Prin ploi
Prin codrii despuiați de haine
Când iarna gângurea,
Iar cerul plângea-n scurse taine
Pe amintirea mea,
Se trecea ploaia-n alte unde
Când ropotele ploii,
Topeau dorințele profunde
Din clipele nevoii.
Și ploaia plânge și durează
Cu picurii ei mici,
Pe alte vise proiectează
Tot ce-am dorit și-aici.
Prin vise care-s relevate
Se-aștern nescrise foi,
Iar lacrime de gând purtare
Pe ochii ploii goi.
Iar ploaia cară vise-n poală
Ca iarna prin copaci,
Sub mantia zăpezii goală
Doar visele-ți împaci.
Of, ploaia se transformă-n gheață
Din timpul Infinit,
Iar visele de ger îngheață
Și-apoi se trec în mit .
În codrii despuiați de haine
Din ierni ce gânguresc,
Ceru-și adoarme albe taine…
Prin ploi, ce nemuresc !
Clipe
Printre clipele ce zboară din noianul vieții mele
Unele rămân prin suflet sfinte domuri, ori castele .
Când sunt singură prin viață întind mâna după ele
Peste cerul scris din suflet, strălucesc, mai sus de stele.
Pe o pagină de suflet, ninsă-n mine, dar curată,
Soarele în asfințire, spart, în jumătăți de roată,
Simte gândul neiubirii, simte clipa supărată
Și prin unda mării mele, printre lacrime înnodată.
Bucuria clipei mele, este rumenă-n obraz
Și îmi tine ochii ageri și îmi tine pasul treaz.
Râde, cântă și dansează, fără de niciun răgaz,
Se dezmiardă pân’ la Ceruri, lumini cerne pe extaz.
Dar pe calea neștiută, pe un drum nepământean,
Găsești clipe neavute , vechi domnițe, ochi mărgean.
Ce-ți arată primăvara cum domnește-ntregul an,
Vara-n rochie de valuri, să te-arunce în ocean.
Doar în orice clipă-a vieții, pas la pas cu Dumnezeu
Și cu el în pasul serii …și cu el în gândul greu…
Așez clipele pe rafturi, cum făcut-am tot mereu
Râd și cânt și joc în clipe, râd și cânt în gândul meu.
Într-o zi
Într-o zi Soarele face cu mine un târg
C-o să-și așeze prin bucle inele
Și-o să se spele-n ocean, peste burg
Când stele bocesc , înnoptate de ele.
Întunericul trimite rotocoale de fum
Să-mbrace tot burgul amorțit de sub brumă,
Pe apa oceanului in veșmânt de parfum
Prin noaptea întreagă, pictată în humă.
Culeg pentru mine speranțe deșarte
Și altele-n coșul plăcerilor negre și seci,
Cum Soarele sincer, deschis ca o carte
Se-mbracă-n ocean, cum o face de veci.
Cu toată durerea, cade în ape, se stinge,
Pe Cer curcubeu ce-l tot retrăiesc,
Iar penelul de Soare, oceanul îl unge
Pe ochiul meu umed… și-l tot amintesc…
Deodată văd apa din zori tremurândă
Și pare deschisa pe Soare de-al naște,
Pe noaptea ce încă o simt murmurândă
Rup coșul de ape, unde sunt stele coapte.
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
Sibiu
Noiembrie, 2018