Nu știu cerul de ce tace…
,,Mă învelesc de frig într-o speranță „. (N. Stănescu)
Mă mai cert cu Dumnezeu
când mă poticnesc spre culme
și mă împiedic de tăceri
și lumeștile …cutume …
Mă mai doare nepăsarea
porților dintre păcate ,
le urăsc că au cercei
dintr-o droaie de lăcate .
Nu știu cerul de ce tace ,
când de-atâtea răni mi-e greu
și dor visele opace ,
când m-aude Dumnezeu ?
Mă mai cert cu mine însămi
și cu verbul „a iubi ” ;
n-ai tăcea de te-ar zdrobi ,
răstignirea dintr-o zi !
Mai visez , urcând cu greu ,
că-mi iei lacrima și-o bei
și-mi ia crucea Dumnezeu …
Și nici nu știu …
Și nici nu știu de mi-se mai cuvine
în iarna ce-o intra în noi cu nori vâscoși ,
să-mparti cu mine ,eu cu tine să împart
un tren ce va-ngheta pe șine,
un foc ce arde ,
în visele când sunt de cart
și caii mei cei mai frumoși …
Să împart și cerul pe din două,
zăpezile și viforul câinos să le alung
când dorul tău în mine plouă
și eu nu știu la tine cum s-ajung …
Tu să mă ningi cu verdele din cetini ,
să știu că verde-mi ești ,
și verde este tot ,
să împărțim și dragul cuibărit la streșini ,
pe tine , să te împart nu pot.
Și nici nu știu ,
de-om trece iarna de nămeți
și nu vor sucomba toți macii sub zăpezi ,
va trebui să te oblig să înveți ,
că macii ard ,doar dacă în povești mai crezi …
Deși nu știu de nu ți-o fi târziu ,
un mac înzăpezit , în gara ta să fiu ,
dar de mă ningi cu ochii tăi frumoși,chiar trist ,
voi învăța în tine , să mor și să exist…
Încă dori și’ atunci când taci
,,Nu știu unde pleacă oamenii când nu mai sunt, dar știu unde rămân.”
Autor necunoscut
Îmi cântau pașii prin suflet ,
ca o vară cu cercei
și-mi era atât de dor
să te pierzi in ochii mei !
Îmi cântau mâinile ‘ a floare ,
deși crucea m-a durut ,
tremuram bănuți de plop ,
să te sorb și să te’ ascult
și visam o altă viață
ce ne căuta desculță ,
dar știam că-i doar un vis ;
roata ‘ cincea la căruță …
Le-am pus viselor zăbale ,
să nu dau cu oiștea-n gard
și visez cui mă ascultă ;
sunt o flacără și ard .
Îmi cântau pașii prin suflet ,
ca o vară cu mulți maci ,
mă durea de ‘atâta dor ,
încă dori si’ atunci când taci !
Cât aș fi vrut…
Cât am vrut să mă înveți
din prima oară ,
plâns de verde în nopți de dor ,
si să știi vioara , tânguind să doară ,
să-nveti să mă-nviezi și iubind să mor…
Nu mă-ntreba cât aș fi vrut să mă alini ,
să pot uita cum e să fii a nimănui,
să-ți înfloresc,iubirea mea, cărările de spini ;
cât aș fi vrut ,
să nu mă-nveți înstrăinarea …cucului…
Cât aș fi vrut
să-ți fiu in palme flutur ,
să-ți ning duios cu mine și nopțile
să-ți bucur
Când zidești pe sub fereastră
pași năuci care se pierd ,
tu mă-nveți în crucea nopții
să nu pot să te dezmierd …
Cât am vrut din prima oară ,
mâinile să-ți ningă flori ,
tu să-mi fii o rapsodie și eu ție o vioară ,
să mă ningi nu să mă dori,
să nu știu, că iubirea tânguind
într-o zi poate … să moară…
————————-
Elena NEAGU