De n-ai fi viscolit ,
cu toată frunza toamnei
ce-ți doinea în piept ,
n-ai fi zidit nici gări
în care eu tânjeam
mereu să te aștept…
De n-ai fi ars pe rug ,
urlând iubirea ca o rană ,
eu aș fi curs și azi pe întuneric
o lacrimă de stană .
De n-aș fi fost
pământ secătuit de ploi ,
în veci n-aș fi știut
cum doare „amândoi” .
Durem poeme ,durem și vieți ,
durem și răsărituri,
dar fără dimineți
și ne-om durea mereu ,
cât rana de la cruci ,
cât cuiele din tălpi ,
cât dorul unor pui de cuci.
De n-ai fi viscolit
cu macii fluturând pe buze ,
n-aș mai boli acum
ca-n groapa de obuze…
De n-ai fi viscolit
cu toamna ta cu tot cu dor,
n-aș arde’acum ca macii pe răzor…
————————-
Elena NEAGU