EA…
„Ea devenise încetul cu încetul vânt,
fuioare de suflet de vânt”
Plecase să străbată zarea
Și cerul tot, dându-și suflarea…
Ea a lăsat în urmă-o boare
Și o răceală de ninsoare,
Și amintiri strânse-n cuvânt
Din anii acelui demult…
Ea m-a lăsat trist în pustiu
Cu dorul greu, nespus de viu,
Mi-a luat cu sine viața toată
Din vremea lui „a fost odată”…
E timpul vitreg uneori
Și-ți pune-n suflet doar ninsori,
Chiar de te lupți, nu ai izbândă
Și, resemnat, primești osândă…
Îmi bate vântul surd prin casă,
Nu mai e mândra mea frumoasă,
Ea s-a suit pe scări de vis
Și de lumină-n Paradis,
Eu zac aici răpus de dor
Gândindu-mă că nu mai mor
S-o țin în brațe, s-o-nfășor
În drag fuior al nopților,
S-o țin la piept în orice zi
Și să putem călători
Prin veșnicia fericită,
Și prin grădina nesfârșită,
Din ea să-i culeg flori de crin,
De fericire să suspin,
Să fim doi miri sub blândul cer
Prin lumi de vis și de mister…
———————————–
Florentina SAVU
5 august, 2018