Se sparg catarge
Se sparg catargele din urmă
Pe umbra visurilor tale
Clipita norilor se curmă
Pe lacrima pierdută-n cale.
Se vinde-al valului minciună
Pe-o vorbă declinată-n şoaptă,
Înmărmuriți, ca noi, nebunii
Zac împietriți, legați de-o soartă.
În barbă-şi mângâie durerea
Și şi-o ascund în colivie
Împachetând cu ea averea
Ce şi-o tot cară-n veșnicie.
Se sparg catargele prin ploaie
Că nu mai au demult putere
Prin vântul care le îndoaie
Înfrigurate prin tăcere .
Catargele au mai făcut-o
Să se renască din ruină,
Din neglijența ce-au pierdut-o
Se sparg catarge, din lumină.
Iar vase fără de catarge
Plutesc pe mări nepământene,
Când timpul , clipe triste sparge
Și peste veri se ning troiene.
Cu moartea-n turmă
Se așterne seara peste vară
Dintr-un nor cernit, cerul se plânge
Soarele adoarme ca o fiară
Pe apusul, răstignit în sânge.
Peste umbre se trec vânătorii
Tâmple albe, plapuma zăpezii,
Nu le pasă încotro fug norii
Ochi de țintă în cătarea prăzii.
Și-au pus pene de păun la tâmple,
Pălăria le îndeasă fruntea
Și așteaptă noaptea să se-ntâmple
Un vânat, să treacă-n moarte puntea.
Ziua peste noapte iar se-ngână,
Luna vrea s-apară lângă zare.
Cerul morții-n noapte se răzbună
Și-ntuneric mare zace pe cătare.
O căpriță-n zare-şi linge botul ,
Zburdă-n întuneric, nu se teme
Și-a pierdut un corn, mai poartă ciotul
Și așteaptă ca să-i crească-n vreme.
Lângă lacul tremurat mănâncă,
Gura și-o despică-n porți de şură,
Apoi ciotul și-l mai freacă-n stâncă ,
Fuge-n noaptea deasă, nu se-ndură.
Vânătorii adormiți, sub lună
Dintr-un corn neșansa lor și-o urlă,
Dimineața prinde-ndepărtare să revină
Raza soarelui apare dup-o turlă.
Moartea a făcut cu ei prinsoare,
Că se-ascunde să nu-i dea de urmă.
Vânători pierduți prin ochi de soare
Pleacă spre abis, cu moartea-n turmă.
––––––––––––––
Emma POENARIU SERAFIN
28 iunie, 2018