Câștig ilicit…
Prezența ta e hrană vie-n mine,
Un nesecat izvor de biruință!
Nu-mi este frică să trăiesc cu tine,
Căci zilnic ești prezentă-n conștiință.
E frig în lumea mea când nu ești tu,
Pământul geme de păcate grele.
Tu ești motivul de a spune … Nu!
Acelor veninoase caractere.
Iubești atunci când tu te dărui toată,
Acelui cineva avut în gând.
Iar asta o putem numi chiar soartă,
Pecetluită c-un singur cuvânt.
Ființa ta prea lesne dezertează,
În liniștea-mi de-acuma efemeră.
”- Dar tot ce se întâmplă, ce contează,!”,
E că nu-ți faci din viață … carieră.
Simt sufletul că plânge fără tine,
Împovărat acum de lipsa ta.
Nimic din Univers nu-i mai convine,
Văzând că nu lucește a ta stea.
Se aprindeau lumini pe strada vieții,
Iar felinare pâlpâiau până în zori.
Când adormeau în vise chiar poeții,
Cu versuri încărcate de culori.
Păcate grele împotriva sorții,
Am tot cărat în spate obosind.
Ca în final să-i cotizăm noi vieții,
O parte din ”câștigul” ilicit.
Urme de-ndoială…
Nimic din ce-i frumos nu voi păstra !
Voi arunca și urma de-ndoială !
Prin care mi-ai cerut tu socoteală
Și ne-ai ursit o dragoste … sadea !
Acuma au rămas doar stropi de ploaie
În urma ta. Atâta, mai nimic !
Ca să ne ude veșnic câteun pic !
Cuvinte ce cândva curgeau șiroaie.
Iubirea ta mi-a fost cândva o haină
Ce-acoperea și visul și voința.
Acuma mi-a rămas doar conștiința
Să îmi vorbească, dar în mare taină.
Tu mi-ai lăsat un suflet ce nu știe
Că a iubi înseamnă să și suferi.
Și că cu bani tu nu poți ca să cumperi
Măcar o parte din ce-i bucurie.
În viața mea rămâi o amintire
Și cuibul meu ciudat de nebunii.
Păcat c-ai încetat tu să mai fii
Frumoasa mea și dulcea amăgire.
Acuma văd doar vreascuri în cămin
Nu c-a-nainte buturugi întregi.
Din ce se-ntâmplă vrei să înțelegi
De ce s-asiști la tristul lor festin.
Mi-a mai rămas un gând ce-i dus departe
Ca să-l întorc mi-ar trebui chiar ani.
Iar pentru asta implicit și bani
Și tot nu garantez că va fi parte.
Într-un proces ce tu l-ai intentat
Ce necăjește suflete în taină.
Și sărăcite până și de-o haină
Pe care tu în grabă ai luat.
Măcar de mi-ai lăsa din amintiri
Tot e ceva decât o casă goală.
În care nu e nicio socoteală
În lacrimile curse din priviri
Nimic din ce-i frumos nu voi păstra !
Voi arunca și urma de-ndoială !
Prin care mi-ai cerut tu socoteală
Și ne-ai ursit o dragoste … sadea !
Odiseea tinereții…
Trecut-au anii tineri într-o clipă
Pe cerul vieții nori s-au adunat.
Și faptul ăsta nu-i de comentat
Că eu, de ei, tot timpul mi-a fost frică.
Acum trăiesc din ele, amintiri !
Ce-odată au fost clipe efemere.
Și în același timp adânci mistere
Ce nu au vrut ascunse de priviri.
Eu redescopăr, dar încet, încet
Misterele iubirilor eterne.
Dar din păcate totul prea alene
Și în același timp un nou concept.
Gândiri ascunse în adânc de minți !
Speranțe năruite prea devreme.
Au început acuma a se teme
De anii ce-s bătrâni dară cuminți.
Mi-e dor să mă amestec cu emoții
Să retrăiesc din vechile iubiri.
Care acum sunt doar închipuiri
Sau să mă țin într-una doar de șotii.
Am să rostesc, în numele dreptății
Și-al bătrâneții noastre dacă vrei.
(chiar dacă anii or să-mi fie grei )
Discursul de credință-n fața morții.
La masa tratativelor cu soartă !
Acuma de curând ne-am așezat.
Și nu știu dacă este vreun păcat
De îi dorim să o vedem și moartă.
Mi-e dor să mă amestec cu iubirea
Și-n anii tinereții să ă scald.
(de multă vreme eu nu po să-i rabd)
Când ei își etalează fericirea !
În colț, stingheri, văd anii tinereții
Și le șoptesc cumva cu nostalgie.
Că ce n-aș da acuma ca să fie
Măcar puțin din floarea pur-a vieții.
—————————————
Florin-Cezar CĂLIN
Octombrie 2019