Ce poate fi mai drăguţ decât o floare galbenă de pătlăgică roşie, alcătuită ca în desenul ce-o reprezintă: cinci petale, cinci sepale… despre pistil nu spune nimic, „cartea sfântă” a Facebook-ului. Îmi mut privirea la altă plantă, studiez ceea ce a rămas dintr-o floare, ce abia şi-a scuturat petalele. Este un exemplar proprietate personală, plantată în ghiveci. Din păcate, grădina mea nu mai primeşte nicio rază de soare din cauza copacilor prea deşi. Lucrul acesta li se întâmplă celor care vor să fie, „Şi cu mândra şi cu draga”, mă veţi apostrofa de mult păţiţi, Pilduitori Dumneavoastră Stanchişti. Da, am sperat să păcălesc natura, silind roşiile să se înroşească la umbră, dar până aici mi-a fost. E adevărat că nu chiar la umbra nucului, el ducându-şi deceniul ceva mai încolo.
Dar m-am repliat repede. Mi-am înghiţit epitetele pe care le pregăteam să le înşir, toate adresate mie. Cui altcuiva? Mă veţi sprijini, Chendrici Suitologi Nuntiferi, în această acţiune benefică Universului? Cine a plantat tot felul de pomi începând cu nuci, salcâmi şi teminând cu hăituitul şi hulitul soc? Am dat bice neascultând sfatul vecinului ce privea perplex, urmărind acţiunile mele, peste gard. Nu îi venea să creadă că voi fi atât de necugetată încât să plantez socul în curte, când el creşte pe unde vrei şi nu vrei. Adevărat, în fiecare toamnă îl toaletez în aşa fel, încât coroanele celor câteva exemplare de soc – care sunt atât de harnice că îşi fac copii, de parcă ar avea un Xerox plantifor – să nu se întindă pe via vecinului.
Doar salcâmul le mai întrece în grija de a nu îşi pierde seminţia, deşi l-am tăiat şi pe el la sânge, recunoscând ca o greşeală elementară plantarea lui. În ciuda operaţiei de ciuntire, el tot a reuşit să îmi umple curtea de pui de salcâmi. I-am lăsat şi pe ei, nu aveam suflet să îi tai, îmbărbătându-mă că, de fapt, mi-am dorit în curte o pădure, nicidecum un stadion golaş de fotbal cu gazonul perfect tuns, specific lui. După eşecul cu grădina sufocată de prea multă umbră, încerc să mă autoconving că de fapt mi-am dorit să plantez roşiile în ghivece şi nicidecum în grădina rămasă loc de plimbare al mierlelor. Adevărat, pământul din ghivece este adus de pe malul Someşului. Nu chiar din Horgoş, Solangeri Podzoolici Hectarieni! Horgoşul ulmenenilor a fost înghiţit, Someşul harnic depunându-l pe malul celălalt spre bucuria chelinţenilor. Someşul este un râu flămând de… pământ, la fel cum a fost şi ţăranul român.
Râul şi ţăranul au iubit pământul pe viaţă şi pe moarte. Parcă niciunul dintre ei nu a mâncat de secole nimic, nimicul săracului. O fi având şi bogaţii nimicul lor. Dar să ne întoarcem în prezentul complicat. Floarea acestui fir de Solanum Lycopersicum poate să se scuture, nu a trăit degeaba. Rămâne în urma ei un fruct, zic unii, o legumă, zic alţii, Şi apoi, vorba aceea, „fie ce-o fi”, să fie dulce, cărnoasă şi, dacă se poate, să fie din soiul „Inimă de bou”.
Va fi, va fi, mă încurajează tabăra adversă, dacă sămânţa a fost din soiul respectiv. Dacă ai semănat altceva va fi o inimă-ou sau de lup, tare ca din cauciuc. Nu este cazul acestui pup, unul deocamdată mic cât un punct, încât trebuie să-l priveşti cu dioptrii multe ca să poţi să fii sigur că el va deveni peste vară un gogonel. Sub razele Soarelui se va colora în roşu, galben, mai nou şi în mov şi negru, putând să ajungă în greutate până la un kilogram.
Se va întâmpla acest lucru, dacă va scăpa cu bine de capcanele pe care i le întinde, mai nou, din belşug mama natură. Să nu mă atrageţi, Suavi Sumatrologi Sammitri, în capcana summit-urilor care vor să salveze planeta, eliminând urmările acţiunilor neomeneşti asupra naturii. Nu azi, când mi-am propus să mă bucur de lucruri mici care îmi dau bucurii mari… plus mierlele care vin să se scalde în vasul în care am pus apă pentru ele, vrăbii, porumbei şi guguştuci. Alte vietăţi nu mă vizitează, poate… Sfântul Petru.
Minunea s-a produs, în ghiveci voi avea o roşie şi nicidecum o iluzie optică postcaniculară. Piersica lup, cum se traduce din latină, stârneşte antipatie şi simpatie, în aceeaşi proporţie. Majoritatea o adorăm. Dar sunt medici care o interzic mai ales bolnavilor atinşi de boala secolului. Stârneşte spiritele cu uşurinţă, în America, ea fiind declarată legumă, pe când în Europa, fruct, veţi completa, Cusurgii Vinovaţi Necsitarieni. Ciudat, atâtea lucruri au rămas nedefinite de către omenire. Cum se face că aceeaşi mamă, ciumă pentru unii, s-a străduit să devină mamă bună pentru… roşii, simţind nevoia să delibereze rapid. Şi totuşi nu au reuşit să bată în cuie statutul plantei legumă-lup-fruct.
Ce poate fi mai drăguţ decât…? Mai drăguţ ca o pătlăgică cap de gămălie poate să fie… să fie… Beethoven, câinele care a devenit star, punând bază la Hollywood dinastiei bethoveniene. Mai drăguţ ca Beethoven poate să fie Dostoievski? Tot un presupus căţel star? veţi sări cu întrebarea, voi, Bumbărici Novcodei Pătlăginaţi. Aveţi chef de joacă, odihniţi cum sunteţi după concediile petrecute hai-hui prin lume, pe mări şi pe oceane, în păduri şi munţi alunecoşi. Sunteţi proaspeţi şi mai ales cu temele literare de vacanţă făcute ca la carte.
Nu, sigur că nu poate fi mai drăguţ! Este greu de crezut că – dacă prin absurd, Dostoievski ar fi acceptat să-i fie numele folosit ca nume patrupedian – i-ar fi făcut plăcere să fie folosit ca unitate de măsură a drăgălăşeniei. Sau, cine ştie ce efect ar putea avea farmecele feminine contemporane asupra sa? După cum nu sunt sigură dacă scriitorii acelor timpuri agreau cuvântul drăguţ, mult prea siropos pentru acele vremuri tumultoase. Nu… că între timp ele s-ar fi liniştit. Nici pomeneală. Dar împăciuitoare şi înţeleaptă cum mi-am ales să fiu, nu vreau să mă las ademenită într-un dialog despre drăgălăşenia clasicilor şi nici despre beneficitatea prezenţei acesteia în operele literare. Şi apoi mă ajunge din urmă, ca un căţel de pripas, întrebarea Vornicăresei Liberta Ilasindo: ce să aibă Help Cel Bătrân cu toate acestea?
–––––––––
Florica BUD
Baia Mare
20 august 2017