Drumeția
Am să-mi răstignesc privirea, peste-un ciob de Lună spartă
Norii fug , mâncând pământul, prinși de soarele-n apus,
Eu în fânul mort de-o seară , caut steaua, sau vreo poartă
Gândul pleacă-n agonie printr-un zbor din jos în sus.
Trupul și-a găsit pământul, pe un petic de odihnă
Ochii mei fac semnul crucii, de pe-un deal, pe crucea nopții,
Sufletul neprins de vrajă prin otavă cade-n tihnă
Și-n clipita din clepsidră , dă nisipu-n grija sorții.
Cade noaptea peste mine fără a băga de veste
Caut poartă mea stelară, da-i beteagă și închisă,
Munți cu frunțile brăzdate și-au prins stâncile de creste,
Eu cu sufletul cât fulgul, zac, din lutul meu desprinsă.
Stelele îmi dau binețe și se prind la Carul Mare,
Caii Carului, sălbatici, duc în aripi largi jăratec .
Mă amestec în țărâna trupului ce nu mai doare
Într- o tainică urcare , dintr-un ritual molatec.
Și mă plec prin Universuri, ba pe ici, ba paralele,
Trup îngenuncheat de grijă las în lutul ce-i e frate,
Sufletul pe strop de Lună, cu mărgean din trup de stele
Iar cu ochiul de prin gânduri, prins de crestele pudrate.
Zori din dimineții senine se revarsă de pe-o rază,
Soarele se străduiește peste munte să privească
Eu cu mine dimpreună, în otavă, ca-ntr-o oază…
Mă întorc din drumeția, ce îmi pare, nelumească.
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
7 august, 2018