Câteodată nemărginirea e ca o obsesie sau ca o mie de emoții suprapuse. Orchestra gigantică cu nenumărate instrumente a acompaniat mecanismul vieții noastre.
Simt mereu mărunta noastră ființă, căreia îi păsa de toată lumea, într-o iluzie deșartă. Acostați uneori într-un mic port cu oameni primitivi, priveam cu timiditate și teamă cum răspundeau incolor și înfățișarea lor n-avea nicio caracteristică.
Apoi ne aruncam în noaptea fermecată spre largul valurilor trepidante ale vieții, ne aruncam îmbrățișați spre adâncuri, în pustiuri.Toate le-am biruit.
Dar ne înspăimântam de singurătate, fiecare, în sufletul său, trăiam impresii nelămurite și parcă umiliți, ne reîntorceam la tovărășia celuilalt. Și sub pelerine parcă brodate cu stropi de ploaie, ne strecuram cu convingerea că nimic nu ne poate atinge. Dar bucuria accepta strânsoarea indolenței, poate din lipsa unui principiu bine stabilit.
Atinși de realitate, ne deterioram fizic și moral. Nu vedeam nicio vină, niciun păcat…Atunci de ce ne ardea focul dinlăuntru, cu arșițele și palpitările lui?Trupul tău suporta zbuciumul fiecărui nerv întins, ce vibra la cea mai mică atingere. Și-n loc să asistăm liniștiți la toate prefacerile lunii, să pictăm farmecul naturii, să ne lăsăm în voia muzicii, amețiți ca de un narcotic, număram orele critice din ultimul fragment de trăire pământeană. Și a fost cea mai întunecată, cea mai sumbră partitură cântată în ritmul valurilor ondulate de cea mai gigantică orchestră.
De pe-o etajeră a minții coborau, una câte una, amintirile, destăinuirile…Fluierul din orchestră își micșora sunetul, precum se micșora visul nostru.Fericirea se stingea deopotrivă în ochii noștri, existența de a fi oameni întregi s-a risipit ca eterul.
Singuri, tu, în lumea ta, eu, în lumea mea, vreau să cred în iluzia că trăim încă alături în dragostea dintotdeauna. Căsuța noastră îți simte umbletul, mirosul parfumului tău e încă pe hainele din șifonier, oglinda îți reflectă chipul acoperit de tăcere…Odată îmi voi face și eu micuțul bagaj și voi lua trenul veșniciei spre tine. Atunci, amândoi vom fi din nou puternici.
Aripile tale foșnesc peste trupul meu, făcându-mi semn.
De pe deal coboară toamna…
—————————–
Flori GOMBOȘ
3 noiembrie 2019