CUVÂNTUL AUTORULUI
Personajele mele fac parte din lumea satului de odinioară, când viața era destul de grea, când stagiul militar al tinerilor dura trei ani încheiați, așa, ca nici duoă zece ani de la încheierea celuu de-al doilea război mondial.Datoria față de patrie era prioritară iar băieții își lăsau vetrele, părinții, nevestele, iubitele și plecau să-și facă această datorie. Lacrimi, dor și speranță că timpul va trece până la urmă și vor reveni acasă pentru totdeauna, alături de toți cei dragi. În lipsa lui George, bătrânul său tată este cel care susține moral familia, este cel care se ocupă cel mai mult de nepoata sa, Ștefana, pe care o iubește enorm.
Emilia învață din mers meseria de gospodină și mamă, fiind doar un copil când fugise cu George și se stabilise în casa acestuia. Era învățată cu munca, făcea parte dintr-o familie numeroasă și nimeni n-o ocolise sau cocoloșise vreodată când era vorba de treburile casnice sau de munca la câmp. George o furase, teamă fiindu-i că părinții ei nu i-o vor da, nu numai pentru că era sărac dar mai ales pentru faptul că erau amândoi foarte tineri și necopți încă pentru o viață de familie statornică.
Puși în fața faptului împlinit, părinții nu au mai spus nimic și l-au acceptat. Ilie era fratele mai mare al lui George. El făcuse războiul, cam zece ani de armată și de luptă grea, pe pământ românesc ori pe pământuri străine. Îndurase geruri năprasnice, călduri, moarte, oboseală, epuizare dar nu-și pierduse speranța în victorie și într-o viață mai bună pentru el și pentru toți ai lui, pentru țară. Ilinca era femeia cu care își unise destinul, chiar înainte de moartea mamei sale, aceasta fiind o femeie care dusese o viață mai rebelă, crescută de bunici dar, odată venită în casa lui, construită după revenirea de pe front, o casă mică, modestă, simplă, ca pentru doi oameni, după modelul țărănesc al acelor vremuri, se dovedise a fi o femeie credincioasă, gospodină, iubitoare și la locul ei.
Cei doi au avut o mare influență asupra Ștefanei, pe care o iubeau ca și cum ar fi fost copilul lor. Locuiau cu toții în aceeași curte, între ei nu exista gard, erau ca o singură familie Ilie era un bărbat bine și cu vorba domoală.Pe timpul mai rece umbla îmbrăcat în pantalini bufanți din lână și într-un pulover gros peste care punea de fiecare dată un pieptar cu motive naționale și o pufoaică iar în picioare își punea pantofi cu șoșoni ori cizme de gumă.Pe cap avea o pălărie sau o căciulă cu urechi.Avea gura puțin într-o parte, abia se observa, când zămbea, ochi căprui, trăsăturile feței regulate și părul cărunt deși încă nu împlinise 40 de ani.
Anii de armată, de concentrare, războiul dus îi lăsaseră urme adânci nu numai pe față și corp dar și în suflet. Încerca să le ignore pe cât posibil, făcând bine celor din jur, acest lucru devenind apoi un deziderat pentru el. Ilinca îl susținea în tot ce făcea, îi era alături în permanență cu o mângâiere și cu o vorbă bună. Când George revine din armată își găsește fiica măricică dar între ei nu are loc o apropiere sufletească, parcă erau doi străini. Fata se temea de el, el nu se pricepea deloc să și-o apropie și de aceea Ștefana fugea mereu la „unchișorul” și la „tușica”, de fapt era mai mult acolo decât în casa părinților săi.
Chiar și nopțile și le petrecea adesea alături de Ilie și Ilinca, unde întotdeauna exista un pat gata pregătit pentru ea. Prostiile pe care George începuse să le facă imediat după întoarcerea din armată, îi întrista pe toți: și pe Emilia, și pe bătrânul său tată, și pe Ilie și Ilinca. Din prea multă dragoste pentru fratele rebel, Ilie îi trecea cu vederea toate acestea, George fiind mai mic decât fratele său cu vreo două decenii. Poate de aceea îl îndrăgise atât de mult și îl trata ca pe propriu-i copil, neezitând să-l muștruluiască ori de câte ori acesta îi înșela așteptările. Ce păcat! Ilie nu trăiește atât de mult încât să aibă timp să-i împlinească Ștefanei visul, acela de a o înfia și a o face legal copilul său. Moare fulgerător la numai 48 de ani, în floarea vârstei, plâns și însoțit pe ultimul drum de întreaga suflare a satului și nu numai. Este înmormàntat cu onoruri militare iar mormântul său a fost acoperit de 80 de coroane, majoritatea din flori naturale.Ștefana se simțea distrusă…
La numai nouă ani făcea cunoștință cu moartea! Dar… viața merge înainte, cu surprize și întâmplări de tot felul. Pentru o scurtă perioadă viața familiei, sub imperiul durerui, pare să se îndrepte spre firescul vieții însă între timp George merge la o școală de partid, obține o funcție importantă în comună și începe treptat-treptat să se îndepărteze de Emilia și de fete, fiindcă după sosirea sa din arnată, la niciun an, apăruse pe lume și Măgduța. Așadar, el se îndepărtează de familie pentru o femeie mai tânără și mai frumoasă, din punctul său de vedere, deși nici Emilia nu era de lepădat dar ea nu avea liceul, ca cealaltă care, de câțiva ani, era și profesoară suplinitoare în sat.
Despărțirea celor doi soți are loc cu sulițe și trâmbițe însă, gata, totul se încheiase iremediabil deși viața celor rămași în urmă se transformase într-un iad, iad pe care l-au depășit cu eforturi supraomenești: cu boală, cu depresii, cu tratamente, după care a urmat acalmia, resemnarea, suferința mută, tăcerea…Bunicul s-a prăpădit curând, fără ca Ștefana , de acum dimnișoară, să-i fie la cap, deși în acea zi se afla în sat dar lipsind de acasă. De unde să bănuiască ea că el își trăia ultimele ore de viață? Înainte de moartea bunicului și de despărțirea părinților, Ștefana află pentru prima oară de existența unui văr primar, fiul uneia dintre surorile lui George, un copil din flori, pe care aceasta îl dăduse spre adopție, de la vârsta de opt luni, el nefiind recunoscut de tată.
Cum lumea satului era foarte strictă cu asemenea situații, mama se vede nevoită să-și îndepărteze copilul de la sân, deși nu va mai avea niciodată un altul, dându-l unei familii despre care nu știa nimic: situație, localitate, absolut nimic! Nu am pretenția de a fi scris o carte extraoedinară dar întâmplările din ea sunt așezate cu suflet pe covorul vieții, un covor fermecat totuși și de pe care literele nu se vor șterge niciodată, nu vor fugi, nu se vor împrăștia. Sunt convinsă că întâmplările prezentate vor emoționa, măcar pe o parte dintre cititori și scriu cu tot dragul și din suflet pentru ei, scriu pentru aceia care vor trăi alături de mine și de eroii mei, integrându-se în povestea mea, însoțindu-mă pe acest drum bolovănos, spinos ori neted, în această luptă a unor suflete curate.
Nu intenționez să arunc vina asupra cuiva, dragostea este un sentiment, o stare și ea nu se poate impune și nici nu poate fi stăvilită cu forța. Cred că mulți dintre dv. ați trecut prin situații similare, însă fiecare a procedat conform principiilor sale, unii mergând înainte cu nepăsare, cu indolență chiar, alții retrăgându-se pentru a nu face rău cuiva, pentru a nu-și clădi fericirea pe nefericirea nimănui. Cei dintâi sunt cei puternici, cu sânge rece, pentru care doar sentimentele lor primează, cei de pe urmă sunt cei slabi, în stare să sacrifice totul pentru binele altora și care, datorită principiilor morale vor fi oropsiții vieții mereu.
Nimeni nu le va ridica statuie, nimeni nu-i va lăuda pentru sacrificiul lor, nimeni nu-i va observa și nu-i va auzi. Așadar, cum să-i condamni pe unii și să-i lauzi pe alții? Rămâi imparțial, treci mai departe, suferi, ierți, iubești și atât! Da, complicată situație, greu de explicat dar și mai greu de trăit! Noi familii, noi frați, frați vitregi, invidii, iubiri imposibile, căsătorii nepotrivite, destine frânte, viață risipită…
Situații peste situații, trăiri intense, renunțări, condamnări, moarte, plâns, tăcere și abia într-un târziu puțină îndrăzneală, îndrăzneala de a înflori la bătrânețe, de a urca spre paradisul visat, de a-ți folisi și a-ți pune la treabă fantezia, de a lucra cu ea și de a ignora toate eșecurile de odinioară. Timpul se micșorează, îți dorești o toamnă lungă și o iarnă cât de târzie ca să-ți poți trăi din plin viața pe care ai ținut-o în exil de bunăvoie. Amintiri din copilărie, din anii de școală, din adolescență, toate sunt trecute în revistă cu nostalgie, cu iubire, cu regret. Rând pe rând cei dragi au plecat într-o lume poate mai bună iar tu, personaj, te-ai trezit deodată orfană într-o lume din ce în ce mai rea și mai nepăsătoare, într-o țară pe care nu o mai recunoști. După toate întâmplările din viața ei, Ștefana ar fi vrut să mai privească cu seninătate înainte însă gândurile sale o măcinau și o chinuiau atât de tare încât nu mai era sigură de nimic.
Îi era milă de propria persoană și nu știa dacă merita să-i fie. Câte o roză își mai scutura petalele peste visurile sale, însă petalele odată căzute, se aprindeau ca sângele. Ochii i se tulburau apoi se limpezeau, recăpătându-și indiferența de zi cu zi. Ar fi vrut să spună: „Sunt nefericită!”, dar cât de fără sens, cât de fără noimă i se păreau acum aceste cuvinte! Zbor de păsărele își fâlfâiau aripile pe la urechile ei cu ciripitul lor vesel, îi dădeau binețe, tulburându-i liniștea și determinând-o să tresară și să le privească.Erau fericite păsărelele, fericite ca niște cântece de izbândă…Se întreba cu inima strânsă: „Oare, cunosc și eu un strop din această fericire?” Ce să-și răspundă?
Tăcea, nu avea ce spune, cuvintele sale se pierduseră printr-un timp furat, niște cuvinte vechi și uitate ca și ea. Ridica din umeri și mergea mai departe, cu ochii privind în gol. Cândva, aceiași ochi erau plini de visuri, de cântece, de viață. Dacă oamenii ar fi deschiși unii față de alții, ce bine s-ar înțelege! Dar au atâtea taine, atâtea asunzișuru și atâta răutate clocește în mintea unora și-n inima lor, că chiar frâng destine! Ți se face părul măciucă gândindu-te ce zace în astfel de suflete.Pământ prielnic dacă ar avea, răutatea acestora ar înflori ciulini peste sufletele pure… Dragii mei cititori, vă doresc lectură plăcută și vă rog aveți grijă de voi și de inima voastră! Iubiți-vă aproapele ca pe voi înșivă, iubiți-vă pe voi ca să-i puteți iubi și pe ei și mai ales, rețineți cuvintele de foc ale romanticului Ionel Teodoreanu: „Dragostea arde iară lipsa ei usucă!”
Așadar, nimic fără dragoste, nimic fără Dumnezeu! Dragostea și Credința sunt pietre de temelie la înălțarea cetății numită VIAȚĂ!
Florentina Savu