Voi așterne aici câteva dintre amintirile celui care a fost inginer, Anghel Dabu, fiu al acestui sat și care, amabil, în ultimul său an de viață, mi-a dat unele informații legate nu numai de sat dar și de unii oameni care au avut un rol pozitiv ori negativ în existența acestuia.
„Așadar, să încep cu domnul director al școlii de pe vremea mea, Marin Stoian, care a fost un reper pentru satul Merișani.
Mulți ani de acum înainte se vor vedea urmele activității sale, lăsate ca un stigmat pe întreaga comună…
Da, a făcut multă politică la acea vreme deși el chiar nu avea nevoie de așa ceva.
El a fost omul care a hotărât îndepărtarea inspectorului Constantin Păsărică, întemeietorul Gimnaziului din Merișani, unde învățau copii din Dobrotești, Didești, Văleni, Beuca, Socetu și chiar din Crâmpoia, această școală fiind poate cea mai mare realizare a comunei Merișani: un gimnaziu într-o comună, la bătaie chiar cu cel din Roșiori de Vede.
De asemenea, domnul Stoian nu a luat atitudine la arestarea părintelui Ungurelu, ba chiar i-a înscenat lui Constantin Păsărică măgăria cu Lucreția lui Spirea Voiculescu.
Tot el a participat la desființarea comunei Merișani și a semnat detașarea lui Păsărică în comuna Didești, ca învățător, pentru ultimii ani de activitate ai acestuia. Ce păcat!
Să fie alungat tocmai din școala înființată de el!
Oare cunoști înscenarea făcută de el inspectorului Păsărică, șeful său, cu vecina ta, Lucreția Voiculescu?
El a fost cel care a adus colectivul în Merișani deși chestiunea asta nu intra în atribuțiile sale.
A asistat la schingiuirea țăranilor care refuzau înscrierea în colectiv. Trist! Ar fi putut intra în istoria comunei nepătat…El era profesor…De ce trebuia să facă politică și să recurgă la forță pentru a-i determina pe săteni să se înscrie în colectiv?
Colegii săi, domnul și doamna Voiculescu, domnul Marinescu, domnul și doamna Toader, Eugenia Păsărică și alții nu au făcut-o.
Știi, ședeau consătenii noștri cu mâinile în păcură ca să nu semneze cererile gata scrise de domnul Stoian.
Dumnealui, venetic, voia să-i îndepărteze pe localnici: Păsărică, Marinescu, Voiculescu…Și a reușit să-i pună cu botul pe labe, în afară de energica Eugenia Păsărică ( învățătoarea mea de mai târziu ).
Om inteligent, domnul Stoian, nu s-a înmormântat în Merișani, alături de doamna Atița, soția lui. Știindu-și păcatele politice, cred că s-a temut.
În ceea ce-l privește pe Ioniță Savu ( unchișorul, fratele tatei ), onoarea satului nostru, deputat în Marea Adunare Națională începând cu anul 1957, el a fost un om politic, nu umbla prin sat să forțeze lumea să între în colectiv. A fost pe front cu Dabu Paraschiv( tatăl lui Anghel ) și cu Turtă, fratele lui Puiu. Săracii! Au făcut două războaie, de la Est la Vest, pe jos, vai de ei! După aproape zece ani de armată și suferințe cumplite au venit acasă, teferi fizic dar cu multe răni sufletești!
Și de-alde Stoian i-au înscris cu forța în colectiv.
Eram elev la liceu la Roșiori de Vede și am fost trimis acasă spunându-mi-se să nu mă întorc până n-o să am confirmarea că ne-am înscris.
Mama săraca a spus:
– Dă-l dracului de pământ, Paraschive!
Dă-le dracului de căruță și de plug!
Eu zic să ne înscriem, pentru binele copiilor.
Și s-au înscris…Și bine au făcut!
Gheroaia era locul din care plecam și în care mă întorceam acasă mereu.
De aici priveam cerul senin, un cer zugrăvit în toate nuanțele unui albastru ireal!
În depărtare se zăreau verdele grâului abia răsărit și pământul proaspăt arat iar pe marginea șanțului Troița, sala de așteptare cu pereții pictați cu sfinți…
– Ia uită-te, maică spre Doage, că ai ochii buni! Se vede rata?
M-ai întrebat de unchiul Florică ( unul dintre frații bunicului meu dinspre mamă ):
El a murit pe front, pe 24 Octombrie 1944. Pe acolo i-au rămas oasele.
În mormântul de la Merișani au îngropat o cutie în care au pus un chipiu, o pereche de încălțări și un rând de haine militare…
Mă întreb și astăzi de ce a hotărât să plece voluntar și să moară atât de tânăr? Oare îi semănăm măcar vreunul dintre noi? Cred că a fost mânat de avântul tinereții și de teribilism…Dumnezeu știe…
Un grup de flăcăi, printre care și el, s-au hotărât să plece voluntari pe front.
S-a însurat cu Gogorica, o fată tânără și frumoasă din sat și, la câteva zile după asta, a plecat și dus a fost! Florică al nostru nu s-a mai întors…
Au venit Adrian și Florea lui Lincu, din Ciobănești. Apoi Florea s-a însurat cu Gogorica, văduva lui Florică, poate ți-o mai amintești…
Ea mă avusese în grijă până la moartea lui, fiindcă eu până la șapte ani am crescut în Olteni la bunici unde se afla și ea.
Pe Florică îl țin minte de parcă a fost ieri…Plâng…Mi-a rămas în amintire un tablou: Eram lângă sobă, în pat…Era prin luna martie…M-a luat în brațe și a stat cu mine lângă sobă, cerându-mi să-i recit poezioare…
În februarie se născuse sora mea Lenuța…El ne desena pe toți…Îl priveam vrăjit!
Eu cred că el a plecat pe front și pentru faptul că mai avea acolo încă trei frați mai mari și un cumnat( adică pe tata )
Era o modă a timpului respectiv: măcar unul dintre băieți să poarte numele tatălui său.
Pe Florică îl chema Radu, ca și pe bunicul, poreclit Duță-Boboc.
Numele său se află pe Monumentul Eroilor din Merișani…I se spunea Florică de la numele de familie Florea.
Era băiatul lui Duță-Boboc ( Radu, Răduță, Duță ), neam de oameni frumoși și mândri, boboci de floare…
Taica Radu era un bărbat înalt și voinic și purta o mustață mare, stufoasă și răsucită ( așa îl țin și eu minte ).
Unchiul Gheorghe a fost fratele său vitreg, frate numai de mamă.
Tatăl lui, adică străbunicul, murise pe front în primul război mondial sau în războiul balcanic din 1912. Străbunica s-a recăsătorit și a mai dat naștere la patru copii: Țurcănoaia, Precupeața, Țiganca și Gheorghe Gracea ( acesta avea un handicap de vorbire, fapt pentru care nu s-a căsătorit niciodată.)
Duță fiind cel mai mare dintre frați, a rămas cap de familie după moartea străbunicilor. El și-a măritat surorile iar unchiul Gheorghe fiind cel mai mic și având și acel handicap, a rămas sub tutela sa.
Interesant este că Țurcanii, Precupeții și ai lui Praicu, ne considerau pe noi nepoții lui Gracea deși ei erau mai nepoți decât noi, lucru care nu ne-a supărat desigur, niciodată!
Ma’ mare din Olteni era din Didești, din neamul Zamfireștilor, neam de vază și de ispravă. Ea era sora mai mică a Păsăricoaiei, bunica domnișoarei Geni Păsărică, deci eu și cu domnișoara Geni am fost veri de al doilea( la fel și mama mea ).
În legătură cu bunica, am avut un mare of pe care îl port în suflet și astăzi: În vara anului 1970, am fost la dânsa în Olteni, în cămăruța aceea mică despre care ai scris tu, și mi-a zis ca atunci când va fi să moară să nu cumva să lipsesc de la înmormântarea sa.
În dimineața când s-a prăpădit, eu m-am urcat în avion, în drum spre R.F.G. iar soția Rădița și tanti Aristița( sora bunicului și a mamei sale ), au hotărât să nu-mi spună nimic.
Doar la înapoiere am aflat de dispariția sa.
Bunica i-a plâns pe toți… Mari supărări a avut cu patru dintre băieții săi, plecați în „răzbel”, cum se exprima ea, un ginere urma să plece și el, de asemenea și Aristița, în calitate de cadru medical…
A plâns foarte mult, mai ales după moartea lui Florică. Poate și din această cauză a orbit!”
Gabriel Shuster( Gheorghe ), băiatul tantii Aristița( soră cu bunicul și mama lui Anghel ):
Am postat pe fb o povestioară intitulată „Ma’ mare din Olteni”.
Eu și Anghel am comentat pe marginea sa.
Cu emoție a intervenit și Gabi:
„Nu găsesc cuvinte să descriu ce simt acum, citind și recitind tot ce ați scris voi, Florentina și Gigi ( Anghel adică ).
De jumătate de oră tot citesc și sunt copleșit de amintiri: văd părul uriaș despre care povestești tu, Florentina, ceilalți doi peri puțin mai mici, în apropierea lui, văd via, caisul de la capătul ei apoi lucerna și, mai la vale, gârla.
Pe bunica mi-o amintesc foarte bine.
Era exact așa cum o descrie Florentina.
Când veneam în vacanța de vară, îmi zicea de fiecare dată:
– Ia vino mai aproape, „să văd” dacă mai ești tot așa de frumos!
Mă atingea cu degetele pe față și spunea, scuipându-mă, să nu mă deoache:
– Ptiu, ptiu, ptiu! Te-ai făcut și mai frumos!
Eu nu o știu pe bunica tânără însă toți spuneau că a fost deosebit de frumoasă. Am văzut o fotografie cu ea și cu bunicul, stând în fața casei lor. Amândoi erau tare frumoși, ca și toți unchii și mătușile mele, adică și mamele noastre.
Bunicului i se spunea Duță-Boboc și eu eram tare mândru când veneam, fie la voi, fie la unchiul Stănică ( bunicul meu ). Aici mă fascinau porumbeii unchiului Savu ( fratele mamei ) și tractorul său.
Când mă zăreau pe uliță, oamenii mă întrebau curioși: „Al cui ești tu, măi băiete?”, iar eu le răspundeam mândru:
„Al Aristiței lui Duță-Boboc! (părinții săi erau divorțați ) Și atunci toți știau cine sunt…
Gata, nu mai spun nimic! Sunt copleșit de prea multele amintiri!”
Emoționată, Oana, fiica lui Savu, fratele mamei, intervine și ea:
„- Doamne, ce amintiri frumoase!
Cred că la fel ca voi le-a trăit și săracul tatăl meu…
Îmi vine să-mi iau câmpii când mă gândesc la ce om a fost și la cum se chinuie acum, bietul tată al sufletului meu! (între timp el s-a și prăpădit.)
Cred că un arbore genealogic al familiei noastre ar fi interesant de făcut…”
Plănuisem asta cu Anghel însă nu am mai apucat fiindcă el s-a prăpădit fulgerător…
Pomenea Anghel de o înscenare făcută de domnul Stoian inspectorului Păsărică și vecinei mele Lucreția Voiculescu, sora celor două prietene ale mele din copilărie, de care mă despărțea doar un pârleaz.
Ea era elevă la gimnaziul din Merișani, o fată deosebit de frumoasă, cuminte și inocentă dar care a suportat o mare nedreptate și batjocoră, după spusele lui Anghel, din partea domnului director care insinuase că ar fi avut o legătură amoroasă cu Inspectorul, numai ca să-l alunge pe acesta din sat.
Eu nu l-am cunoscut astfel pe domnul Stoian, ba chiar l-am iubit și respectat mult.
Toate aceste amănunte teribile le-am aflat doar de la Anghel.
Fiind mai mare cu vreo 10-11 ani decât mine, el știa mai multe, poate fusese și mai curios din fire și se informase mai mult, cert este că nu putea inventa asemenea lucruri.
Nu știam nici despre faptul că domnul Stoian nu a fost înmormântat la Merișani, lângă doamna Atița, fosta mea profesoară de română, soția lui, ci în cimitirul de la Zâmbreasca, de unde se trăgea de fel, înainte de a ajunge dascăl în satul nostru și a se căsători.
De povestea cu Lucreția nu aflasem nimic, niciodată, în familia noastră nu s-a discutat despre așa ceva și nici în familia prietenelor mele, la care eram mai tot timpul prezentă.
E drept, tanti Lucreția era mai mare cu mult decât noi, deja era plecată din sat, terminase și școala, cred că era și căsătorită de acum.
Dacă însă domnul Stoian a făcut o asemenea faptă, a fost foarte urât și nedrept din partea sa și nu atât pentru inspector, cât mai ales pentru acea copilă nevinovată. Mă întreb ce-o fi fost în sufletul său și al părinților…
Ce manevre cumplite pentru a îndepărta oameni, pentru a le terfeli imaginea! Chiar nu m-am așteptat să aflu așa ceva și parcă tot nu-mi vine să cred!
Domnul Stoian, pentru mine a fost o icoană vie…
Da, domnișoara Geni, învățătoarea mea, a fost o femeie cu o personalitate puternică, o persoană intransigentă, foarte devotată meseriei de dascăl și foarte frumoasă pe deasupra!
Mi-am iubit toți dascălii de pe vremea aceea: și pe soții Voiculescu, și pe soții Stoian, și pe soții Toader, și pe domnul Marinescu…
Au fost cadre de elită, fii și fiice ale satului nostru…
Dumnezeu să-i odihnească în Raiul său veșnic, în lumină și pace!
(Din amintirile lui Anghel Dabu, unchiul meu…)
———————————–
Florentina SAVU
4 ianuarie 2020