Nu începusem să scriu și să citesc când… inventam. Voiam să apară cineva în viața mea, în familia noastră? Inventam cuvântul „frățioară” (nu era androgin, era altceva!). Pe la vârsta de 8 ani jumătate ai mei, a apărut pe lume (cam cu forcepsul, la propriu), fratele meu. Aha, deci a funcționat! „Frățioara” și-a făcut apariția. Mult mai devreme, aveam o emisiune de seară cu tatăl meu, intitulată de mine „Două vorbe și-un cuvânt”. Spre luare-aminte: Vorbele-s altceva decât cuvântul, care are ceva greutate, nu?!
Răspunsul laconic la prima dintre întrebările tale, dragă George Roca, ar fi fost: primii pași sunt legați de celebra dată de 8 martie, cică Ziua Internațională a Femeii, când copiii scriau poezii. Ghici pentru cine? Pentru mamele lor. Eu credeam că toți copiii… Pentru toate mamele. Mereu am fost idealistă, după cum se vede. A urmat, prin anii ’80 ai secolului anterior, cenaclul liceului, condus de poetul Ștefan Ioanid, profesor de filozofie la noi. Și debutul în revista aceluiași liceu de matematică-fizică: „Năzuințe”. Doamne, ce cuvânt! Pe vremea aceea, ne plăceau cuvintele cu „z” – „Cutezătorii” (o revistă de largă circulație), „aplauze” (din sintagma de tristă amintire: „urale, ovații și aplauze”). Erau vremurile lui Ceaușescu. Vremuri de sfârșit, credeam noi.
Poemul cu care am debutat nu era rău deloc. Avea titlul „E totul alb” și glisa, în ultima strofă, spre „E timpul alb”. Aveam vreo 16 ani, nu aveam obsesia purității, a albului, ba dimpotrivă. Aveam în schimb obsesia timpului, nu a trecerii lui, ci a raportării la conceptul cu pricina. Nu mă hârjoneam cu moartea (asta o învățasem de la mamama, bunica maternă, o ființă foarte carismatică), ne acomodasem deja, într-un fel, eu și moartea, una cu alta, văzusem pe dinăuntru spitale și secții de reanimare în câteva rânduri. Aflasem că uneori în viață ai nevoie de substanțe de contrast. Și că albul, prin difracție, se dovedește a fi foarte cuprinzător: poate include în el toate culorile. ROGVAIV. Deja știam foarte multe, pe atunci. Mereu mi se spusese că sunt precoce, fiind copil. Mai târziu, s-a transformat în altceva, în aflarea cu mult timp înainte a câte ceva. În mod repetat. Nu pentru că mi-aș fi dorit musai să știu una sau alta, ba uneori să se mai ivească și în vreo poezie. Cam așa este cu taina scrisului, în privința mea.
Studenția a însemnat presa studențească. Nu ucenicie. Ci cenzură (primul articol, cel cu care îmi imaginasem eu, senină, idealistă, că voi debuta publicistic). Nu ucenicie, ci motivație – ohooo, incomparabilă motivația, chemarea, fericirea aproape, aș zice, față de ceea ce trăiam, scrâșnit, în afara redacției „mele”, adică acei 5 ani până la absolvirea facultății de chimie. Sunt inginer chimist. Cine face chimie, poate face orice – așa spuneam, mustăcind.
Părinții mei nu erau scriitori. Dar ai voștri? Și tot așa, în urmă, până la al șaptelea neam. Știți câți oameni sunt în spatele fiecărui om care se naște? Dacă te uiți în urmă, numai în ultimii 300 de ani, calculând la – hai! – 25 de ani generația, deci 4 generații în fiecare secol, 2 părinți, 4 bunici, 8 străbunici, 16 străstrăbunici (toți înghesuiți în 100 de ani) etc. și de aici încolo tot exponențial, ramificația și însumarea îți dau fiori, de-a dreptul. Sunt prima scriitoare a neamului meu! E drept, mai am pe cineva care vine în trombă din urmă, vărul meu Gruia Cojocaru, îl puteți regăsi în același volum, avem 480 de strămoși comuni numai în ultimele 200 de ani, dacă nu chiar mai mult de 500 de genitori comuni, că rareori părinții așteptau până la 25 de ani ca să aibă un copil. Mai departe, în urmă, e un hău de oameni! De unde atâția oameni?!
Profesorii mi-au fost mentori, destul de mulți dintre ei, destul de idealizată de către mine fiind relația cu ei. Nu destul de, ci foarte. Ai uitat, George Roca, să întrebi de prieteni! Și cu toții știm ce mult contează, cât de. Și aici m-am oprit. Sunt prea multe de zis/scris. Încă din adolescență m-am întrebat de ce este pomenit atât de rar cuvântul prieten în Biblie, în Cartea Cărților. „Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun” – vezi Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, 11.40. Nu chiar în adolescență, ci mai târziu, am găsit în Biblie, referitor la înțelesul cuvântului prieten: „ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15.15). Și mai era ceva la Luca 12.4, parcă.
Mulți ani, prietene/prieteni îmi erau – fără să fie criteriu exclusiv – cele/cei cărora le citeam din jurnalul meu, început în clasa a V-a, prin iarnă, sau mai târziu din caietele în care îmi copiam (la recomandarea doamnei diriginte din gimnaziu, Mariana Sipoș, profa noastră de spaniolă, apoi traducătoare din Mario Vargas Llosa) fragmente din cărțile pe care le socoteam a-mi fi de căpătâi, mici citate, uneori și poeme, integral au ba. Îmi amintesc și acum un poem scris de Nicolae Labiș, „Dans” („Toamna îmi îneacă sufletul în fum/ Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare”, așa începea poemul). Mai târziu, le citeam mamei mele sau prietenelor cu voce tare articolele mele publicistice, înainte de a fi publicate. Era un fel de a mă verifica, de a avea un anumit ecart față de scrisul meu, față de orice scriere a mea. Întotdeauna mi-a plăcut să am un ecart, să mă raportez cu discernământ la scrisul meu. Am ținut cu dinții de această iluzie, că îmi pot impune să tânjesc să am acest ecart.
Am avut prieteni care mi-au fost mentori, uneori chiar și cei apropiați lor îmi erau. Eram disperată să-i găsesc. Mai și glumeam: eu am căutat toată viața un guru, și când colo numai fratele meu a reușit să-și găsească unul. De parcă asta ar fi schimbat cu ceva situația. Bine că mă încă mă amuzam. Pe atunci, da! Mentor? Nu cumva și acesta este un cuvânt desuet în aceste vremuri tulburi? Cred că van Gogh mi-a fost mai mult decât mentor. El zisese undeva, în „Scrisorile către Theo”, și asta aveam mereu ca deviză: „Caută lumina și libertatea și nu te afunda prea adânc în mocirla acestei lumi”. Definitoriu.
Revoluția din 1989 a venit, pentru mine, cu descătușări și deturnări. Deturnări de la literatură. Oricum, în 1991 am absolvit facultatea, așa că pot spune că nu am mai avut de-a face cu profesorii. Ba da, imediat am început o postuniversitară de jurnalism unde i-am cunoscut pe doi oameni foarte diferiți: Vasile Andru și George Pruteanu. Inegalabili, fiecare în felul lui. Pentru mine, cel puțin.
Am avut întâlniri memorabile de-a lungul vieții. Dar m-am ferit întotdeauna de notorietatea-cu-anasâna. De notorietatea altora sau a mea. Specialitatea mea era alta, cu totul alta. În glumă, îi spuneam „clarvăzătorismul”. Aveam darul de a cunoaște oameni cu mult înainte de a ajunge ei cunoscuți. Așa cum l-am cunoscut, în copilărie, pe George Roca, aici de față. Așa cum l-am cunoscut, în octombrie 1988, pe poetul Cristian Popescu, abia-abia debutat. Cred că atunci venise din tipografie cu volumul lui „Cuvânt înainte”. O piatră de hotar – și ce hotar! Tot în acea toamnă, tot în acea redacție, l-am cunoscut pe romancierul (în devenire, pe atunci) Filip Florian. Așa cum i-am cunoscut, la câteva zile după 14 iunie 1990, pe George și Victor Roncea. Așa cum am cunoscut-o, în 1991, la postuniversitară, pe Sabina Fati. Așa cum l-am cunoscut, în 2002, pe actualul părinte Serafim din Insulele Hebride, pe atunci trăitor în România (poetul Adrian Urmanov, înainte de a se călugări). Pe Vianu Mureșan, în 2002. Pe Andreea Răsuceanu, în 2007. N-or fi toți enumerați. Pe Mariana Sipoș, în 1977, despre care deja am pomenit, o hispanistă de rasă, ambasadoare în Columbia cândva după anul 2000. Pe Daniel Vorona, în 1983, la moartea lui Nichita Stănescu, nemișcat 3 zile de lângă el . Pe Dan Alexandru Condeescu, într-o zi de martie în care Nichita încă mai avea 49 de ani. Pe Radu Sergiu Ruba, în 1988, venit împreună cu prietenul lui Cristi Popescu la mine acasă, la o felie de tort de mere (mama era specialistă!). Pe regizorul Gavriil Pinte, în 1995. Grație ultimilor doi, născuți în Maramureșul hiperborean, am debutat cu poeme în revista „Poesis”: o pagină întreagă de poeme dedicate poetului Cristi Popescu, care plecase deja spre alte zări la vârsta de 36 de ani.
V-aș mai spune niște nume, dar nu sunt neapărat din sfera literaturii. Poate nici nu vă interesează toți. Oricum, aici și nicăieri nu se poate spune tot. Au fost și oameni pe lângă care timpul a trecut, pe care aș fi vrut să îi cunosc mai devreme, pentru a avea parte de mai multe momente de grație împreună: dr. Roxana Cristian, Alexandra Târziu, Lucia Negoiță, Simona-Grazia Dima, Elsa (Cerasela) Tofan, Gabriela Crețan, Clara Aruștei, Magda și Petru Ursache, acad. Basarab Nicolescu, Mircea Petean, Daniel Viorel, Ion Zubașcu, Marin Mincu, Ion Gheorghe. Tiberiu Văsieșiu, traducătorul în limba engleză al celui mai recent volum de poeme și texte-bloc. Preotul Emilian Țincu, duhovnicul meu. Și iar Vasile Andru, care mi-a influențat enorm ultima carte și foarte-foarte mult viața de după moartea părinților mei. Dar totul vine, se pare, la momentul potrivit. Așa cum acest text a fost rânduit, se pare, a fi scris în 21 octombrie 2021, la 5 ani de când s-a stins Vasile Andru (n. 22 mai 1942, Bahrinești, sat aflat astăzi în Ucraina – d. 21 octombrie 2016, București).
Am publicat trei cărți, toate trei fiind de poeme și texte-bloc: aici completați dvs. titlurile, anii și editurile! Și premiile! Am ținut, se pare, să fie titluri memorabile: primul titlu e unul cumva paradoxal-tautologic, al doilea e inventat de mine, că tot îmi plăcea din copilărie să inventez cuvinte, „de la A la Z”, iar al treilea are un titlu atât de tehnic, de parcă ar fi o canapea relaxa, dar mie mi se părea că de fapt așa suntem noi, cu nașterile noastre cu tot, gata să ne înghiocăm vechiul eu și să renaștem, perpetuu, în alte zări, cu alte paradigme la purtător. Așadar: „mici unități de percepție”, „biu”, „rabatabil la cerere”. Poeme și texte-bloc. Fiecare volum, la altă editură.
Am fost, de-a lungul timpului, mai mult o însoțitoare, o soră, o soră de campanie chiar, conform circumstanțelor. Și, la rândul meu, nu am avut musai parte de mentori, ci de însoțitori radioși, tonici, entuziaști, erudiți unii dintre ei, dispuși să creadă în taina scrisului, în talentul meu, în steaua mea de poetă, cum spunea Ruxandra Cesereanu. Toate dedicațiile inserate de mine în cele 3 cărți ale mele de poeme și texte-bloc stau mărturie – pentru că de fiecare dată simțeam, recunoscătoare, nevoia să evidențiez, prin dedicații, în ediția tipărită, importanța anumitor întâlniri mirabile, alchimice, din viața mea. (Bine, două din cele trei cărți sunt dedicate și Sf. Mihail și Gavriil, pe care deocamdată nu i-am întâlnit în persoană, deși…). Dar suferința a fost, de fapt, singurul meu mentor. „Neputința e cel mai feroce impiegat” – este un vers din cea de-a doua carte a mea, mijlocia, „biu”, vers pe care Genoveva Logan, psiholog, prozatoare multipremiată, chiar și de Academia Română, l-a decupat din acea carte și, ani la rând, în discuțiile noastre aproape interminabile, tot la versul acesta ne întorceam.
Atracția pentru literatură a început de la atracția pentru film, pentru ecranizări. În jurnalul meu din clasa a V-a (trimestrul al II-lea), aminteam în primele trei pagini de 2 filme: „Frații Karamazov” cu Yull Bryner și „Vară și fum”, pornind de la o scriere a lui Tennessee Williams. Nu ajunsesem încă la liceu când am participat la o întâlnire a Anei Blandiana cu elevii din clasa noastră. Aflasem deja, oho!, de existența revistelor literare – unora dintre profesorii noștri le vedeam numele tipărit în paginile unor asemenea reviste. Liceul meu a fost sub semnul lui van Gogh, al prieteniilor, al expozițiilor de pictură, al filmelor și al teatrului, al unor cărți la care tot reveneam, de parcă altele nici nu mai existau: „Citadela” lui Saint-Exupéry și „Cuvânt împreună despre rostirea românească” de Constantin Noica. Ba nu, trecusem cum-necum prin Bacovia, Marin Preda, Adrian Păunescu, Panait Istrati, Nichita Stănescu, Mircea Eliade, Kuprin, Dostoievski, Tolstoi, Rimbaud, simboliști francezi. Și Rilke, grație poetului Ștefan Ioanid.
Citeam și altceva decât literatură. Mult. Nu neapărat cărți cruciale. Pentru că, la o adică, pe la 20 de ani, pe când evadam în Dostoievski în timpul sesiunilor de examene la temuta facultate de tehnologie chimică, pe când încă mai citeam, tot mult, filosofie a științei (Ștefan Lupașcu, de pildă, sau Werner Heisenberg, Richard Feynman), în preajma vârstei de 20 de ani așadar ajunsesem să împart tranșant oamenii în două: cei care au citit și cei care nu au citit „Jocul cu mărgele de sticlă”. Hermann Hesse sau nimic. Acel Hermann Hesse. Deci nu era o simplă atracție pentru literatura scrisă de alții, ci era ceva copleșitor, ceva definitiv ca o pecete.
Literatura mea, ca poetă, a avut un drum sinuos, făcând un ocol de ani și decenii prin jurnalism – presă scrisă, radio, TV. Am ajuns la literatură abia după ce sacii nu au mai fost puși în mereu aceeași căruță. Când nu a mai existat nici căruță, nici drum, nici cuvinte care să le desemneze. Am ajuns la literatură prin mentorul meu specific (vezi mai sus: „neputința este cel mai feroce impiegat” – din „biu”, precum spuneam), abia după ce am lăsat totul în urmă, am ajuns la poezie despuiată, descumpănită. Și probabil, foarte determinată. Hotărâtă. „Îmi pusesem hotare”, cum ar fi spus Noica. Am ajuns la literatură (și) printr-un triptic din Sala Oglinzilor a USR, triptic pe care l-am părăsit imediat, în februarie 2002, pentru a reveni apoi mereu la unul sau altul dintre ei: Constantin Abăluță, Nora Iuga, Valeriu Mircea Popa.
Luasem deja primele mele premii literare, la concursul „Arthur Rimbaud” din 1990 și, după un deceniu plin de oameni cu porta-voce, în 2001, la Festivalul „Avangarda XXI” de la Bacău. Concomitent, un premiu al revistei „Steaua”, pe vremea când era condusă de Adrian Popescu și de Ruxandra Cesereanu. Probabil că pe net încă mai este de găsit lista completă a premiilor literare, atâta vreme cât îmi mențin același nume: Eugenia Țarălungă. Aveam așadar niște proiecte literare, aveam gata grupaje de poeme și texte-bloc din ceea ce urma să fie debutul cu volumul „mici unități de percepție”. Înfăptuirea, în sine, se datorează lui Dan-Alexandru Condeescu, la propunerea poetului Ioan Es. Pop. Și, cu asupra de măsură, unei casete audio cumpărată de la Biserica Rusă, o casetă cu Paraclisul Maicii Domnului, înregistrarea fiind făcută la Mânăstirea Putna.
Aici simt nevoia să pun o pauză. Multe rânduri libere.
***
Mult spațiu, apoi un liman. La cât nu debutasem, și iar nu debutasem, în sfârșit la 35 de ani am reușit să debutez. În volum. Grație Paraclisului Maicii Domnului. Și am luat și Premiul USR pentru debut (au fost mai multe în acel an, patru, al meu fiind cel acordat de Fundația „Laurențiu Ulici”). Drumul nu a fost întins, lin, vast, dar să zicem că acesta a fost începutul. Eram, la 35 de ani, poetă cu acte-n regulă. Tata m-a întrebat atunci dacă asta sunt. Am zis: Da! (ce era să zic?!). Cam atunci mi-am obținut și permisul auto. Cineva îmi spusese că șofez periculos de bine. Altcineva, fostul meu socru, scriitorul Horia Gane, îmi spusese că scriu poezie periculos de bine. Nu știu dacă erau vorbiți între ei!
Între timp, scrisul meu și receptarea, câtă a fost, au trecut prin mai multe etape. La prima carte au fost peste 20 de cronici, recenzii, semnalări, inclusiv la TV, în câteva rânduri. Despre cea de-a doua carte, apărută la Limes, au scris mai ales universitari, de eram și eu uimită. A fost chiar un serial cu patru apariții, nici nu aș fi putut visa la o asemenea receptare.
A treia carte, „rabatabil la cerere”, a fost Cartea anului 2014 (poezie), fiind opțiunea juriului USR filiala București, iar eu am reușit să ajung la Urgență, la mama mea intubată, și să îi arăt, în șpalt, o cronică a lui Emil Lungeanu, „Țara de dincolo de cuvinte a Eugeniei Țarălungă”. Și să o întreb, sprijinindu-mă pe patul ei de spital: „Mamă, de acum cine se va mai bucura de cronicile mele, așa cum te bucurai tu?”. Era final de martie 2015, cu puțin înainte de 22 martie… Am trăit mai multe vieți și am murit mai multe morți. Las aici, spre mărturie, un poem scris în 2018, când am aflat că fratele mamei, Gigi Irimia, are cancer la stomac. Nu știam ce va urma. El era cea mai apropiată rudă de sânge și bun prieten, încă din tinerețe, peste decenii, cu George Roca. Mulțumesc, George Roca, pentru ceea ce faci pentru literatură, pentru a ne face să o vedem ca pe o mereu tânără zeiță căreia merită să îi aduci. Ei, ce să îi aduci? Chiar ce este mai bun în ființa ta? Sau să o pui la locul cuvenit ei, căci împlinirea umană înseamnă lepădare de sine și înduhovnicire? Depinde, nu toți privim la fel. Și ce bine că încă ne mai este îngăduit să avem păreri, viziuni, convingeri. Și credință în Dumnezeu.
o proximitate până la limita orizontului
dedicație pentru unchiul meu, Gigi Irimia, fratele mamei
ceea ce e grav
e că a început și ziua
numărasem de 2 ori
spaima mea
mereu îmi ieșea mai mult
cu 1
cu 2
complicată această arvunire a binelui
spaima mea
bine
dar el făcuse numai bine
nu jucase la cacialma
mă învățase să dansez
să trec peste moarte
el mă învățase
și atunci
spaima mea?
el făcuse numai bine
toate reproșurile
dintotdeauna
se opreau departe de el
suspendate
sau el știe cum făcea
de le para
de le prăvălea
cu osârdie
din juru-i
o proximitate până la limita orizontului
din start
dintotdeauna
agățate acum de linia
scrijelită
ghearele de fier tresăltau
sfârtecau
tot clonț de rubin
spaima mea
decembrie de rubin
nu credeam c-ai să mai vii
nu credeam să-nvăț
a voi vreodată
unchi uncheș
din zarea copilăriei
ceva sifonat
c-o fi vitalitate
sănătate
puterea de a-ți dori
vitalitate
sănătate
imposibil mix
spaima mea
în condițiile date
în condițiile luate
trăsese de tine
să rămâi în viață
spaima mea
sperase într-o altă soartă
fără legătură cu ochii triști
cu ochii plânși
cu ochii ficși
spaima mea
acoperirea mea
––––––––––
Eugenia ȚARĂLUNGĂ
București, octombrie 2021 – ianuarie 2022