Vâslesc pe luciul vieții
Vâslesc pe luciul apei al Dunării albastre
Pe unde lemnul lotcii mele vrea s-apuce ,
Doar eu cu Cerul, deasupra, prins de astre
Și cursul apei lunecând, cu ea mă duce.
Pe fruntea mea se trec izvoare-negurate,
Prin părul meu inele, tăciune și rebel .
Vâslesc, vâslesc, prin ape adesea ordonate
Și-mi iau însemn la lotcă doar Cerul port drapel.
Un ochi de apă-albastră, e pus pe răsărit
Așa cum azimutul era şi altădată,
Și cum fiorul apei, e greu de stăvilit
Și cum trăirea apei nu poate fi frustrată.
Mă plimb cu lotca vieții, din zare până-n zare
Pe cerul existenței au fost și nori și ploi,
Dar în aceste clipe, cu lotca mea prin Soare
Alunec înspre mare, pe apele şuvoi.
Mă trec de întuneric și roua dimineții
Și-mi zbor toți albatroşii din umbrele privirii.
Privesc Dunăre-n urmă cum şterge firul vieții
Și cum mă duce cursul, prin gările opririi.
Cu lotca mea pe ape nici timpul nu mai este
Și nici împielițata, nu-şi mai arată fii.
Nici ochii ei năstruşnici cum plâng pe la ferestre
Nici bancuri de nisipuri balsam ascuns inimii.
Și zac în lotca vieții, prin rugii dimineții
Văd albatroşi pe valuri, în zbor și pe poteci,
De nici nu pot să-i număr, c-aşa e datul sorții
Și mă scufund cu lotca, în apele ei… seci.
Ce dacă
Ce dacă-n mine gânduri oarbe
Prind buze din nisip şi crapă?
Că dacă sufletu-ți mă soarbe
Sădesc izvor pe cursa-mi apă.
Ce dacă doru-n vârf de creste
Se-aşază cât să se adape?
Că dacă vulturi zboară peste
Se sinucide-n loc să scape.
Ce dacă-n soarele amiezii
Lumina pleacă, să se culce?
Că dacă-n Întorsura Stezii
Rămâi, în Păltiniș te urce.
Ce dacă noaptea-n valuri vine
Și-n tine își îngroapă dinții ?
Că dacă-o clipă te reține
Poate a mulțumi toți sfinții.
Ce dacă-n picurii clepsidrei
Trec zilele, din clipe sparte ?
Că dacă toată lupta hidrei
Aievea-i, nu ne mai împarte.
Ce dacă-n suflet ne cresc crini
Iar pe petale roua curge?
Că o tulpină-n mărăcini
Vopsesc petale albe-n sânge.
Și dacă-n tot, se duc și vin,
Din fericire, strângi venin .
Atât am strâns
Am strâns în mine buchetele de moarte
Iar timpul a uitat şi cine sunt,
În trenul care trece, din mine mai departe
Nimic din ce ne-aduce nu e sfânt.
Am strâns în mine bagaje cu poeme
Atâtea cât nu poți să le citești,
Îmbălsămate și pe mai multe teme
Răstoarnă-le pe-a Cerului ferești.
Am strâns în mine şi miile de stele
De cad în noapte n-ai să le oprești,
Bagajul vieții, sărac mi-e de dantele
Dar port în cârcă, sacul cu poveşti.
Am strâns în mine și-un busuioc pe cruce
Și-l pun în cale-n pasul cel dintâi,
Şi-o las pe ea, încotro vrea s-o apuce
De-i vrea cu mine, te întreb, să-mi spui. ..
Iar dacă sacul meu e cu poveşti ,
Las numai crucea să-mi aducă veşti.
—————————
Emma POENARIU SERAFIN
21 iulie, 2018