturor ferestrelor zidul e despărţit. Crăpăturile se cască larg, chemătoare. Le cimentează întunericul. Noaptea, dar ziua? Sau numai ziua rămân miraculos, ca luna lângă pământ şi soare şi noaptea, dar noaptea, ultima scenă a venit.

ZIUA A TREIA

            Ieri mergea – toate păţaniile de mai înainte , dintr-un mod anterior de existenţă, să devină coşmare iar zilele frumoase să se stingă în prima lumină din lumină. Dar de la o seară la dimineaţă, aceleaşi nopţi, într-o biserică împădurită, după înfăţişarea pură a locului unde mă aflu – m-am şi trezit să-mi spun, da, e o schimbare a viselor, să vezi ceea ce ai întâlnit de curând, ca şi cum ai sta treaz, ca şi cum veghezi oricum, şi asta e aşa de bine când eşti unu şi zidurile de deasupra se dărâmă acum, oricât peste un an le-aş găsi la fel – mi s-au arătat scene de cafenea, dialoguri de piaţă literară, flirturi cu blonde. Nici nu-mi mai amintesc. Chiar locul mă va părăsi. Trezindu-mă dezlegănat mă agăţam de stele spuzite deasupra altarului împăltinat. De n-ar fi ziua aceasta, noaptea trecută şi dimineaţa, poarta viselor ce mă ştiu. Îţi mulţumesc, Sfântă Filofteia, pentru viaţa frumoasă dinăuntrul zidirii unde o noapte m-am tăinuit singur din văzul oamenilor, frunzelor. Eu i-am revăzut, şi pe mine alături, în gospodăriile din visele sufletului greu de urnit din vechiul lup. Tu, copilărie curată, cu barda dreaptă, mai fă-mi un semn să mă plec la fresca, la ogorul, la crângul unde visele încep sau coşmarele vin după pedeapsa bardei.

            A (nu) fi în specie. Am ieşit frumos din biserică. Am privit-o bănuindu-i fiecare răspuns interior la întreaga năruire cumva fantasmagorică. Am privit totul cu aceiaşi ochi şi m-a apucat dorinţa să mă privesc în oglindă. Îmi găseam repede alte scene din vis scuzându-mă de umbrele gândurilor păcătoase. M-am întâlnit, la insistenţele mele cu bătrânelul pleşuv, interzis de atâta vreme, poetul. Şi asta schimbă lucrurile. Citeam opere proprii frumos tipărite şi, dincolo că se petrecea doar în vis, chiar refularea nu mă învinuie. Atmosfera era, dacă nu de biserică, oricum omenească. Cine ştie, dacă, dintre cei plecaţi, în satul acela nu eram printre drepţi? Troiţa de la margine, luxoasă, ţeapănă, lemnul. Din prima noapte am încercat adăpostul: se dărâmă? Nu. Era de lemn, Sf. Nicolae. Pe cealaltă icoană Maica Domnului. Acesta e titlul tuturor icoanelor ce înfăţişează o îngrijorată maică în braţe cu pruncul. Şi: Adormirea Maicii Domnului. Poate ei îi era închinată troiţa.

            Puţin, şi alt sat. Două, trei femei, a, uite turistu’ de ieri.

            Spre miezul Dealului Negru. Cu vitele, de avea şaizeci de ani, în putere, cu faţa ascuţită bizantin şi vocea din ţipete nesigure, pocăite, îmi spune că fântâna e aproape, în vale, din ţiment, până la Sâmnic nu mai e mult, dar se face o prăpăstenie.

            La fântână, ceremonia ceaiului. Mă văd în culoarea lui de amurg topit. Culoarea asta i-a lipsit pictorului. Beau ceaiul, mănânc, sorb din fântână, citesc titorii, şi, în vale…

            De acum e altceva. Slăvesc soarele, însă în tăcere şi vocea care strigă la un cal mi-e mai aproape. Poartă basc, e negru. – Merg prin păduri. – Ce vrei să iei din păduri? – Nimic, linişte. Sâmnicul, moara omului. – Merg în păduri. – Ce vrei să duci acolo? – Nimic.

            Merg mai la deal, în porumb, mă uşurez cu Şolohov, apoi în scăldătoare, dezbrăcat. Nu mi-e ruşine. Mă zvânt stând într-un picior, apoi pe celălalt, încălţat. Am pornit pe malul celălalt. Urc pe lângă moară. Pe unde îmi spusese baba, ajung pe lângă vie, spre pădurea Bica.

            Unul din spate îmi zice bună ziua, mă întreabă de buletin. Caut în sac. I-l dau şi nu-i convine că e în regulă. Cobor. La moară, sublocotenentul şi plutonierul (cei din Blidari: nişte tablagii). I-am întrebat dacă nu citesc ziarul, s-a scris de mine, eu sunt. Oamenii nu înţeleg. Aţi fost urmărit când aţi coborât la Sâmnic, n-aţi luat-o pe drum, aţi mers ocolit şi apoi, aici. Zice că merge la Bica. Eu vă înţeleg, dacă dumneavoastră sunteţi acela.

            Bărbaţii stropeau via – a CAP? Nu, a partidului. Cine e tâmpit? Aldescu. Mai sus, femeile, una se ridică. Urmez sfaturile bărbatului pentru Gorunoaia, mai întâi Bica. Ajung undeva. Ocolesc. Dar e pădure. Am căutat-o, cum caută ăştia spioni. Dar eu am dat de ceva, cu voia lor. Izlazul. Alerg după el, depăşesc linia de înaltă tensiune şi drumul e închis, în părţi, cu gard de sârmă, de care atârnă, din metru în metru, tălăngi din cutii ruginite. Sună când sar. Dincolo şi mai închis. Înaintez către răsărit şi deschid o trecere. Feţeni. La fântână, un copil îmi scoate din cap Gorunoaia, sunt prăpăstii, ştiu eu ce caută turiştii…

            Din izlaz, printre porci şi lupi – au şi omorât – paraşutez în făget. Drum lung, plin de aventură. După linie, încercasem să-mi umplu plămânii în câteva respiraţii complexe. La prima, la toate, am ameţit zdravăn.

            Stăncioi? Trec un pârâu cu apă rece. Nu mai pot bea, ţâşnesc flăcări sărate din tot călătorul. Am rătăcit zeci de drumuri. Am nimerit în Sălişte. Izlaz presărat cu mesteceni, soacră şi noră, copiii strigându-mi “vreo douăzeci şi cinci de case, domnule”, veveriţă, copiii după mine, statui. Trec de cabană, nu mai trec, cu o babă de 78 de ani şi un dinte, mi-aduc aminte că nu am apă, mă întorc.

            Sunt porci. – Porcii sunt jos. – Sunt hoţi. – Hoţii sunt în birouri.

            Prima noapte am dormit pe crengi de stejar, a doua de soc, iar acum peste frunziş de fag. Cel mai bun culcuş – stejarul.

            M-am temut că ziua va fi plină de cobe. Apoi, de prăpăstii. Sau de izlazuri. Am năpădit mesteceni, unul fără frunziş, gros şi fără seamăn. S-au schimbat în şipci bisericile. M-am temut de urmăritori. De porci, lupi, păianjeni. De hoţi. M-am temut că ziua va fi plină de fredonări, de veselie, de amintiri fericite, de strâmtorări.

            Pe aici, dacă şi gândurile care nu devin fapte le are în ochi, poate mă încearcă, să-i fiu supus în singurătate, şi pentru întâia oară după trei zile şi după câţi ani m-am temut că Dumnezeu, ziua…

            M-am temut că ziua trece cu faţa spre sufletele putreziciunilor, spre norii albi, din care lipseşte un ochi albastru. M-am temut de pădure şi de mine că ziua va fi plină de fântâni băute şi aşteptate rază cu rază. Ci toţi s-au petrecut în balauri.

            Tot ce ştiai ştii acum. Frică de respiraţie. Albii seci, fântâni. Teiul, sfeşnicul pământului.

 

în Veneţia cu dogi

te-ai descălţa de şomogi

ochii mei de zână buni

noaptea îi îngropi cărbuni

auzi, lumină ce te stingi

şi laşi un nor de caterinci

în iesle fânul s-o-nchina tămâiei

cosite sfânt miresmele rămâie-i

dau buzna degetele înainte

să-mpădurească taine sfinte

din lung în lat

ţărână am muşcat

 

ZIUA A PATRA

            Îmi căutam cu mâinile cele trebuincioase şi cu gândul îmi comandam vise. Vedeam palate ce se schimbau caleidoscopic, palate de aramă, încrustate negru în răsărit, susurate de nebuloase. Mi-am avut, fără nume, ceea ce vedeam, cupola în petală deschizându-se suie, se deschide altă petală, izvoare, nori, aripi, braţe albe, alungă trupul extras din străvechea dorinţă de balet, dar cine să-mi demonstreze că urcarea sufletului la cer e un balet?

            Mi-am comandat vise lungi, în mireasma izmei de la căpătâi. Visele fantastice se ţin mai greu minte în memoria firească. Le visezi zadarnic. Aceea e adevărata, incomunicabila viaţă de vis.

            Troiţă pentru la noapte, în văzul lumii, în păscutul vitelor, în părăsitul fântânilor. Cu atâta muzică în jur, pădurile îmi scapă printre degete.

            Altădată mi-ar fi plăcut să fiu luat drept cal, acum nu, de ţânţari şi muşte care-mi sug capul. Fedeleşoiu. Runcu. Piatra de moară a pădurilor micuţe, înnăscute.

            Unde e o fântână – o cruce. O cruce şi pentru fântâna secată sau fără ciutură. O cruce şi pentru mama, fiica, fratele nostru. Lemnul lor învechit cum va fi izvorând din pădure.

            O femeie de 42 de ani. Isus plânge cu capul plecat spre stânga. Cununa de spini a înverzit şi s-a divinizat. La mâna dreaptă soarele, la mâna stângă luna. Sus Chipul rar al atotputernicului bătrân cu barbă Dumnezeu.

            Cruci cu picturi geometrice: o ţintă pentru tir (Izbăşeşti-Mângureni), o floare (la ieşirea din Sălişte, în pădure). Evangheliştii, soarele şi luna. Triunghiul cu ochi albastru, cu fântânile de pe malul Oltului.

            Troiţele pădurii, ale izlazurilor, fântânilor, satelor, ale titorilor. Icoanele dinăuntru vorbesc mai ales despre Maica Domnului. Ea e protectoarea pădurilor. Voi dormi sub icoana Adormirii Maicii Domnului. Se va lăsa liniştea, zugrăvită cum a dat Dumnezeu în vijelie, în codru adânc, în lux (satul Runcu, fântâna ieşirii către lac).

            De la fagii din poiana mea, de privit cu sufletul întredeschis, de la văile osificate larg sub secete ancestrale, de la valea rece, cu ziduri cât frunzişurile multor sclavi până la noi, şi candelabrele de rădăcini deasupra râpei. De la ele nici o poveste cu un pas, cu doi. Voi cânta un codru, apoi voi lega povestea biblică a Agarei şi numai eu, în ultimele versuri, voi vedea în codru urmarea cântecului, o altă poveste a Agarei şi Agara voi spune că e pădurea şi oamenii vor tăia-o mai departe liniştiţi. Aşa voi face, dacă nu cumva Agara…

ZIUA A CINCEA

            Am renunţat la urma mazochist-sisoică a visurilor, păstrând, poate, doar visarea, împreună cu amnezia zborurilor de peste icoane. Vântul a bătut prin scândurile troiţei şi prin măsele. A lătrat un câine, broasca din fântâna părăsită mi-a orăcăit în ureche. Dar şi vrăbiile m-au repus pe lumea plecărilor dintâi. O croiesc spre Valea Babii. Apoi prin pădurea căruntă de mesteceni şi frasini, până la Surpaţi, deal înflorit, Cărpeniş, Şuici, Valea Unghiului, o veveriţă ascunsă, Cicăneşti, lung spre Oieşti, o mână de pădure.

            Te miri? Nu mă mir, ce nu eşti tot om şi dumneata, ce dai, papuci ai? N-am.

 

pădure pădure

nor al pământului

creşte-mă frunză

înlemneşte-mă tulpină

rădăcină îngroapă-mă

 

            Soarele, luna şi evangheliştii. Triunghiul Sfânta Treime (Cărpiniş). În dreapta maica, în stânga sfântul evanghelist Ioan (Surpaţi). Cina cea de taină, sărutarea lui Iuda, Sânul lui Abram. Dumnezeu tatăl, nu întotdeauna cu barbă albă. Cruci la răscruci. Cruci din’20. Şterse, acoperite, rupte. Isus răstignit. Isaia, David, Solomon. Zugravul, semnat, din Iaşi.

            Fântână în troiţă. În locul mântuitorului, un copac verde.

            Şi limpede şi rece şi adâncă mormântul sufletului o fântână de va săpa-o mâna sau piciorul un trup de pasăre ce pică.

            Asemănarea sufletului cu umbra.

            Adevărul întreg umbra îl ştie. Şi sufletul. Apa fântânii e acum în soare, lemnul de cruce aruncă la suprafaţă umbră, în adânc oglindă. Umbra e cât dedicaţia de sufletul celui ce este fântână.

            Sufletul are aceeaşi suprafaţă cu umbra.

            Umbra nu cântă şi nu plânge, nu are suflet, sufletul nu are umbră, cum soarele n-are soare, este soare.

            Umbra şi sufletul se ascund în acelaşi chip în pământ şi în cer.

            Umbra reînvie înaintea trupului, deodată cu sufletul.

            Desăvârşirea umbrei, noaptea, moartea şi sufletul…

 

ZIUA A ŞASEA

            Îmi sunt ultimul confident. În locul lui Manuel a venit un îngrijitor sau un mare ceva. Mă făcea să cred că dictează. Visam pe Temporalu sub sombrero, gol până la brâu şi jos izmene de circ cu un crac cât un zepelin. Nu judec pe nimeni până la confidenţă.

            Pe drumul predealului, nicio cruce, nicio apă, niciun mort. Barza cu aripi mai mari duce mai multă umbră. Rup alune din creanga aplecată să mă umbrească. Fagii mă bat pe frunte cu întunecimi de lună.

            Bărbatul îşi ascuţea coasa. Îmi arăta  o biserică albă, către Nucşoara. N-am cum ajunge la Câmpulung, de hohaure. S-a rătăcit în pădure chiar dacă a lucrat 40 de ani la pădure – mă, nea Nae, da’ dumneata eşti şi mincinos.

            Dealurile Argeşului, mai puţin religioase?  Această cruce s-a ridicat în favoarea lui Sarai, mort pe front în 1916. Acelaşi nume şi titorul şi eroul. În Brăduleţu, cruce mare cu un Crist lipit aproape catolic. Încă una cu Maica Domnului sus. L-am revăzut pe Dumnezeu.

            Plângeam cu lacrimi transpirate de infanterist stingerea civilizaţiei valahe a pasului. Până la urmă, echilibrul e tot înăuntru, nu în pădure. Însă o supratrăire izvorâtă din aglomerarea aparent grotescă de reprezentări în faţa unei icoane naturale, interiorizate, depeisagizate aranjează altfel atot stăpânitoare muncile. Stările urcă până la culmile vecine morţii. Şi ce trist că sunt ca şi minerale, oprelişte artificialului, raţiunii, fanteziei.

            Toată săptămâna cară fân la oameni cu cai. Sâmbătă se duce la frizer.

ZIUA A ŞAPTEA

            Într-un amfiteatru ne sfătuiam noi, promoţia. Intră unul cu o carte deschisă la portretul lui Ştefăniţă Lechea, blândul inchizitor. Trebuia un comunicat.

            Întâi între pruni am dormit, a doua zi am mânat într-o biserică, a treia în pădure, a patra în troiţă, a cincea înttr-o groapă moale de frunze uscate, a şasea în podul odăii. Mai am înainte şase nopţi.

            Meditaţia meditaţiilor, parcă n-aş fi lăsat orice carte acasă. Moartea-neînţelegerea-neajungerea frământând în pădurea necunoscută, plină de porci mistreţi. O zi împlineşte gândurile celei dinainte, o zi e cobe celei următoare. Aceeaşi zi îşi varsă gândurile turmentate în vise de nebunie. Mâine voi merge cu capul mai mult în pământ, în frunze.

            Am ocolit blocul fatidic aşezat în pantă. Dacă ziarul mai apare, nu cred, s-au dus vremurile, colindele pe care le cântam şi noi când eram copii. Dar eu nu m-am visat copil şi nu am nostalgia copilăriei sau copiilor. Sunt la poarta oamenilor celor mai fără copii, călugării, am auzit că mai mult bătrâni. Un cal după gardul nou. Un zbierat de vacă. Să încerc să mă visez călugăr printre bătrâneii care nici ei nu se simt nici eu nu mă simt chemat catre ei?

            Pădurea una, ocolurile, adâncimile, tăierile, viile, poienile, frunzişurile, fagii dezrădăcinaţi, unul lângă altul, cerul strecurat ca în descântec, ferigile, râpile, urzicile, pădurea una, spânzurători minunate pentru multă suflare, drumuri, cântare, umbră, pădurea una, tristeţile din ziua a şaptea ale omului, întâlnirile vagi, clipele de euforie, amintirea pădurii.

            Mă ispiteşte venirea între călugări. Sunt la poarta lor şi pădurea este cu mine. Slujbă la Sfânta Maria, de-am întâlnit-o în pădurile dintre Olt şi Topolog. După slujbă, vă găsim o cameră.

            Atâta lume. Concesionism. Mi-a trecut şi oboseala. Biserica e de-un confort spectaculos. Icoane masive, cu geam, suprapuse frescelor şterse de pe ziduri, covoarele, nu scumpe dar multe, metalul, nu scump, dar curat, atmosfera de casă, inscripţiile.

            Şi acum, conversaţii cu bucureştenii. Schit mi-a trebuit.

            Călugării, doi am văzut, nu se deosebesc mult de ţărani, o să-i aud cântând. La bucătărie era şi o ţărancă. Am venit şi eu să dorm aici, zice bătrânul din Gorşari. După ce s-a zbenguit prin biserică, puştiul s-a aşezat la masa mâzgălită cu vopsea verde descojită şi ceflăie un măr, pare tipul copilului incapabil să crească.

            Poate ar trebui să merg să beau apă. Aici e puţul, în dreapta, spre apus. În faţă biserica. În stânga, bucătăria schitului, unde se vorbeşte despre Maica Domnului. Din două pâraie n-am băut. Nici din puţ nu mă grăbesc.

            Sau să beau. E nouă nouţă. Măcar văd cât de adâncă este. Învîrtesc roata, umplu căldarea, o scot, modest, pildă pentru mâncătorul de măr (s-a retras văzând că nu-l bag în seamă), mă aplec, nu beau – dacă hotărârea dintâi îmi va fi şi la urmă – şi mă întorc la masă, unde voi fi în stare de mai mult.

            La bucătărie se vorbeşte despre om. Aud un singur cuvânt: om, apoi o vorbărie ca o rugăciune pe care n-o urmăresc decât ca tonalitate.

            Dacă merg să beau apă, voi gândi eu la una şi la alta, îmi voi înălţa gândul şi la rugăciunile citite pe icoane. Mă voi întări fără să beau, ori voi bea în timp ce mă întăresc. Da’ urât mai arată fântâna, dar şi temelia şi zidurile începute ale viitoarei case. Şi tocmai într-acolo ar trebui să pornesc dacă aş merge să beau apă.

            Pădurea, aşadar, nu e biserică, e schit, e loc de întâlnire, de slujbă, petrecere a sfinţilor şi a demonilor. Aici stau călugării. Acolo, fagii. Orăşeni, drumeţi de aproape, porci mistreţi, ciocârlii. Muşchi, bolovani, putregaiuri. Văi, zile, nopţi.

            Nimeni nu se teme de apropierea agenţilor răului. A ieşit din modă. Aveţi vreo misiune? şi aş fi putut avea, nu, într-un schit, dar nu importă.

            Sub pom, demult, calul prinde cu buzele jumătate de măr, cu nările suflă ţărâna printre firele de iarbă, rupe fructul şi îl rumegă indolent, lung, frumos. El e roşu, merele verzi. Zidul bisericii e roz şi acoperişul de tablă, casele curat văruite, bucătăria din lemn. Gata, s-a dus în coastă şi paşte. Au rămas jumătăţile de mere în paragină.

            Nu m-am uitat la ceas de şapte zile. Cel din biserică, zgomotos, arată mai puţin de cinci. M-am dezobişnuit de ore. Ce înseamnă mai puţin de cinci acasă: tramvaiul. Ce înseamnă aici: sub mărul. Dar m-am dezobişnuit pentru a mă anestezia de drag şi eu zilele astea.

            Să zicem că e duminică, la urma urmei, şi doar am dormit şi duminica trecută în pat. Mamei i-ar plăcea aici. Cineva s-a uitat în mine, a întors faţa pe gânduri. Nansi s-a odihnit şi ea o zi, ori s-a dus la Tei. Ai mei m-au vorbit că e o săptămână de când am pornit o călătorie despre care unii ştiau, alţii nu. Mi-a apărut, dar pentru puţin, şi tatăl meu, anume pentru când voi peregrina prin pădurile de deasupra Târgoviştei.

            Dar întoarcerea m-a bântuit tare şi nu-l cunosc pe cel cu gândurile vederii. Cinci zile, parcă, am socotit cu Nansi, altă pădure? Nu, cu Nansi, cinci şi iar cinci. Mă munceam din răsputeri dimineaţă pe dealul Corbilor, după ce ocolisem biserica de piatră, până rătăceam peste coastă, să încep cinci zile. M-a cuprins curând umbra.

            Bâta primită de la al doilea văcar, cel cu care nu schimbasem o vorbă, m-a ferit de pante, rugi, urzici, de câini. Am vrut s-o arunca de mai multe ori, am vrut să arunc tot, fiindcă din cauza ei, şi a tot ce mă slujea, îi eram mereu mai la vedere, pe dinăuntru, celui care tot pe gânduri stă şi acum, înaintea vecerniei.

            Trece la viaţă Năascătoarea vieţii, cu vecernia.

ZIUA A OPTA

            Liniştea pădurii pe sforăitul bătrânului albinos. În latul patului într-o odaie solidă. Dar toate se duceau. M-am trezit primul, cam buimac, mi-am luat lucrurile, am ieşit în curte. Multă rouă. Dar toată seducea.

            Apare bătrânul stareţ, “ori de unde eşti?” Toţi se spovediseră, cu mic cu mare, pe un fond de iertare veselă. Atât fraţii, cei trei gospodari de renume, falnici şi întunecoşi, cât şi semninariştii stângaci la strană, amestecând melosul specific cu cântece la modă, fără voie, dar şi fanaticul vizibil obsedat sexual la bătrâneţe, fulgerând cum s-au acuplat doi la coadă, cu siguranţa lui contrazisă de tânărul bărbos că în anul două mii se sfârşeşte lumea. Mai erau din sate depărtate şi de aproape un bătrân de 65 de ani, chiar, fost cioban din Brăila, care a povestit, la rându-i, o minine şi care de două ori a fost jefuit, unul era ţigănos, scund, tânăr la 61 de ani, din Perişani, cu toate – război, puşcărie -, două femei din Berevoieşti, bucureşteanul cu nepotu-său şi alţi bucureşteni mai mult.

            În marea lor pestriţenie, dimineaţa, în doi, stareţul, “oride unde eşti”, m-a tentat la o mărturisire ca o spovedanie. “E prima noapte când dorm într-o casă”. N-a înţeles prea bine. Am continuat în intenţia mea. “Caut linişte şi înţelegere a faptelor mele. Slujba de aseară a fost mai mult ca o tăcere, m-a ajutat, dar eu vreau să-mi dau seama în singurătate de ce e bine şi ce e rău în muncile pe care le fac.” Nasul lui lung, ochii lui injectaţi, faţa roşie, deşi suptă, s-au transformat într-o masă; i-am spus că vreau să şi scriu ceea ce gândesc, că aş fi, deci, scriitor… “Înseamnă că treceţi numai în calitate oficială”. “Prin păduri, trec ca orice om, părinte.” “Nu. Eu trebuie să te trec în registru, că ai dormit aici, altfel ne întreabă miliţia”. “Bine, părinte, sunt onorat.” M-a scris suspicios ca un miliţian după ce mă întrebase dacă am buletin şi-l ţinea în mână ca pe un pomelnic.

            Nu cu ţăranii îşi păstrează asemănarea aceşti călugări, îmi spuneam, deloc spovedit, ci cu miliţienii. Eu vorbisem cu preotul călugăr şi-mi replica stareţul administrativ major. Cred că ocolise şi invective. Mi-am făcut urgent bagajul şi, cu “poţi să stai aici cât vrei “ al stareţului, am pornit-o prin pădure, trecând grădina lor cu două puţuri.

            “Eu cred că nu sunt în afară de rândul lumii, părinte”. S-a uitat la mine şi mi-a şi spus-o: tocmai, că el nu credea la fel.

            Iată că societatea şi a schitului m-a luat cu friguri şi clară neînţelegere de ambele părţi, poate, a libertăţii, în ce-l priveşte, a providenţei în faţa vicisitudinilor şi a nespovedaniilor, în ce mă priveşte.

            Ei şi? Începe ziua a opta. Pădurile sunt altfel.

            Duhoarea păstrăvăriei.

            După ce am zis “bine”, de o mie de ori, după ce am mâncat 5 lîmâi şi zece mere, după nor şi cel mai frumos câine dezlănţuit la un metru de mine, tot am ocolit şi stau la poarta împuţită, vizitată burghez, a crescătoriei cu atât de mari dulăi. Cât peşte mănâncă un câine roşu? Negură.

            Un chioşc neterminat adăposteşte cu acoperiş de carton şi pereţi din beţe de mesteacăn. La ferestre geamurile-s puse. Dar norii care întunecaseră pădurile au făcut loc soarelui. Mirosul se va risipi în locul lor. Apa de la un pas, gardul, iarba, arinii şi sârmele de telegraf  răspândesc mireasma păstrăvului. Parcă şi tunetul zgândără jgheaburile şi lacurile cu specia americană. De, cale ferată, tractor, pikhamer, acum piscicultură, pentru mai adânca apropiere de pădure.

            Pe urmă, dispar multe încuietori din ziua asta cumplită în care, singură, voluptuoasă a fost supa cu pezmeţi, fără păstrăv, fără şi iar fără: Păstrăvăria Cândeşti, Câiini răi.

            Acolo unde am plecat, după cum se vede pe cer, plouă acum. Multe din feţele de aseară au coborât prin păduri. Şi mai multe aşteaptă marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, de mâine. Nimeni – din câţi am cunoscut, nu avea cât de cât farmec, şi nu din cauza mizeriei. Poate nici a îngustimii de minte. Şi poate nici din pricina sistemului care-i născuse astfel. Le lipsea întru totul comunicarea. Povesteau “filme” (din viaţa lor) sau fapte diverse din ziare, aruncau sentinţe absurde. Dar toată lumea se lăsa scăldată într-o sfântă apatie a gândurilor, ceea ce pentru tinerii seminarişti de 18 ani te îndurerează, deşi ei făceau, aducând memorie muzicală, negândită, viitoarea profesiune. Acum, la schit cred că a venit ploaia şi s-au izolat câte mai puţini să se încreştineze unul pe altul cu mai puţină asistenţă.

            Cin călugăresc ortodox, dacă era isteţ bătrânul stareţ măcar mi-ar fi reproşat, în gândul lui, că nu e de cin călugăresc şi nici ortodox călătorul prin păduri. Sau e şi nu ştie el şi nu-l interesează. Aşa, o nouă religie recunosc că nu o inventezi uşor. M-am gândit toată dimineaţa asta, printre mestecenii până în sat, mai ales, la acea nouă religie de care să se teamă şi călugări şi toţi. Pe la mijlocul zilei nu numai că nu-mi dăduse nimic prin cap, dar mi-am amintit că în chiar aceşti termeni, un spaniol din Paris îşi încheia o prefaţă: căuta o nouă religie. El eu ştiu că e creştin convins. Atunci? Au încetat ortodoxia şi catolicismul să mai fie religii?

            Altcineva, mi-am adus iar aminte, inventariase substitutele religiilor şi altcineva religiile. Ieri parcă râvneam (sau şi azi?) la o pagină, măcar una, de filosofie. Nu credeam în ce-aş avea de spus şi religiosul îmi juca dinaintea minţii. Ci nu te cunosc deloc. Şi am mers mai departe până s-a întunecat să plouă şi a ieşit soarele de acum. La noapte, pentru o oră, ca şi matinală, voi putea vedea şi luna.

            Schit-Slănic (prin mesteceni) – pe vale, pe muscel; Berevoieşti – pe vale şi pe linia forestierului; Râuşor- Bratia – pe vale şi pe linie; Cândeşti, păstrăvăria, în chioşcul de la poartă, cu aşternut personal de arini.

            Sigur, am mers toată ziua pe apă, în dreapta şi în stânga cu păduri de fag şi mesteceni şi pe malul apei mi s-a oprit norocul. Aici, un urs. Acum vreo două zile ar fi stricat 4-5 vaci. Intră în sat în fiecare seară. Aici. Mâine o să încerc o zi de pădure până în Lereşti.

            Marea oboseală şi chin de azi dimineaţă ori din nesomn, ori din condiţia proprie singurătăţii mele, ori din dor. Alibiul: o să mor de foame. Altele: o să mor mâncat de urs, sau cu gâtul sfâşiat de râs, o să mor călcat de tren forestier, căzut din vârful râpei, o să mor de pneumonie şi de-aia eram obosit că numai moartea mea adevărată n-o ghicisem.

            De o mie de ori aceleaşi socoteli învechite pentru toamnă, pentru întoarcere, cununie, botez.

            M-am gândit la Kierkegaard şi la felul meu de a-mi provoca un pretext de jurnal. Din ignoranţă, nu m-am ruşinat.

            În pădure te urmăreşte stihia şi te cuprinde, între păduri se deşiră în limpezirile apei capetele de mister ale salbelor umbroase pururi.

            Ştiam că voi recăpăta chiar azi voluptatea chinului la pas. Mi-au făcut semn să urc într-o remorcă cu lemne, am refuzat. Nu mă bucuram, dar mai târziu mi-am spus că picuram la semnul lor – nici nu depinde de mine toată povestea. Acum, ce să zic, bine.

            Pe cât mă inspirau la poeme lacurile primelor zile, anume căutate mereu, pe atât îmi răstălmăcesc pe aici, departe de bănuiala originilor mele, aproape de obârşii ce nu-mi sunt străine, sonorităţile sufletului. De când ieri, pe vremea asta, înainte de brăţişul infernal al coastei, ce putea fi ocolit dacă nu insista femeia cu doi copii, cu o slujbă de duminică în ochi, cu un drum lung înainte, spunându-mi “imită poteca” şi eu da, am imitat-o, până azi şi mâine, nu mă mai simt în leagănele tutelare ale prunilor şi fânului originar.

            N-a mai bătut soarele, n-am mai meditat la foc. A curs o zi valea, plină, pe lângă mine, n-am meditat la apă, am privit-o cu ochi îndoiţi în sine, nici nu se vedeau în oglindă. Pădurea însăşi mi-a scăpat, fără să îmbrăţişez în loc o altă lume. Până la sfârşit, îi voi da apei braţul. Şi ajung de unde am plecat. Mi-e şi mai limpezită nerăbdarea acestei călătorii.

            Dacă eu, privind în lume, nu văd decât o insulă, tăiată de ape curgătoare din lunci şi păduri, dacă nu-mi îndrept gândul, drept urmare, decât spre insulele adevărate, ale oceanelor, inspirat însă de una aleatorie, dacă deodată cea virtuală şi insulele reale, unde s-au îngropat şi eroi naţionali, se petrec una după alta echipându-se şi lansând întunecimi răsunătoare, atunci eu am început o călătorie. Mai aproape mi-e insula iluzorie, voi spulbera-o râzând, o voi târâ cu băşicile tălpilor la un loc. Şi voi deschide ochii, precugetat, să văd o pădure. Apoi, alta. Să nu le văd dacă nu mă văd şi ele. Exist ca o insulă între valurile lor verzi.

            Le bat fagii cu palma, oftez în liniştea morţii unei păsări cântătoare, mă las biciuit de cojile jupuite ale mestecenilor, înmulţesc râpile cu ţipete şi lovituri din picior, ocolesc satele cele pline de topoare şi zăpezi, le mărturisesc neputinţa omenească. Zadarnic. Pădurile intră în paşi. Răsar de sub răsărituri, îşi spiralează trunchiurile, îşi învâlvoaie coroanele cu umbră nemiloasă pe cerul horei de rădăcini. Singură, cu toate fiinţele pe care le-a adus la umbră şi întâi cu lumina ei.

            Acolo nu eram străin şi am vrut să nu fiu nici în păduri, nu, dar iată o apă sub geana codrului mă îndeamnă să regăsesc părăsita şi sfărâmata mea insulă neadevărată. Târând cu mine şi pădure străină. Dacă n-o mai găsesc?

            Ţara este mai mult insulă sau pădure, cer şi pământ sau soare şi umbră? În insulele pământului stau înmormântaţi părinţii, sub rădăcini şi tulpină pictată. În coastele galbene îşi înfig colţii pământenii de aur. Deasupra li se nasc hainii tainici, capetele de stele.

            Un bob rotund pe care Dumnezeu l-a plâns şi eu privind prin el îmi văd sufletul (dincolo).

ZIUA A NOUA

            Câinii roşii din duhoarea păstrăvăriei.

Culoarea ceaiului aburind nu m-a mai intoxicat, cum se întâmplase dimineţile. Venea o noapte obişnuită. Lippton-ului îi era numărată puterea de fascinaţie. Treceam în altă zodie. Duhoarea păstrăvăriei se topise în clinchetele amurgii ale razelor de ceai.

            Fără ţărâna scobită de pe jos, ghereta de la poartă, cu ferăstraiele de semilună tăiate printre beţele de mesteacăn, te-ar fi îmbiat pe crengile de arin presărate în chip de culcuş verde. Cum toate se apropiau, vârfurile fagilor, brazilor, şi icrele de păstrăv, lipite de norul nopţii în care ziceam eu că va fulgera luna – şi n-am mai apucat s-o văd – mă aşezasem împăcat iar intrând cu un urlet într-o doară primul şi al doilea întârziind spânzurat în prag şi întorcându-se pe spate cuprins de furie şi spaimă, câinii roşii s-au apropiat şi ei unul de altul, dezlegaţi spre a se tolăni în găurile din ţărâna gheretei.

            Mă aşezasem în partea cealaltă. Am fi avut loc toţi trei. Văzusem câinii vii, fotografiaţi şi filmaţi. Aceştia intrau în altă categorie, a lupilor roşii, cu o forţă blândă, perversă, aproape delicată, cu un lătrat zguduitor, cu paşi înspăimântători.

            Cel care intrase s-a instalat în găurile mai adânci în strigătele mele persuasive să iasă. Se tolănise cu botul pe labele din faţă, imens, mai lung decât culcuşul meu şi aşteptam să sară. Părea că vrea şi să se odihnească şi să se întremeze. Încerca să se facă mic şi de-aia lua proporţii misterioase. Nu i-am mai zis să iasă. Aşteptam în picioare, cu două pietre, pregătit la nimic.

            În sfârşit, mă vindecam de gânduri. Îl priveam numai pe el. Chiar când îmi aruncam ochii pe uşa gheretei eram sigur că el se simte privit. Îl admiram aproape tot timpul şi mă socoteam demn de respectul tăcerii lui. Câinele celălalt putea pica oricând. Atunci egalitatea şi admiraţia s-ar fi spulberat.

            Pădurarul şi femeia care hrăneşte peştii ieşiseră împreună cu câinii de pază, dezlegaţi peste noapte. Au auzit strigătele mele sau s-a dus după ei câinele izgonit că, pe un ton contrariat, de interogatoriu al fricii, bărbatul a început să se intereseze de departe ce şi cum, informând că acel câine cu care mă aflam privindu-i capul somnolent mă va rupe. În fine, a ajuns, eu mi-am strâns lucrurile. Vorbeam răguşit. Femeia tot îi spunea pădurarului să pârlească nişte păr de câine, pentru mine, ca să nu dea frica în altceva, adăugând: “S-au speriat şi câinii”.

            Deci am pornit spre cantonul pădurilor. Frumos, dar încuiat. Se înnoptase şi mă uitam după urs. În Izlaz, doi cai întunecaţi ce trebuie să fi fost roşii. Un bărbat, pe drum, are casa de roşu, numai o cameră e gata. Strigă pe un altul, roşu, masiv. Acesta mă conduce, la dorinţa mea, în podul grajdului, pe fân, unde dorm şi te visez iar, prieten odios. Erai roşu, ca de obicei, ca marele câine din ţărâna gheretei.

arinii se usucă

mestecenii-s pe ducă

 

            M-am gândit la B. Apoi la Ovidiu. Ovidiu şi Baudelaire, poeţi latini. Ceea ce reprezenta ţărmul getic pentru latin este Belgia pentru francez, două despărţiri de aceeaşi luxuriantă cetate (Roma, Paris).

            Cândeşti – numai pădure – Bughea de Sus – bughiţă – Lereşti aproape de Nămăieşti.

            Pentru a fi fericit – înainte, dar nu în aşteptare – risc ursul în această noapte. Dacă mă trezesc cu carne în copită, voi găsi pârâul aproape şi toată viaţa. Un străvechi adăpost din crengi de brad, cu cetina scuturată înăuntru, cu ceva gropi, urme suspecte, spărturi în partea unde fusese închis, intrare jaf.

            Toată lumea fabulează despre urs. Adevărat că şi-n satul ce l-am trecut, ieri noapte o ursoaică cu doi pui, care umblă şi ziua, a ucis trei viţei. Vânătorul, adus noaptea, n-a avut curaj să tragă, chiar dacă avea lanternă. În Cândeşti, la fel. La Corsari nu erau chiar mari, nu bancheri de urşi, un furnicar.

            O să aud, în somn, susurul apei. Ce corpuri or fi lăsat gropile astea aici? Poate nu vin în nopţi atât de senine, sau…

            Eu, care mă gândeam să înlocuiesc conceptele cu fiare, fără să cad în fabulă. Fac atâta caz de o noapte care n-a început.

            Şi aşa am părăsit euforiile arborigene. Mulţimile de mesteceni cu fascinantul lor alb, fagi în păduri subţiri sau gros noduroase, brazii cu mireasmă ascuţită, văile lungi şi oprite în ochi vizionari, alunii neruginiţi la fructe, coamele cu câte o poiană ca un briliant, umbra păgână, misterele potecilor m-au coborât într-o împăcare ce-mi aromeşte liniştea surdă. Deci mă întâlnesc singur, fără maniere ale pădurii. Cel mai bun lucru, îmi zic – să mă adun. Tot nu voi afla aici un drum nou înăuntrul meu pe care apucând să nu mai am nevoie de celelalte. Să strâng una lângă alta risipirile, singur. Şi ziua îşi consumă lumina. Şi n-am adunat nimic. Dar toată vremea am stat cu plasele întinse în unda limpezindă a gândurilor. N-am suferit de tristeţe. Setea mea a băut apă, ochii s-au târât prin frunzişurile neantului, tălpile s-au spart fără să se oprească.

            Cred că n-o să vină ursul. Îl voi lovi cu pietre dacă mă trezesc înainte de a-mi mirosi urechile. Va fi întuneric pur. Eu nu voi zări nici contracţiile ochilor. O să picure cetină pe mine.

            Hainele pentru noapte, purtate ziua în sac, sunt ude de transpiraţie infiltrată.

            Sunt slabe vacile noastre. Da, dar sun multe. Tu câte ai? Zece. Suneţi peste zece copii. Da, dar vaci sunt mai multe.

            Aceste două dialoguri, sau numai al doilea, da, pe acela l-am auzit în izlazul dintre Cicăneşti şi Oieşti, când am dormit prima oară în pădure. Acum, groapa e acoperită de mână pădurărească, oricât pădurile din crengi sunt naturale. N-am auzit dialoguri, ci monologul fostului om de serviciu de la primăria din Lereşti. La 67 de ani urcă dealul cu mine, după vacă. Brigadierii s-au îngrăşat. Dau cele mai bune fâneţi în parte pentru 200 lei. De la zece inşi a luat 2000. Tovarăşul Ceauşescu a dat libertate omului să ţină zece oişoare şi o vacă, dar 5-6, câte oi poţi să ţii, că nu ţi le lasă. Pe-ale lor le pasc între-ale colectivului, pe-ale tale le strâng câte o mie, le duc la munte, pe unde nu e iarbă. A venit cineva de la C.C., dar ai curaj să te pui tu singur rău şi ceilalţi să tacă toţi din gură?

            Da, mă, nene.

            Adună-mi, iubito, mâna din moaştele de sfinţi bătrâni.

            E noaptea Sfintei Marii, a adormirii Sale. Prima noapte de viaţă eternă.

            Curând se va lăsa întunericul, puiul nu va mai plânge aripa slabă, apa îşi va revărsa veninul la vale, unghiul văilor se va rupe, al crestelor îndepărtate apropia.

            Să zicem… Nu…

            Glasuri de sus, motoare din vale, mă tem să nu mă scoată oamenii de aici, cu teama lor de urs. Oamenii…

            Rar se sapă o casă. De surpat, şi mai rar. Când mor casele, au murit demult văduvele. Casele lor din şipci nu erau săpate.

            Mâine va fi o zi deplin norocoasă. Şi pentru căruţaş şi pentru erou. Şi pentru sate şi pentru ţări. Cei care obişnuiesc îşi vor dormi somnul de după amiază foarte liniştiţi.

            Păsările anunţătoare cu cine-or fi ţinând? Cu urşii, ori cu omul? Ei aud primii. Şi-mi dau şi mie de înţeles. “Puteai să te duci în sat, te găseam şi acolo. Nu astea sunt pădurile tale. Astea sunt ale mele.” Cu cuvintele astea să traduc cele ce mi le va da de înţeles mai apoi.

            O teamă detaşată, creştină şi plutitoare în ignoranţă. O nelinşte dublând oboseala delăsătoare. Un gând înţelept neutralizat, cu sunetele umane ale apei curgătoare.

            Suntem de-o seamă cu frica noastră, zise. Ne-a aşteptat să creştem şi apoi ne-a purtat prin lume. Lumea ne aştepta, pe amândoi.

            Dacă mă mănâncă ursul, luându-mă drept cal drogat, nu merit: să fiu socotit nebun, să fiu plâns. Merit: o groapă, un gând, o cruce. Dacă nu mă mănâncă ursul – aceleaşi merite şi nemerite. Care mai e diferenţa?

ZIUA  A ZECEA

            Învinsă-i noaptea, urşi la urechi, tunet de cetină uscată, strecurarea stelei în figoarna îngropată.

            Pasărea slăbeşte lanţul. În noapte ea să nu se fi astâmpărat? Acum za cu za ciripeşte iarăşi anunţătoare. Fă, pe mine, zece zile şi nopţi, o jiganie tot m-a văzut şi uite că mă vezi şi tu. Dar ce căuta sub căpătâiul meu de brad de nu era şoarec sau coropişniţă sau…

            Pe întuneric am început să cred că şi un con se mişcă şi târăşte. Am pândit. Tot pasăre de groapă o fi fost. Pasărea-cartof. Dar de ce aripile nu i se auzeau?

            Bine că m-a trezit dar tocmai după vise moleşitoare, de cinema, cu oraş şi incognito, cu întâlniri amoroase din ochi. Mi-am revenit la viziunile naturiste, masive. Îi ridicam cuvânt de laudă lui Manuel.

            Manuel, în noaptea trecută, înmulţise companionii într-atât că i-am şi spus: Crezi că nu ştiu că sunt singur şi tu din fiecare nelinşte faci încă un paznic la care te răsteşti să-şi îndeplinească bine misiunea veche? Cred că unul dintre cei care mă înconjoară din porunca lui ar putea ţine în braţe un urs. Altul o furnică. Şi când, mai întâi, gândul la urs ar năvăli, l-aş auzi pe Manuel certându-l amarnic pe ursarul slăbit şi sperios. Când ar intra ursul pe o parte şi şarpele pe alta… Poate şarpele să se fi perpelit totuşi pe lângă urechea mea. Nu l-am înghiţit, căci eram treaz când se apropiase la figură. N-aş vrea să-l fi înghiţit. Doar ieri, pe o vale, am pus pe o piatră un şerpişor, să beau apă, iar la plecare, văzându-l că se zbate, l-am luat cu un pai şi l-am afundat în apa limpede, chiar dacă cu gândul egoist că eu nu voi mai trece să sorb de acolo niciodată şi cu bucuria că prima oară ajut un şarpe.

ZIUA A UNSPREZECEA

            Şarpe, liliac sau pasăre, m-am mutat până la urmă cu un metru mai sus. În locul viselor: astrele. Necunoscute. Dimineaţă, pe întuneric, mai rămăsese înalt şi sfânt de lumină jertfită luceafărul. L-am privit îndelung scăzând, nu el se stinge ci ziua îşi ia soarele. Acum e pe topite. Eşti sigur că va fi o zi, de el, însă, n-ai cuvinte să te pronunţi. Şi lumea se înzileşte din ce în ce.

            Din Nămăieşti până deasupra Dragoslavelor, sentimente cât miresmele. După Cetăţeni, când picioarele mă lăsau, mi-era sete şi sfârşeală, pe Valea Măgurii mi-am revenit ca prin farmec şi goneam nu alta. Praful, asfaltul, maşinile, panoramele geometrice mă strânseseră o jumătate bună de zi şi acum ajungeam iar tărâmuri râvnite.

            Gândurile zilei de ieri au înconjurat zone tabu, speranţe cu oarecare temei de a supraviţui cenuşii funerare, provocarea unui destin izvorâtor de episoade transfigurante. M-am prefăcut că încetez să mă mai gândesc la suferinţa intuită, trecând-o repede la oboseala drumului. Peste praful care îngropa mireasma prunelor coapte, anunţam punctul rezervat zilei de mâine, forme de cultură ce se pot înfăptui prin zbucium care să-mi aparţină. Bineînţeles, nimic nu-mi venea în minte, nu era încă ziuă şi rumegam o situaţie reală în cel mai înalt grad: a mea. Subiect de lungi reflecţii.

            Euforiei din peisaj de dimineaţă i-am adăugat rezistenţa, constanţa şi rigiditatea de după amiază. La schit, fanaticul mă întrebase de ce n-am hartă, scot porthartul ca pe front şi…, eu n-am plecat la război i-am răspuns. Consumul de autoritate faţă de mine însumi, argumentarea înceată cu îndemn spre rigoare, trimiteri şi comparaţii îngrijit analizate, aplicarea la situaţia momentului cu scoaterea unor adevăruri sigur valabile mai târziu, dar întremătoare şi pentru clipa prezentă, mi-au luat de pe inimă o nelinişte, interpunând o zi de rod spiritual nevăzut, precum răşinile din rădăcina brazilor.

            Plin de prejudecăţile luminii, oricât ispita umbrei îmi munceşte gândul, motorul meu umblă cu un combustibil regresiv, încălzeşte simţiri ce sprijină sentimente descărnate. Pe urmă, eu, ca fiinţă, evit punerea în raţiune a vieţii mele reale, date printr-un edict ce mă depăşeşte. N-am deloc conştiinţa destinului meu, am destinul meu. Şi chiar dacă aş avea conştiinţa lui, nu mi-aş determina-o spre un conţinut deliberat, după criterii.

            Mă înfăţişez, da, înaintea tuturor modurilor autorizate fără să trădez măcar actul de cunoştinţă şi cunoaştere a fiinţelor. Nici în scrieri nu voi traduce vreodată revelaţia şi păstrez clasica mască a spiriduşului care nu mai ajunge odată clovn.

            Nu de sfârşit, mai mult de mereu alt început, din cât de nesecate izvoare poate să vină, mă îngrozesc în felul meu, pe care nu mi-l cunosc şi nu mi-l recunosc.

            Locul şi timpul hotărârilor tale nu ţi le fixezi singur. Nici hotărârile, sau mai ales ele, nu ţi le visează gândul sub bolta craniului din senin. Nu se poate, când totul e hotărât, eu să mai am grija de a mă hotărî.

            Aveam propoziţii subtile în cap, de o gratuitate întrebătoare. Ieri mă obligam să mă văd hotărând în ce mă priveşte. Mimam chiar hotărârea. O luam ca ipoteză. Şi numai ipotezele mi-au lăsat gustul bun al unei raţiuni libere de fatalitate. Desigur că am pus ipotezele cele mai bune. La cele rele zâmbeam: puteam să nu vă pun, existaţi pentru că eu în această zi voi întoarce pe toate feţele bruma de obligaţii pe care le poate împlini în viaţa asta înjumătăţită într-una. Dar, dincolo de metoda falsă, de strâmbăturile duioase, respiratorii, judecata progresa recunoscându-şi scopul ca demn de cinste. Scopul îmi păruse întâi că aş fi eu. De aici, dedublate – şi gravitate şi surâs înţelegător, complice. Dar tocmai că nu asta era, alta: ceea ce-mi lipseşte mie nu din cauza mea, nu din mine, şi trebuie făcut rost, şi cum, cu câte dureri, pe care din căile date. Noaptea în vis am văzut coperta cărţii cumpărate la plecare: “Critica raţiunii practice”. Am visat raţiunea practică a zilei de ieri. Numai cu o privire.

            Orfism. Este o necesitate generală? Eu îl vreau. Voi încerca să cresc în spiritul lui. Îl voi descoperi în profunzimile timpului românesc. Îl voi duce până dincolo. Păduri mai sunt. Ci nu de ele duce lipsă cântecul, de orfism, da.

            De stabilit: o bibliotecă orfică, un ceremonial de idei şi fraze orfice, sfera de interes. Căi practice de depăşire a spiritualului dat.

            Înaltă, răşinoasă, religia creştină nu poate fi înlocuită sau consumată. Ocolită – da.

            Bine că nu m-a mâncat ursul – cine s-ar mai fi plimbat prin Puchen?

            M-a prins un cioban de pe urmă şi m-a întrebat că eu sunt, iar el merge chiar la Brebu. Seara voia să ajungă la Omul, unde avea oile (4000 de oi în stâni – fermă experimentală). Mergea de două ori mai repede decât mine. Poate asta m-a făcut să nu mă las şi am trecut poieni şi ogrăzi, garduri, pâraie, fără să observ nimic. Mi-a ţinut un discurs despre câini. Dăduse 700 de lei, odată, pentru un căţelandru. Cât de rău era Bucălatu (unu din patru fraţi) încât a muşcat-o şi pe soţia ciobanului. Ciudos, ţinea la stăpânul său, nu erazistă. La o stână vecină erau 16 câini. Bucălatu se lua după ei, prin spate, şi îi dobora cu pieptul. Câini mari, nu erazistă. A scos miel din gura lupului, numai două înghiţituri i-ar fi trebuit lupului. A murit otrăvit de paznicii de vânătoare care stau numai prin mături. La întâi martie s-a dat ordin să se ridice otrava şi ei n-au ridicat-o. Toţi patru câinii lui – şi mâncaseră, ar fi luat oasele numai să le clănţăne în dinţi – au murit de stricnină. Leafa de 900 (1000) lei, mică: fiindcă din banii ăştia trebuie să-ţi cumperi şi mălai. Sezonul montei artificiale. Cel mai greu, fătările. Munţii Dâmboviţei – buni pentru oi.

            Discursul a continuat între revendicări şi evocare până sub câteva picături de ploaie, el a luat-o spre satul care se vedea şi eu am urcat o coastă spre Vescea.

            La nici 20 de paşi a început o ploaie serioasă. Pentru a mă feri de o stâncă – invidia nu-l lăsa să mă vadă speriat de alţi câini – mi-a arătat chiar s-o apuc pe după sârma ghimpată. Se vedeau diguri din 10 în 10 m. Gropi pline cu apă la fiecare şi atunci aveam de intrat în crâng, fără potecă. Mă udasem mai mult de la crengi. Într-un târziu am ieşit prin sârma ghimpată. Puteam coborâ în sat. Suisem doar 2-300 de metri. Prima tentaţie părea să fie şi asta. Dar am luat-o în sus, prin ploaie. Repede, ud tot, prin crâng şi pe câmp, peste o vale lungă, înapoi peste ea, prin Vescea. Ploaia  stătuse brusc pe la mijlocul drumului. Ciobanul îmi vorbise şi de o troiţă. Pe ploaie, tunase puternic, eu căram în spinare mult aluminiu, un avion. Mă speriasem până l-am văzut pe omul cu coasa la spinare (o lăsase mai devreme, să meargă la Fieni, la slujbă). Cai uzi. Alergam după troiţă, răsărise soarele. În timpul ploii nu mă gândeam la nimic. Sau la propria conservare, din moment ce-mi venea în minte moartea bunicului meu fulgerat.

            Troiţa era o cruce, nu un adăpost. Am coborât într-o vale. Ploaia a reînceput curând încet. Mi-am pus un sac de plastic lung cât mine, mai mare păcăleală că mă udasem – din răsuflare aburită, mai mult înăuntru decât afară. M-a apucat şi somnul, am moţăit, m-am tolănit un moment peste iarba udă, în sacul fabulos. În ploaie mare – mai mare – precum cea dinainte nu te gândeşti decât la ploaie, că te spală, că te îmbolnăveşte, că te întăreşte. Acţiune dominantă, gândire inhibată. În sacul aburit, dimpotrivă, te săturai de asociaţii de idei şi imagini somnolente. Urma o pădure de mesteacăn, singura din ziua aceasta. Am suit-o cuprins de pasiune. Stropii, pe sacul de plastic, înghiţindu-se unii pe alţii violenţi.

            Când ajunsesem în Pucheni mă imaginam antreprenor. Aveam un capital. Îmi asociam un prieten, fără bani, cu inteligenţa lui practică. Jumătate-jumătate. Îl puneam să depună jurământ, nu aşa. Asociatul se dovedeşte bineînţeles ingrat şi… Tocmai atunci am văzut pe malul gârlei satului, primul pom roditor din viaţa mea răsturnat de eroziune, ca arinii şi plutele pe apă, ca fagii, stejarii, brazii, mestecenii, arinii şi plutele în pădure.

                        Aseară m-a prins întunericul într-un loc pe unde, spunea ciobanul, trec urşii la prune. Azi – ploaia. Înnoptarea şi norii sunt forţe neprevăzute, mari şi animiste.

            Am găsit un grajd în Pucheni, prin nişte adolescenţi, care au istorisit aici în fân poveşti despre maşini, bătăi, vânători de păstrăvi şi mai ales despre cât de netrebnice fiinţe sunt măgarii. În Pucheni se cresc mulţi. Calul se ridică pe picioarele dinainte, măgarul pe cele dinapoi.

ZIUA A DOUĂSPREZECEA

            Din acest fân voi porni în plin soare spre Talea. Fără vise ţepene, vorba adolescenţilor. O s-o tulesc (verb imperial) pe la dreapta fermei.

            Întâlnisem mulţi cosaşi ascuţindu-şi coasa ori fluierând cu gura căscată a tăişului. Şi femei – “de piatră o fi scăpat (iarba), dar de mâna ei nu mai scapă”. La coasă reveneau şi muncitori, o singură dată pe an, magic atraşi de plaiuri, integrarea fiind treaba lor, nu a peisajului, treaba vieţii lor, visul pajiştilor cu iarbă înflorită, început cândva pe neştiute şi pe care nu-l vom sfârşi niciodată fiind şi mai lung.

            Probabil o voi lua-o spre stânga, către Comarnic. Nu de altceva, dar am apucat să întreb doi copii. Altfel, când un om m-a îndreptat spre o direcţie spre a ajunge în cutare pădure şi am cerut şi altuia, apoi, sfatul, să ştiu mai bine ce am de făcut, şi acesta mi-a arătat altă direcţie şi am urmat-o, mereu a fost greşită.

            Cei doi adolescenţi de aseară mergeau în tabără la Gâlma, dar şi la sanatoriu, la fetele de acolo. Două ţigănci din Bughea de Sus, în capul satului, le-am şi visat cu alte chipuri.

            Femeia străvezie, îmi reproşa că nu am o tovarăşă cu mine să ne mai oprim la câte-o umbră, cum face ea când merge la munte cu soţul o zi. Plecase mai devreme de acasă, nu mai avusese răbdare. Va face plajă până vin ceilalţi. La revedere, dar ne-am reîntâlnit, poteca şi drumul, după câţiva paşi. La puţin, m-a anunţat că ne despărţim definitiv, dar că poate ne-om mai întâlni. Am tăcut privind-o cum şchiopăta veselă peste fânul înflorit. Vârtoasă, coaptă, trecea printre pruni şi cosaşi luându-le comisioanele, căci se întorcea în sat.

            Mamă şi fiică arbitrau pe alt deal cearta mortală dintre doi cosaşi ţigani care pretindeau, fiecare, a fi cosit din partea celuilalt, jurându-se cu mama.

            Când poteca se însingura, un moşneag cu mustăţi stufoase de câlţi, pe cal, a încetinit să-mi arate calea. Ne-a prins de pe urmă nepoată-sa. Bătrânul călare, înainte, fata şi eu. Corpul fetei, în rochie albastră, părul de fân, paşii de coasă sufletească – şi m-a întrebat şi ea că singur, de ce singur, că e mai greu singur, iar eu nu i-am dat nici un răspuns. Mă abăteam din singurătate văzând cu ochii. I-am lăsat în urmă şi am călătorit pe plai, până am intrat într-o pădure de fag, iar spre Talea am dat iar de lume la coasă, cu neveste şi fete pe rupte.

            Plaiul îmi inspirase, alături de pădure, darul legitim, tandreţea copleşitoare a întoarcerii timpurii, chiar dintr-un paradis într-o insulă, şi mă gândeam cu binele, cu frumosul, cu ho şi te-o, cu eleganţă şi patimă la Nansi, aşa că nu mai întârziam până la cincisprezecea zi, nu, mâine mă voi pregăti să fiu seara acasă, să fim duminică împreună, din doi o pădure.

            Stăpânii lor, din Muscel, găsesc vacile după sunetul tălăngilor, unde nu sună, acolo sunt. Poteca se pierduse, nu suna. Încotro nu suna am apucat-o şi am găsit-o, până la doi cai negri, cu tălăngi cristaline şi ei la gât.

            Simt un dodecalog mut privindu-mă din urmă chemător.

            Auzise că vreau să merg prin plai. Dar plaiul s-a făcut Plaiu. Câmpina colea, Breaza colea, păduri nu prea. Prin toate zările, am mai găsit un vârf de deget. Am mers într-acolo, prin văile izlazului împărţit – cu garduri de sârmă ghimpată şi mărăcini – între mai multe sate până în păduricea care dă în şosea. Am aproape un pârâiaş şi multe luminişuri găurite de priviri aruncate în creştet din toate slăvile şi viroagele. Când codrii îşi ies din albii, crângurile astea se trezesc în altă parte. Tot aşa s-au şi născut. Sau vor fi fost începutul omenesc al pădurii şi satele şi-au creat scoarţe noi îmbucând arborii venerabili.

            Izlaz greu de iarbă nesecată scufundat în văi de platină. Cel prefăcut în talangă. Ţânţari ucişi câte trei timp de 12 nopţi, arhanghel în biserica dărâmată din Izbăşeşti, rîs, mărăcine, privighetoare în podul Odăii, barbă în nas la schitul Slănic, păr de câine în podul grajdului, urs în groapa din Valea Cârstei, şarpe în Dealul Meişoarelor, peşte.

            Bărbaţi prin păduri, pe drumuri, prin curţi, pe case, sub nuc, în capul dealului, în poartă, călare, nevăzuţi, neauziţi, în căruţă, pe fân, culcaţi, alergând, seducând.

            12 coase, cifra omenirii de pe dealurile universului.

            Babe în etern fior de interioritate şi spaimă. Una m-a anunţat organelor. Una surdă dar curioasă. Un cal numai copită şi potcoavă. Femei părăsite de lume, înfundate în trebi bărbăteşti, “grea.i viaţa de turist”, şchioapa din Pucheni, ţiganca din Bughea. Octogenarul Ion din Corbi bolnav din femei. Fântâna fără ciutură din dealuri. Câinele din Meişoare. Căpiţe de fân, faruri de zi, visuri ale avioanelor.

            Cruci şi troiţe din stejar, icoane, cu Isus răstignit sau viu, apostoli, Maica Domnului, soarele, luna o floare. Crucea de pe margine de drum, cu versuri – călătorule opreşte şi de moarte te fereşte că eu găleata am luat şi la apă am plecat dar maşina m-a călcat, că şoferul a frânat, dar ajutorul de şofer cu piciorul pe accelerator a apăsat, maşina înapoi a dat şi pe mine m-a călcat.

            Păduri m-au absorbit hrană umbrei lor. 12 sate: Ruda, Mângureni, Runcu, Surpaţi, Cărpiniş, Brăduleţ, Corbi, Bratia, Bughea, Nămăieşti, Slobozia, Plaiu. Păcate (nepăcătuite dar deasupra prăpastiei), furt (prune, 12 buzunare, mere-pere), siluire (din ochi), minciună (pe mine însumi), crime împotriva ţânţarilor, mizantropie, misoginism, misologie, panteism, înfierare de călugări, deşertăciune, disperare, fariseism.

 

ploi tefere

de noapte

aduse din pustiu

să nu trădeze şi-aici

aruncă pietre-n nori

şi solii

 

            N-am zis bine de ploaie şi, trezindu-mă ca dintr-o doară, să văd stelele dacă au răsărit, am simţit o picătură, am sărit, am intrat în sacul jilav de plastic şi ploaia a început. Spărtura pentru respirat am mărit-o să-mi iasă faţa şi m-am gândit la “Les Masques” ale lui Remy de Gourmont. Picioarele, peste glezne, erau în pericol. Pe obraji şi de aici pe gât au început să curgă şiroaie reci întunecate. Nu era nici bine, nici rău. Mă simţeam insulă. Cu cât rămâneam uscat mai multă vreme, cu atât eram mai insulă. Stropii băteau cu o cadenţă bună în plastic şi în frunziş, încât mă lăsam dus de ritm. Fulgerele întâi din depărtare, în linşte, s-au apropiat cu tunete molâi, lungi, extrădând orice lumină – de care eu nu mă puteam face vinovat, vânzându-se oricărei întunecimi. Cu ochii închişi nu le percepeam şi asta mă intriga. Se poate însă ca frecvenţa deschiderii ochilor mei să fi fost aceeaşi cu a fulgerelor sau să se fi deschis atunci înşişi ochii fulgerelor.

            Lungi, lungi fulgere şi spărtura, vrând nevrând, o foloseam pentru respirat , de văzut, prin plasticul aburit – doar lumină şi pedeapsă.

            Ploaia se înteţea agravată de ritmul înnebunitor din frunze şi sac. Urcau prin mine râsete ca în timpul unui dans care îşi impune el mişcările şi sentimentul. Şi în sarcasmul gratuit ce mă cuprinsese, cu ochii închişi am zis: închid ochii. Şi dorm.

            Mi-am creat imagini de bărci de lemn ale somnului, însorite. Înainte de a aţipi, am sărit fără motiv. Când am dormit în Valea Cârstei tot m-am trezit în mijlocul nopţii: curgea deodată apa, valea, de sute de ani curgea, dar eu descopeream asta în somn, ca şi cum ţâşnea de lângă mine: ce-ar face careva să izvorăască o apă curgătoare la picioarele lui – m-am gândit zilele trecute, dar nu mai ştiu. Acum am sărit într-o doară să văd poate dacă plouă în acelaşi ritm, fără ochi prea deschişi, doar pentru fulgere.

            M-a podidit, absurd, amintirea proletcultului. Vedeam şcoala învăţată, asistenţii serioşi, docţi în faţa bietului om care reproducea din proletcult frazele burgheze, citatele din Goethe. Apoi, mi-am spus, proletcult, Nedoşivin, toate astea sunt amărăciuni sau ce sunt, pretexte să convorbesc cu Faust de acolo de unde m-am aflat şi mă aflu. “Tel-quel”-ul lui Paul Valery cu sublinierile galbene ale lui “Mon Faust”. Păreri de rece sau operativă apreciere, da, ştii că merge. Am adormit. Trezirile următoare au fost împotriva ploii, trezite de ea. Ploaia, m-am gândit, n-are decât să înceteze, cadenţa va rămâne drăcească, paşnică, de rădăcină a coastei împăturite. Dimineaţa aşa s-a şi întâmplat, după îndepărtarea întâi a tunetelor, a fulgerelor apoi, a ploii şi a norilor ei, până târziu, şi târziul mi-l prelungeam anume, pădurea şi sacul meu îşi jucau ritmul cu o îndrăcire egală deşi sub un cer care se lumina.

            Până dimineaţa însă mi-am formulat scrisori oficiale, pentru ridicarea culturii cutărui judeţ, către primul care a călcat cu maşina o rudăreasă. Insistam asupra unui fond inalterabil de valori – fono, filme, fototeci – ale locului cu care să se opereze schimburi pe plan naţional şi internaţional. Contează centralizarea intenţiilor formale, punerea în circuit. Celelalte puncte le declinam pentru a le memoriza. Fii, bancă de proiecte, cronică baudelaireană, şcoala ataşaţilor de presă, relief românesc, mişcarea poetică, scrisoare lui Bunuel, lecturi simboliste, redactarea tezei, lecturi/practici orfice, desăvârşirea cărţilor mai vechi (Vedenii, Ratlow, eseuri, antologii), continuarea romanului (“Curtea”).

            Cu Bunuel, în scrisoare, nu eram sigur dacă să-i cer să colaboreze cu mine, să-mi împărtăşească aderenţa la spiritul spaniol sau general european, ori să evoce cheia formării dincolo de ce a scris el sau despre el, la nivel de păduri. Am căutat argumente şi subiecte serioase de discuţie, atrăgătoare pentru oricine, doar mă gândisem, în amiază, la Kurosava, nicidecum la spaniol. Cerşetorii, cerşetorii lui, aceia, pe ei îi aveam în ochi, în ochii închişi, ca un plâns pe dinăuntru. Şi ieri mă întrebam dacă Faulkner n-o fi ţigan, nu, că ei au negri, dar pe cerşetori îi lăsam cum îi lăsase duumnezeu şi-mi strigau deodată cu ploaia nemilos întunecată un adevăr dedublat, strigător sau mut, creştin sau altfel, de neînţeles, cât să ai ce vorbi cu autorul creaţiei cerşetorilor.

            Pe partea stângă faţa mi se întorcea spre valea măruntă. Nu îndrăznisem un timp, spre a nu face loc ploii. Amorţeala şoldului drept m-a întors pe negândite şi era bine căci spărtura pentru respiraţie privea acum toată spre pământ şi nu se mai scurgea ploaia pe mască. Mi s-a părut chiar că un val de căldură, de pe la subţiori, din gură, din adânc mă duce fără să-mi mai creez eu lemn de barcă, jeturi şi spaţii.

            Mi-a apărut Nansi. Mergeam împreună printr-un oraş străin, liniştiţi şi singuri: paşnici ca două lacrimi. Era îmbrobodită sobru, ţărăneşte, aproape aspru, dacă nu s-ar fi mişcat, vorbit şi privit cu o feminitate adânc transmisibilă, cutremurătoare. De la o cotitură a ieşit un prieten al meu vechi, în uniformă de miliţian – cel cu care-l asemănasem pe sublocotenentul care mă oprise la începutul călătoriei – acum era prietenul meu şi îmi aduc aminte că a venit, într-adevăr, odată la noi acasă, în uniformă de militar, cachi, a dezbrăcat-o lejer, şi-a luat haine de oraş. Era miliţian şi ne invita pe la el pentru o trataţie sau aşa ceva, nu-mi făcea nici o plăcere, nici de refuzat nu refuzam, Nansi tăcea. Drumul era foarte lung. L-a chemat cineva. S-a produs o brambureală că ne-am despărţit, dar şi eu de Nansi. Eu mă interesam şi de un congres, acolo plecasem, în pas mai grăbit decât Nansi. Câţiva savanţi cunoscuţi gesticulau cerând înţelegere umană după ce discursul le procurase momente mai bune sau mai rele. Am ieşit s-o găsesc pe Nansi. Nu ştiam de unde s-o iau. Am căutat prin cotloanele acelui oraş, până m-am întors în sala congresului, să văd dacă nu e acolo. M-am uitat peste tot, şi la prezidiu. Nu era. Acum alergam după ea să-i spun că o tot caut şi n-o găsesc. Dar am şi intrat în panică. Oraşul vuia necunoscut. Am înţeles că se petrece o mutaţie. Acum, zic, poate prietenul ne prevenea, atâta tot, era vreo razie generală şi academicienii înşişi îşi încheiau discursurile trişti, căci de acolo mergeam în necunoscut. Şi cealaltă lacrimă îmi juca ascuns în faţa fiinţei înstându-mă de viaţă liniştită, împreună. Zvonuri imense, de pretutindeni, atmosferă de sfârşit: în afară, căci în suflet totul exaspera înnebunirea şi durerea. Numai că o voce aproape scâncită povestea momentul unei stingeri nu de bunăvoie şi faţa îi arăta cuprinsă de o înţelegere tristă. Unde ai fost de te-ai apărat? La D. Nu-l cunoştea, o ştiam, dar dacă aşa îi spunea. S-o fi apărat şi acum de ce trebuia să scâncească pe sub priviri? Am luat-o de braţ, s-a ridicat şi am pornit din nou, ca la început, şi teamă mi-era că nu suntem singuri, că ea e singură în revelaţia ce mă năpădise şi pe mine fără dovezi. M-am trezit amar. Ploaia continua să ţopăie deasupra, dar mai liniştit. Sigur, cândva o să ne despărţim şi aşa, unul câte unul, sigur, asta nu e o noutate, de-ai fi murit în vis ţi-ar fi murit moartea, aşa ţi-a murit tristeţea acelei revelaţii, şi voiam să adorm iar s-o visez altfel, împăcată, să fim guralivi, mai ales ea, să ne întâlnim dinainte în vis. N-am mai adormit. Ploaia de sus se mutase. Cădeau în luminarea de ziuă stropi, năduşiţi de pe frunze. Aveam rugină de apă peste tot, dar clocită de căldurile trupului, încât lungeam ca şi pe mine timpul, lumina, timpul, frunzişul, cerul, înnourarea. Într-un timp vânam soarele. Răsăritul era eclipsat de pădure şi de coastă. Reflexul în nord şi în izlaz era nesigur. Trebuia să-l aştept. Lumina aceea puternică ne spune că azi soarele a răsărit. N-a. Ba a. Şi frunzele izvorăsc înspre pământul moale ploi artificiale. Şi eu tot vreau să adorm iar şi s-o mai visez pe Nansi îndoctrinată cu noile mele gânduri neclare dar puternice. Abia încep să mă tem că n-o fi acasă, ci la vreo fabrică de sticlă.

            Aud la capul meu paşi. Mă mişc, se depărtează. Un urlet mic, jalnic, gelos, mă crispează. N-o văd. Mă tem de un blestem, ţipă disperată ca atunci… dar acum nici ploaia nu m-a urnit din loc. Pe vremea când am suit în fag şi i-am pustiit cuibul unei veveriţe aruncându-i puii fără păr de acolo, de aproape de vârf, cu ea învârtindu-mi-se în jur ca acuma, eram un ins fără raţiune, nu făceam rău într-o luptă cu nişte duşmani, ci, copil rău din naştere ca toţi copiii nu ştiam ce fac. Am sărit, mi-am smuls sacul de plastic, m-am smuls din aşternutul ud aproape tot şi am ameninţat-o până ce după multe urlete şi fagi scuturaţi lângă mine a luat-o la fugă spre răsărit.

 

Duh nou,

ascunde ochilor ploile roşii

de sub picioarele tale,

întinde-ţi raza până-n orizontul roadelor muiate,

priveşte tu când ochi cu pleavă

de dedesubt îi voi deschide

 

            Am luat trenul la acelaşi 12, ora orelor, din Breaza. Nansi era plecată. A lăsat vorbă că mâine se întoarce. Voi scrie cartea Aristoteles. Crucea mea a înflorit şi prind a reînvia pădure. M-am naturalizat în ea să prind îngeri mentali, raze triunghiulare, aure. N-am iubit lumea, ci petrecerea ei spre altă lume. Moara de s-ar măcina pe sine. Drum de Golgotă. Relief natural ca soluţie arhitectonică şi psihologică  a ierarhiilor, funcţionalităţii, beneficiului. Ca o metaforă, în ultimul moment, vând o mină luminată natural, un subteran descheiat biblic de un toiag mişcat pe un soare fierbinte, încă nu cărbune, încă helioaur subceresc.

            În pădure, singurătatea e convieţuire, veninul inimii ţi-l consumă umbra frunzelor frumos mirositoare, ţie aşternându-se numai pajiştile viziunilor paradisiace, care se tulbură anume pentru a te învăţa adevărata fericire. Mirosul hoitului cirezii sfâşiate în munţii lumii nu glorifică naturala cumpănă, decisă şi neiertătoare, ci aducerea aminte a reţelei distilate în mirosuri arse, pe sub acoperişuri în vibraţie. Pădurea nu-şi asumă dispariţiile din afara ei, noi da. Nu mai e nimic în afara aburilor noştri de mercur.

            Gradul suprem al puterii sufleteşti este perfecţiunea formală ce nu suportă orice direcţie dată unei teme. Inspiraţia poate dăuna arareori creaţiei perfecte, aducând după sine vitalisme aluvionare. Lupta dintre inspiraţie şi formă originează puterea creatoare. Temperamentul insului transferat creaţiei în cantitate mare duce la pierdere. Asceza îndărătul impulsurilor tale şi înălţarea la reflexele sublime ale luminilor interioare mântuie de spaima neîmplinirii.

            Cum te poţi împlini într-un plâns?

            Sufletul puternic se nutreşte cu tristeţi şi suferinţe. Înveselirea îl stânjeneşte. Lumina tare îi înmoaie taina. De ce ai căzut în mocirlă, suflete al meu…

            Puţinele vieţi ce îl răpesc nu-l destramă. Nu bubuie lovindu-se de aripi negre. Tăcut şi lin mai pâlpâie sub zarea vânătă, fii tu, o, suflete. Înalţă rădăcini şi frunze rupte de furtună, calcă alunecoase hume şi putrede nămoluri, târăşte-mă cu tine din ascunzătoare.

            Ploaia din timpul nopţii mi-a rodit visul, năpăstuitorul; la lumina zilei cerşeam valuri de ape din înalt să mă potopească, să nu mai râd la coroanele lucitoare ale arborilor, să nu mai deschid ochii înaintea paşilor. Mai bine mă părăseai decât să o pornim atât de târziu împreună, sau nu ne clinteam de sub frunzele alunului şi mă întorceam numai către tine, suflete, şi-ţi priveam stingerea leneşă, măiastră. Acum nu te ştiu şi îţi strig în zadar să fii puternic, nu pentru a mai fi al meu, nici pentru a mai fi suflet. Privindu-te vreodată, gol, să răsun de mirare, iată străinul, sufletul puternic, visatul.

            Prin filtrul pădurii închipuite primeam răcori transcendente. Am alergat în pripă să le răscolesc, verzi şi albe, uscate şi purpurii. Să fi întârziat până la moarte, mă înfioram şi acum, zeeşte. Ci eu m-am dorit mormânt al meu în pădure.

            Evlavia şi înţelepciunea le trimiteau înainte într-un nor de rugăciuni ce aveau să răsune în umbra caldă ca o răsuflare de dincolo. Trupul hărăzit caznelor, sufletul – cerului, cugetul – vieţii şi morţii. Le orânduiam pentru călătorie. Se supuneau. Şi m-am bucurat. Şi cât pe aci să-mi cumpăr un cal, plătit cu sufletul, pe o haină – trupul, pe o poveste – cugetul.

            Trăiam acolo douăsprezece zile printre vieţuitoarele fericite, împăunându-mă cu verdele, culorile şi cântul lor prihănit, zăceam nopţile prin coclauri moi, trăiam acolo o altă viaţă a cărei moarte să fi fost viaţa mea dinainte şi de pe urmă. Nu mă rugam.

            Am trăit o viaţă, dar pădurile-s tăiate, sunt un păcat al meu lung. Şi Isus este păcatul lui Iuda. Acolo se sărutau într-o icoană şi eu mă grăbeam, peste troiţe şi ghiocuri, spre feţe de lemn proaspete, în veci nepictate şi mute.

––––––––––

George ANCA

București

23 februarie 2018