Emma POENARIU SERAFIN: Pe-un vers din gând

O vrabie ciufulita, parcă puii ei și-i cheamă,
Vântul o zburătăcește toată și-i ia pana vamă.
Alta-n vârf de brad sălbatec pare că se leagănă
Și cu ciocul strâns pe-o creanga , lin in vânt se clatină.

Se desprinde , jos spre moarte, pe un malder strâns de frunze,
Și ușor i-astupă trupul, ca sărutul stins din, buze
O ascund în întuneric strânsă bine, ca-n sicriu
Și-i ocrotesc răsuflarea, dintr-un suflet, încă viu.

Pe a bolților cărare, se pictează răsăritul ,
În fereastra larg apusă, ochiul prinde Infinitul.
Sufletul pribeag recheamă vrăbiuța, ca în doi
Lungi liane călătoare, împletite, spre ‘napoi.

Din grămada larg apusă, vașnic clocotit de frunze
Toate ruginii la făță și prin trupuri cam obtuze.
Așezate prinse-n grija, de-a sluji ca așternut
Strâng în ele trupul țeapăn, dintr-un zbor ce l-a avut.

Toamna strânge dimpreună trupurile-amestecate,
Zilele s-or vinde nopții, în curând se trec uitate.
Pomii toți cuprinși de toamnă , se jelesc în noapte goi,
Vrăbiuța-n Universuri, suflet, ce-a uitat de ploi.

Ajută-mi pașii cum făcut-am
Și eu, într-un demult, cândva
Și pierde-ți vremea, cum pierdut-am
Când te știam , pe undeva.

Nu mă certa că nu am teamă
Și plec , de nu mai știu să vin
Căci pentru toate mai cu seamă
Mă pierd pe mine, prin suspin.

Am obosit de-atâta cale
Ce-a curs demult, prin anotimpuri,
Nu mă certa , de fac escale
Unde cu mintea , ieși din gânduri.

Iar dacă pași-mi pleacă-n vremuri
De n-ai să poți să-i mai ajungi
Apucă poarta ce-o cutremuri
Sub pași, cu lacrime străpungi

Și iartă-mi pașii și greșala
Iar dacă vezi că nu-ți răspund
Nu-mi cere-n veacuri răfuiala
Așează-mă pe-un vers din gând.