Motto:
Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină. – Sf. Augustin
Adevărata călătorie de descoperire nu înseamnă a căuta noi peisaje, ci a privi totul cu alți ochi. – Marcel Proust
Preliminarii
„Dacă mi-ar cere cineva să definesc pe scurt aceste zile trăite cu prietenii de suflet (…), le-aș numi simplu: Binecuvântare!”, mărturisește poeta Vasilica Grigoraș. Binecuvântarea este de esență divină, venită spre noi atât de simplu, dar cu mare însemnătate, de la Dumnezeu, și ar însemna, citind titlul cărții, „anume simplicități”, dar nu obișnuite, ci unele care aduc sfințenia în viața noastră. Astfel i se conferă conotații semantice de sacralitate adjectivului calificativ „simple” și nu ne mai surprinde alăturarea acestui termen de celălalt, „adorații”, a căror substanță o percepem la modul superlativ. „Simple Adorații” este un titlu ce concentrează sensul unui conținut bogat și frumos nuanțat.
Scriitoare și poetă în același timp, Vasilica Grigoraș, drumețește cărările patriei noastre spre lăcașuri de cult mai mult sau mai puțin cunoscute, spre frumuseți naturale presărate pe pământul sfânt al patriei, împreună cu prietenii. Și prieteni îi sunt, cunoscuți sau întâlniți prima oară în călătorii, toți cei ce au această pasiune, pentru că ei nu se privesc niciodată ca străini, ci ca prieteni, este o lege nescrisă a călătorilor… Să ai acest neastâmpăr al drumului, această curiozitate de a vedea ce se întâmplă „pe continentele sufletului”, cum ar spune Ionel Teodoreanu vorbind despre călătorii, conturează profilul poetei ce cumulează în existența sa astfel de „adorații”, având un neastâmpăr și o curiozitate de cunoaștere nemărginite.
Călătoriile pot produce revelaţii, ele
„restabilesc armonia originală ce exista odată între om și univers”, spune Anatole France în scrierile sale. Spiritul adevăratei călătorii constă în libertate, perfecta libertate de a gândi și de a simți, precum și în disponibilitatea de a te întâlni cu necunoscutul și de a te confrunta cu imprevizibilul.
S-a spus că a pleca într-o călătorie e o provocare, un curaj. Curajul unui alt început. „Există o cale simplă demnă de urmat, care îți apare numai atunci când îți calmezi mintea. Ea te conduce spre o frumoasă călătorie înapoi la sinele tău autentic; perfectul, frumosul Tu.” – Bryant McGill. Vasilica Grigoraș a avut, de fiecare dată, acest curaj. Iar încununare a acestui curaj este și această carte intitulată „Simple Adorații” pe care o semnează și ne spune că este un volum de haibun-uri.
Cuvântul „haibun” este menționat pentru prima dată de Bashō, în 1690 și este o fomă literară „prosimetrică” japoneză, care îmbină proza cu haiku. Haibun-ul are o tematică amplă, incluzând genuri diverse, precum autobiografie, jurnal, eseu, poem în proză, nuvelă și jurnal de călătorie. Un exemplu de haibun devenit clasic este „Îngusta cale spre îndepărtatul nord”, de Bashō Matsuo.
După mărturisirea autoarei, textul se vrea a fi o proză lirică presărată cu poeme de inspirație japoneză (haiku-uri) și tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun. Aceasta este premisa de la care pornim demersul nostru argumentativ și formulăm ipoteza că „Simple Adorații” este o carte de haibun-uri.
1.În primul rând tema cărții este în consonanță cu acest gen literar, haibun. Natura, impresiile de călătorie se constituie ca un fulger de simpatie încântătoare, ce se substanţializează cu tandreţe infinită şi se sintetizează în supremă adoraţie. Primul pelerinaj, de la Vaslui la Iași, este la cele șapte mănăstiri înșirate discret ca perlele pe metanier de-a lungul șoselei: Mănăstirea Piatra Sfântă, Bârnova, Bucium, Vlădiceni, Cetățuia, Galata (de maici), Catedrala Mitropolitană (Iași). Autoarea se află în ipostaza unui fin observator al evenimentelor care o sensibilizează și o transformă în martor, apoi în povestitor al acestora, cu măiestria de a prinde realitatea în impulsul ei dinamic.
Cartea este despre adorații, manifestări ale încântării și respectului față de cele descoperite în călătoriile autoarei, pe care de cele mai multe ori, le numește pelerinaje… Îl venerăm pe Dumnezeu, dar cinstim pe om pentru eforturile și realizările sale, într-un cuvânt, trăim adorații pe trepte înalte de vibrație spirituală pe care poeta și prozatoarea Vasilica Grigoraș le percepe „simple” alăturând liniștii și unei păci adânci din natură, propriul suflet, cu tumultuoase trăiri și impresii, când amintirile o năpădesc, dar mai ales când se află în plină călătorie și observă și imortalizează aspecte pe care ochiul său atent, experimentat, le vede și ni le arată așa cum sunt. Acestea sunt haiku-urile, „cu și fără anotimp”, mărturii ale clipei sau memoriei voluntare, care alternează cu terține și întrețin spiritul viu al prozei poetice într-un jurnal de călătorie.
Autoarea pornește, în drumurile sale, de acasă, rememorează momente din copilărie, când simțea „foșnetul proaspăt de vânt” zburând pe alei, când într-o traistă din pod găsea „păpuși din pănuși” sau la moșii de vară, când cănile de lut erau „gătite cu cireșe”. Poeta nu a uitat ploile mereu calde, fluturii din floare în floare, nici pe copiii asemenea lor. De la mirosul fânului cosit și al florilor, la ninsoare și florile de gheață și la Sărbătoarea Crăciunului, până la florile de primăvară și „lăcrămioarele” de pe mormântul mamei, totul ne pregătește cumva pentru ample descrieri ce vor urma, întru respect de neam și familie. Pentru că Vasilica Grigoraș înțelege călătoria ca pe o incursiune în sine mai ales, de aceea pornește de la aceste amintiri înțelese ca semințe sădite ce vor rodi.
Imaginea satului este sufletul românului, dar acolo viața este prea aspră, își amintește poeta, aducând în prim planurile descrierilor sale vatra casei, cumpăna fântânii ce măsoară timpul, case mai mari, mai mici, școala, biserica, cimitirul, lacul din marginea satului, copiii de pe uliță, într-o dinamică semănând cu întoarcerea filelor dintr-un album în care un loc aparte îl are chipul lui Ben Todică, un destin călător, ca un „strigăt de albatros spre libertate”, un strigăt al iubirii de semeni.
Privirile autoarei sunt larg deschise, înainte de a pleca în pelerinajele sale prin țară, asupra satului natal. Aici primăvara este un spectacol:
regina-n impas –
coroană de ghiocei-n
pletele-i curgând.
Ghețurile se topesc, pornesc puhoaiele primăverii, pictural, dar și sărbătorile. Satul primește binecuvântarea celor patruzeci de mucenici, iar apoi Buna Vestire:
tot mai mult verde
pe coama pământului –
fulgi de iubire.
Urmează Învierea, cea mai mare sărbătoare a noastră, prilej de aduceri – aminte duioase. Evocările Vasilicăi Grigoraș sunt punctate cu aceste haiku-uri, ca niște flashuri ce surprind „fotografic” momente ce trec, dar sunt imortalizate literar. Poeta are știința concentrării detaliului în fragment. Vedem coloritul și percepem auditiv și motric în albumul satului său, tablouri încântătoare într-o dinamică a transformărilor după anotimp: de la sunetul tălăngilor, la vârtejul frunzelor, ascultăm ciripitul vrăbiilor, „în note înalte”. Toamna, nopțile sunt cenușii, iar butoaiele pline cu must, omul este spectator al universului celest reflectat în elemente telurice. Iarna vine cu sărbătorile ei, de la moș Niculae, cu „apă de ploaie” în ghetuțele „lustruite”, căci oamenii erau săraci, ajungem apoi la Crăciun, cu un „jurnal de iarnă” al culorii dominante, albul.
- În al doilea rând specificul prozei în „Simple Adorații”.
Proza poetică
Imaginile sunt prezentate vizual, pictural, acustic și cromatic sau în tehnică cinematografică panoramată, apropiind-o spre un detaliu semnificativ sau altul. Epitete ornante înlănțuite, comparații, simboluri, inserția masivă a haiku-ului dau savoare descrierilor. Privirea în sine este transfigurată în plutire și zbor al sufletului în această beatitudine a zilei.
„Încet, încet, ceaţa dimineţii se subţie, se desfăcu şi se contură un tablou îndumnezeit. Soarele, deşi încă umbrit de o pâclă rătăcită, strălucea hotărât în centrul peisajului, iluminându-l şi ţinându-l laolaltă. La un moment dat s-a dezvelit privirii noastre întregul complex monahal. Ca un rege pe tron, de acolo de sus stăpânea întreg ţinutul.
Când am ajuns la mănăstire, ziua devenise mai mult decât încântătoare, ca totul din jurul nostru. Cerul strălucea limpede, ca cel mai curat albastru de Voroneţ. Soarele se juca în râul ce aluneca iute printre munţi. Razele-i zburdalnice se tolăneau pe iarba încă plină de rouă. Lacrimile nopţii se jucau temătoare cu razele soarelui. Râul şi iarba păreau presărate cu nestemate. Păsările cântau, ca pe note. Ne plimbam pe o cărare acoperită cu iarbă bătătorită şi respiram fericiţi miresmele acestei zile binecuvântate. Până şi copacii, parcă ne priveau cu prietenie, iar noi ne apropiam de trupul lor falnic şi-i mângâiam cu palmele calde. Ajungem la lacul din spatele mănăstirii observând o
perdea de raze
pe oglinda lacului –
numai vâlvătăi
De aici, se pot observa pâraiele ca nişte fire argintii care curg repezi prin văile înguste spre pantele de jos şi contururile albe ale micilor cascade ce se prăvăleau din vârful stâncilor.
Privind şi mai sus, spre crestele cele mai înalte, ni se părea că brazii atingeau îndrăzneţi norii albi ce despărţeau şiruri de munţi. Cerul azuriu era atât de aproape de pământ asemenea unui ocean sclipitor, iar într-un
petec de codru –
zbor lin de privighetori
văzduh despicând.
Piscul pe care eram cocoţaţi nu era un simplu con de înălţime, ci mai multe creste laolaltă, despărţite prin văi. Una din văi era presărată cu lacuri, alta era acoperită cu păduri dese, iar prin a treia pătrundea păşunea verde-aurie precum un astru de poveste. Actul privirii deveni unul al plutirii, al zborului. Ne ridicăm ochii spre orizont, dar deasupra întinderii, printre creste apare o depresiune în care se vedea oraşul Târgu Neamţ, oraş plin de istorie, aşezat pe un deluşor scăldat în razele luminii matinale până seara după scăpătatul soarelui. Pe deasupra trecură uşor câţiva norişori, printre care razele soarelui pluteau pieziş ca fulgii de zăpadă într-un azur argintiu.
Am ieşit din zona lacului şi a mănăstirii parcurgând pe jos drumul până la poalele muntelui. Drumul este asemenea unui coridor străjuit de copaci, iar din loc în loc ferestre luminate, parcă ridicându-şi anume jaluzelele pentru a face cunoscută întreaga frumuseţe a acestui areal. Dincolo de oraş se vedea o coamă întunecată de pământ puternic înverzit, brăzdat de cursuri de ape, iar culmile munţilor apăreau în spate ca un maxilar proeminent cu dinţii sparţi. Această privelişte oferă o plăcere neaşteptată, de parcă ţi se umezesc ochii de atâta bucurie.
Ne-am urcat în maşină şi am mers la Salina din Târgu Neamţ. La intrare ne-a întâmpinat biserica sculptată în sare. Da, în munţii de sare ai Moldovei. Am intrat, ne-am închinat. Cu sufletele mângâiate de atâta frumos ne-am întors acasă la prietenii noştri.”
Spre deosebire de turistul care este pasiv, așteptând să i se întâmple lucruri interesante, călătorul este activ (Daniel J. Boorstin); el se străduiește să meargă în căutarea oamenilor, a aventurii și experienței. El nu merge doar pentru a vedea. Astfel, în accepțiunea sa, totul capătă conturul unui personaj îndrăgit, de la mașina cu care călătorește, până la ultimul element din natură, personificate: „Maşina deapănă firul şoselei şi traversează dumbrăvile printre văi şi dealuri. Ne întâmpină prietenoasă Iza, care străbate graţioasă ţinutul de legendă al neamului şi sufletului românesc.
Imediat ce intri în incinta mănăstirii, nu poţi să nu vezi, să nu simţi că Mănăstirea Bârsana este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu, nu numai pentru dreptcredinciosul popor maramureşean, cu biserici străvechi şi sfinţi ierarhi care au păstrat unitatea poporului şi a credinţei sale apostolice, ci este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru întreg neamul românesc şi pentru Biserica Ortodoxă, martiră prin mărturia dată pentru Hristos de-a lungul veacurilor în întreaga sa istorie.” Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Arsenie Boca sunt personalități despre care scriitoarea vorbește.
Gândul de Slavă trimis lui Dumnezeu o însoțește pe scriitoarea care mereu exclamă cu recunoștință, insuflând cititorului aceeași trăire: „Slavă lui Dumnezeu pentru țara noastră, binecuvântată și dăruită de El”. Cel mai lung, poate cel mai anevoios, dar și cel mai interesant pelerinaj pare a fi fost, grație Domnului, cel care a pornit din Vaslui, continuând cu Bacău, Oneşti, Târgu Secuiesc, Braşov, Făgăraş, Sibiu, Râmnicu -Vâlcea, Târgu Jiu, Hunedoara, Alba, Târgu Mureş, Harghita, Sovata, Piatra Neamț, Roman, Vaslui.
Un proverb japonez spune că atunci când ai făcut 95% dintr-o călătorie, ești abia la jumătatea distanței de ținta ta. O călătorie este mai mult decât o vizită a obiectivelor turistice; „e o schimbare profundă și permanentă a modului de a gândi despre viață.” ( Mary Ritter Beard)
Poeta este un călător, nu un turist. Ea încearcă lucruri noi, întâlnește oameni noi și privește mai departe de ceea ce se află în fața ochilor săi, acestea fiind cheile pentru a înțelege minunata lume în care trăim. Citind cartea, avem senzația că Vasilica Grigoraș a urmat îndemnurile din lecturile lui Mark Twain, în sensul de a explora, a visa și a descoperi, rezultatul fiind pe măsura așteptărilor – trăiri emoționale intense, cunoștințe noi integrate în sistemul propriu de cultură și, finalmente, această carte de suflet, cu viziuni largi, generoase, caritabile, despre oameni, lucruri, monumente, ca și cum mintea nu poate să-și întrerupă acea călătorie, iar autoarea ne conduce vizual, cognitiv și afectiv pe traseele deja cunoscute ei, reconstituind, retrăind, continuând într-un fel călătoriile.
- În al treilea rând, Haiku-urile împânzesc proza poetică.
Asa cum spunea Otsuji, teoretician al poeziei nipone, „natura artistului și mediul înconjurător se contopesc în haiku”. Trăirea este redată prin „imaginea care vorbește”. Haiku-ul este un poem ca „o substanță concentrată de esență pură”, spunea Sir Arthur Quiller – Couch.
Structura haiku-urilor. Lectura ne dă emoția descoperirii tărâmului miraculos cu ochii sufletului. Poeta este un spirit iscoditor pentru care spațiul mirific este un tumultuos cuprins și ceva devine o parte din sine, într-un fel. Cu meticulozitate în detaliu sau în perspectivă, ea știe să observe, să consemneze, să descopere și să sugereze concepte turnate într-o limbă clară și un stil laconic, sobru, cu simțul nuanțelor. Proza este împânzită de micropoeme, de factură niponă, haiku-uri, care dezvoltă, în esență, concepte estetice specifice. Emil Eugen Pop consideră haiku-ul „….silabe ce dau măsura pasului cu care poetul haijin umblă prin lume, adică prin sine însuși”. Cu sensibilitatea unică a destinului său, poeta simte respirația lumii, atentă înăuntrul sinelui său, dar și înafara acestuia, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, ea surprinde un spațiu al sacralității care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a tradiției creștine, ca o lecție unică ce pecetluiește taina primordialității.
La Bobotează:
ninge liniştit –
sfârâind fusul bunei
toarce timpul
omăt ici-colo –
năframa de borangic
mult mai fină
un dezgheţ târziu –
şiroaie de lacrimi la
cuminecare.
„În cântecul alb al cerului albastru, cu voia Domnului, gheața din noi se topește, lăsând loc apelor limpezi întru mântuire.” spune poeta, alăturându-ne și făcându-ne părtași evenimentelor. Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, aceste haiku-uri, ca toate celelalte, sunt structurate în două planuri unite estetic prin Kireji, pauza de reflecție, și acustic prin sunetul fusului, vizual prin năframa de borangic și simbolic, prin „șiroaie de lacrimi”. În structura haiku-ului, primul element este:
Fragmentul
Fragmentul care proiectează privirea spre Unde? (ici-colo), cu o sugestie de Kigo, Când? (Iarna ) și Ce? (un dezgheț târziu). A doua parte a haiku-ului este:
Sintagma
Spațiul sugerat în aceste haiku-uri este linia imaginară care unește pe verticală ninsoarea din ceruri, cu teluricul, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, sau dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki) și efemerul (Ryuko), ninsoarea, fusul, lacrima.
Expresia descriptivă sau Sintagma, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Unde? / Când? / sau Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); imaginea fusului torcând în chiar momentul când i se aude sfârâitul, a năframei de borangic și a șiroaielor de lacrimi, cu dublu sens, „zăpezi topite” și „lacrimi pe obraz” par că nuanțează albul tabloului cu acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională complexă, de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, sfârâind, câteva substantive și un adjectiv „mult mai fină”, al calității; termenul „liniștit” intră în categoria adverbelor de circumstanță, prin conversiune. „ici-colo” se concretizează în universul mare, iar ideea de timp este momentul torsului lânii, translatat, patinat în ideea de trecere a timpului; al ninsorii, în al doilea haiku; iar, în al treilea haiku, al dezghețului. Cele două planuri sunt unite prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer. Natura este eternă, iarna este efemeră.
Concepte estetice ale Haiku-ului.
Aware exprimă un patos al lucrurilor, frumusețea austeră:
meşter făurar –
plânsul viţei de vie
şirag de perle
zid de incintă –
iasomia în floare
dând în dar mir sfânt
albăstrele-n jur –
albastru de Voroneţ
mai decolorat
vrednicie –
pe râu o boare de vânt
mută munţii din loc
Mu-shin
Conceptul mu-shin, cu sensul „fără spirit”, cu originea în vidul daoist este înțeles ca substanță „… lucrurile pun în evidență locul gol care le susține tot astfel cum puținele cuvinte ale unui haiku pun în evidență tăcerea din care s-a născut și în care se reîntorc. (Andrei Pleșu, „Pitoresc și melancolie”, Editura Univers, 1980, p. 173) Atmosfera de ceață învăluie lucrurile și le ascunde, prin starea de evanescență care le stăpânește:
la ceas potrivit
o maică bate toaca –
se deschid ceruri.
(La Mânăstirea Bogdana)
cornul înflorit –
decolorat tot mai mult
macatul bune
cornul lunii
se adapă în mare –
seară liniştită.
Ryuko-fueki
Conceptul ryuko-fueki efemeritate și eternitate, evidențiază constanța non-fenomenală față de vremelnicia fenomenală.
Stelele având o existență de miliarde de ani, sunt considerate eterne, ploaia, licuricii și pădurea sunt efemere.
ploaie de stele –
licuricii rostogol
aprind pădurea.
Pământul este etern, străbunii și ploaia, efemeri:
hora din străbuni –
pe pământul fierbinte
tropotul ploii
Cerul este etern, ziua, norii și torentul sunt efemere:
zile fără nori –
în amonte torentul
suspendat de cer
Cerul, etern, zăvoiul și florile de cicoare sunt efemere:
inundând zăvoiul
petece de cer blajin –
flori de cicoare
Wabi-sabi
Perechea wabi/sabi semnifică singurătate, melancolie, însingurare, patina timpului:
fluier de cioban –
din înalt ciocârlia-i
ţine isonul.
munţii în ceaţă –
roua somnoroasă
căutând cerul
(la Mănăstirea Măgura)
cormoran singur
deasupra bacului –
salut de bun venit
(în Dobrogea)
butuci de vie –
pe picior de colină
oşteni păzind glia
- Concluzia: cartea de față, „Simple Adorații”, cuprinde reale și valoroase haibun-uri, care se citesc fluent, vizualizând pas cu pas călătoriile, scrise cu rafinamentul simplității și precizia detaliului.
*
Lectura acestei cărți ne trezește emoția descoperirii, cu ochii sufletului, a oricărui tărâm ca fiind miraculos, iar cuvintele scriitoarei rămân sculptate în suflet:
„Pe pământul Dobrogei încărcat de sfinţenie din primele secole după Hristos şi de istorie de milenii, ne-am simţit într-o dublă ipostază – la izvoarele neamului şi mai aproape de cer.”
„O călătorie este întotdeauna un album de imagini pe pelicula ochiului şi a minţii, iar o carte despre călătorie este scrisă mai întâi în inimă.” (Vasilica Grigoraș)
——————–
Florica PĂȚAN