Într-o viață anterioară am ajuns la hanul Morții care-n sine era parcă adăpost de pustiiți și văzut-am de la poartă șir de îngeri, dar de piatră și de grinde atârnau cei mai sinceri fericiți.
-Haide, intră fată verde, ca și-acasă simte-te!(îmi șoptea-n timpane-o roabă ce slujit-a suflete). Și-am intrat fiindu-mi sete de-adevăr sau de regretul unei lacrimi fără ceață. Am intrat în hanul Morții, fiindu-mi de fapt,, dor de viață”…
Mi ” se-ncolăceau” pe oase pui de șerpi sau de reptile iar deasupra mea pe țeve făceau parkour șobolani, pe sub mese stăteau Zeii ce luat-au prin pastile supra-doza de sarcasm ce să-i lepede de ani. M-a-ntrebat din curtoazie, o hangiță de mi-e foame că avea prin magazie ce-adunase din sodoame și fiindcă am refuzat-o, s-a gândit să îmi aducă, într-o strachină trufia ce s-a răsturnat din rugă și să beau mi-a dat cucută sau ceva ca șoricioaica am văzut c-a presărat, în cafeaua ce-arată mai degrabă-a… urinat.
Însă, ce primire-am zis! Mai e ceva după Moarte? E cumva moartea suspansul ce mă face-o tragedie sau e numai o secvență din preasfânta strategie ? E vreo beznă mai amară precum e însingurarea sau vreo lacrimă de jar precum este îngâmfarea? Dacă Iadu-i o bodegă unde se rescriu tratate… nu mă mir că absolutul tot în drame se împarte.
Mușchii mi se dezlipeau din carcasa cu lut moale și prin colțuri am zărit niște sfinți ce-aveau pistoale încărcate cu păcatul de-a fi fost cândva curioși dacă viața-i un blestem sau un zbor de albatroși. Mi s-a-ntors pe dos în mațe gramul de Dumnezeire ce credeam că l-am pierdut… văzând popii cum rosteau Aleluia morții mele, văzând prietenii afară începând putini să spele și să uite tot ce-am fost și la schimb o dezlegare fala le făcea în post.
Cum intrat-am ca fecioară, Moartea m-a făcut mireasă peste curtea ei și-o cioară a lăsat-o să-mi șoptească că nu-i una ca și mine de-ntristată… și frumoasă. In zadar mă treceau veacuri și din pleoape nășteam lacuri și-un poem de libertate că din vene-mi răsăreau crinii unor vechi păcate…
Până când un Răsărit mi-a cutremurat tristețea și-n oglindă-am văzut calea să primesc iarăși binețea din iertarea lui Iisus ce mi-a spus că-n sine Moartea nu e decât un apus și s-o las să-mi facă felul. După mine, pocăința s-o ridic ca pe drapelul unei glii greu încercate ca apoi Sfânta Treime să-mi ia grijile legate de ventriculul rușinii…după care, voi fi gata să gust lacrima Luminii și tămăduită fiind de supusul ei izvor, să-mi dezbrac realitatea de speranțe cu zăvor și iubind, să-nvăț…să mor… ca și cum…azi m-am născut.
——————————
Ella IAKAB
16 martie 2019