Clipa toamnei
Pe un vârf semeț de munte, ochiul cerului mărgea,
Rostogol în poala toamnei, strânge din costișe vieți.
Iar coroane unse-n aur din stejarul ce plângea,
Strivind boabele de brumă , ce-au rămas prin dimineți.
Apele nu-ncap în luncă și par despletite încă
Povestesc învolburate, despre primele trăiri,
Iar sprințarele năluce, spală stâncă, după stâncă
Prind albastrul din privire și-l îmbracă-n amintiri .
Peste suflet strâns grămadă, nu adoarme niciun nor,
Flăcările curse-n ramuri , dantelate înspre margini
Zău că-ți vine să-ti uiți calea-mpodobită de amor,
Să iei toată-mpădurirea de-i putea s-o treci în pagini.
Ceru-n flacăra arzândă, iar pădurea ars ocean,
Pe când zilele de vară, sunt în zări îndepărtate.
Unde sunt ?Cine le știe? Unde pleacă an ,de an?
-Sub o aripă de soare, strânse greu și apăsate!
Ochii mei , plecați pe cale , iar se rătăcesc prin stele
Prin pădurile aramei, ce în gânduri dor topesc.
Trag cortina peste sufletul, peste visele rebele
Și în clipa dată toamnei, m-am pierdut și rătăcesc.
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
Sibiu
20 octombrie, 2018