Câte unul, către Cer
Pe cărări de ei știute, cei ce scriu urcă spre cer
Câte unul, pe cărare , unii vin , puțini rămân
Urlă filele pe-o carte , pagini arse-n plin mister
Trupurile scurse-n timpul ce îi uită, că-i bătrân.
Urcă poeții la Ceruri și ne lasă-n timp sărac
Liniștea din mine urlă și pe gânduri cad mătănii
Sufletul îngenunchează prin ograda unui veac
Ei prin fulgii adormirii, cu penița-n gara vămii.
Câte unul, câte altul, cu bagaje prea sărace
Urcă înspre Cer poeții , obosiți de-atâta gânduri
Cerul plânge de durere și în două se desface
Paginile adormite își pierd rândurile-n rânduri.
Pe potecile uitării trec poeți şi urcă-n Ceruri
Ei știu locurile-n care Cerul mângâie Pământul ,
Se desprind aici din toate uită-n cale adevăruri
Și-şi duc slovele la Ceruri , urcă scările ca vântul.
Timpul este-n asfințire, trec poeții către Cer
Noi săraci în duh, prin duhuri , bate vântul prin gândire
Caut titlurile-n grabă, sunt absente şi disper
Le aşez în capul scării, le găsesc ei, la venire.
Plângi pe întuneric
De te doare-n suflet, plânge- n întuneric
Lasă- ți negrul vremii lângă un stejar,
Să nu știe iarba, că nu ești puternic
Sau că ești pe-o cale, fără de habar.
Lacrima pe pâine, plânge-o-n întuneric
Soarele luminii lacrima nu-ți uscă,
Doar te pârjolește, ca un prinț nemernic
Sau te pune-n umbra din limba etruscă.
De-ți fuge pământul plângi în întuneric
Sărută stejarul gros din rădăcină,
Fâlfâit de aripi, într- un dans himeric
Şi așteaptă lumina ce mâine-o să vină.
Dacă ești puternic, plânge- n întuneric
Să nu știe nimeni taina-ți fie taină,
Apleacă genunchiul într-un mod feeric
Îmbracă-te-n frunza ce se trece-n toamnă.
Stelele sunt stele, doar în întuneric
Lacrima-i în ochiul celui mai puternic.
—————————
Emma POENARIU SERAFIN
30 iulie, 2018