Icoane vii, Editura Mușatinia, 2020
Grafica coperta: Iurie Brașoveanu
,,Poeta Mariana Gurza, în volumul ICOANE VII, ne mărturisește că de la ,,mama am moștenit lumina mătăniilor, pentru a ne arăta drumul spre mântuire…O rugătoare pe pământ, acum un înger celest. Dor de voi! Dor de părinți minunați, care vor rămâne mereu în amintirea noastră”.
(Emilia ȚUȚUIANU)
***
Cine sunt, nu ştiu… O frunză în bătaia vântului, o ramură de alun, sau un nuc fraged crescut lângă cel bătrân….
Imaginea nucului din copilărie îl port cu mine, un nuc bătrân, cu multe ramificaţii ascunse ce duceau până în Bucovina…
Seva tainică, transmisă din generaţii, cred binecuvântată, o păstrăm în noi. Altfel cum s-ar explica dorul după acele locuri pline de istorie şi tradiţie?
Avem un pământ bogat, bogat prin sfinţenia celor care au fost, a celor care au rămas.
Şi dacii venerau nucul, un arbore magic, frumos, impunător cu ramuri puternice şi un frunziş verde, sănătos. Considerat rege al tuturor pomilor fructiferi, denumit științific de savantul Carl Lionne ,,Junglans regia”(glans-nuca, regia-regesc), în splendoarea sa este totuşi un arbore singuratic. Un ,,zeu” ce nu acceptă pe alţii în jurul său, îşi iubește teritoriul… Umbra sa răcoreşte sufletele…. Vai de cel ce încearcă să-l schilodească, sau să-i schimbe locul… prin hăţişul de frunze cheamă forţe nevăzute în ajutor…
Şi nucul nostru a fost rănit… nucul fără vârstă, nucul pierdut în negura vremurilor…
Fiecare sânge vărsat pentru binele Neamului Românesc a însemnat ,,locul”, ne-a legat şi pe noi cu o pecete nevăzută. Ne-a insuflat iubirea, iubirea de neam şi de glie.
De la Sfinţii Părinţi ce au vieţuit în aceste locuri am primit ,,marea taină”. De la voievozii ţării, putere, mândrie şi onoare. Pagini de istorie, de tradiţie, un sanctuar al Neamului.
Am devenit dintr-odată mai sensibili, mai vulnerabili în faţa realităţii. Ne doare fiecare ,,copac” tăiat aiurea, ca şi cum alţii ar vrea sa rupă un pergament vechi… Şi mereu ne este dor… Dor de acele locuri sacre ce au făcut istorie… Dor de ai noştri…
Fiecare freamăt, fiecare murmur de izvor, deveniseră semne discrete de la natură spre mine, ,,omul călător”, în această viaţă unduioasă şi surprinzătoare.
Ciripitul păsărilor pentru mine era o ,,doină”, doina noastră ce aminteşte mereu de satul mamei, de fluierul de nai ce răsuna în toate văile, de râsul fecioarelor care dansau desculţe în iarba udă de roua dimineţii. Vai, dar ce plăcută era hora odată! Hora noastră ţărănească! Feciori cu palmele bătătorite de coasa, uitau de greul zilei, şi mândri ca brazii, roteau fetele într-o seninătate azi de invidiat. Verdele naturii, apa din fântâni şi izvoare tămăduitoare, limbajul nedefinit al necuvântătoarelor, veneau spre ei şoptit, întărind ,,viul”.
Există un mister al cerului. Un dans al norilor. Un limbaj discret fără cuvânt între mine şi restul lumii încremenite în taină. O legătură sfântă pornind de la rădăcină la cer, de la străbuni spre mine, de la acel loc mirific al părinţilor mei spre sufletul meu fremătător.
Mă mistuie un dor… Un dor ,,de loc”, de oameni, cer şi pământ, cu faţa doar spre Dumnezeu. Destine diferite, venite parcă să ne amintească că suntem datori de a fi ,,străjeri”, noi cei iubitori ai locului, ai Neamului Românesc…
––––––––
Mariana GURZA
1 noiembrie 2020