Şi ninge !
Trădare… trădare…trădare !
Am obosit de atâta trădare.
O Doamne, când țara mă doare
Surprinsă-n atâta oroare
Stupoare-n spre dezintegrare,
Trădare…trădare…trădare…
Durere…durere…durere !
Curg lacrimi din ochi de avere
Tăcere…putere, din ce emisfere,
Cădere Doamne ! Încovoiere!
Confere…ofere…nevrere…
Durere… durere…durere…
Amare…amare…amare…
Din trupuri pe soclu-n duhoare
Țărâna sun talpă, mă doare,
Cad munți, dezlipiți de hotare
Hoție. ..trădare…murdare. ..
Amare…amare…amare…
Și ninge…Și ninge…Și ninge
Din neaua ce nu-i mai atinge
Cresc fomfii, cu mințile ciunge,
Convinge…încinge. ..distinge…
Răsfrânge. ..constrânge…înfrânge
Bastarzi și falange, bitange,
Şi ninge…Și ninge…Și ninge !
Limba țării
Peste limba țării, ninge cu iluzii
Curcubeu din vorbe s-au suit la Cer ,
Părăsindu-şi portul de printre gerunzii
Și-a scăpat prin tină, vechiul giuvaer.
Acum cară-n cârcă și-n cuvinte roase
Mestecă-n silabe ca-n ziua de post ,
Frigurile frazei, te insultă-n oase
Și în trupul limbii-şi sapă adăpost.
Vorbele din gură, ies tot câte două ,
Te inundă-n toate, te străpung prin sânge,
Fug vorbele mamei de pe bob de rouă
Că în fraze line, nu se mai pot strânge.
Dar v-a cădea barda, poate deodată
Și pe troglodiții prinși de temenele ,
Trupul țării plânge-n vorba ei brodată
Și pe voalul limbii au să crească stele.
Dilemă
Geana iernii, rimelată îmi străluce’ de pe-un deal
Doina vântului purtată, curge,curge-n spre aval.
Pomii dezveliți de viață, ca ostaşii-n luptă, goi
Lupii, dau ocol la stâne, foamea-i cheamă înapoi .
Soarele şi-a pierdut zorii, doarme-ncolăcit pe sus
Cad fărâme de zăpadă și se poartă-n spre apus.
Apele înfrigurate, vor sub plapume din gheață
Totul doarme-n asfințire, totu-mi pare scurs de viață.
Într-o casă, din vechime stau cu gândul meu apus,
Fumul vertrei peste ceruri , peste nori, ce parcă nu-s.
De pe-o sobă, mă îmbie o mireasmă de gutuie,
Flăcările-n sobă-s suliți când oşteanu-n şa se suie.
Ciorile şi-au pierdut mintea, dau pe ceruri rotocol ,
Oile de miei sunt pline , dorm de-a valma-ntr-un ocol.
Câinii, nu mai au hodină, c-au simțit miros de fiară
Unul intră, altul iese, din ocol…a câta oară ?
Cu arcușul vieții proaspăt, frec pe lacrimile vechi
Și-n surdină cresc dorințe și se-mpart, perechi, perechi.
Unele vor înspre lume , înspre datorii și rost,
Altele-ar rămâne-n iarnă să-şi găsească adăpost.
Între datorii și viață, Doamne, unde să mă-mpart?
Ori mă trec în focul sobei , printre cetini în restart ?
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
Sibiu
Noiembrie, 2018