Pornesc de la ideea că prietenia este şi va rămâne o coordonată existenţială a omului, indiferent de vârstă sau de timp. Deși nu mai avem timp ca altădată nici pentru prietenie, nici pentru iubire, nici pentru noi ca să mai stăm de vorbă pe îndelete cu noi înșine, totuși nu putem renunța la aceste valori profund umane. Prietenia, fiind, în primul rând, o stare de afinitate, ne îndeamnă să ne căutăm semeni aflați pe aceeaşi lungime de undă cu noi, cu orizonturi comune și care aspiră și gândesc asemănător cu noi.
Nu putem altfel, fiindcă ne naștem cu nevoia de comunicare și ne simțim bine unii în prezența altora, ne face plăcere să schimbăm impresii, să ascultăm părerile altora și să ne spunem propriile păreri. Simțim nevoia să ne împărtășim bucuriile și necazurile unii altora, ne bucurăm să primim afecțiune și în același timp să dăruim. Lipsa comunicării între oameni, izolarea, e un dezastru, era una dintre cele mai drastice pedepse în pușcăriile comuniste.
În ceea ce mă privește, eu cred că m-am născut cu vocația prieteniei. Cu prietenii mă simt ca în mijlocul altei familii. Mă regăsesc cu bucurie în aforismul clasic al filosofului francez Michel de Montaigne: „În prietenie simţi o căldură generală şi universală, domoală, totuşi egală sieşi, o căldură constantă şi aşezată, numai dulceaţă şi netezime, în care nu găseşti nimic aspru sau zguduitor.” Nu mai trăim ca pe vremea filosofului Michel de Montaigne (1533 – 1592), căci astăzi, viteza cu care evoluează mijloacele tehnice, mai ales cele din domeniul comunicării – internet, laptop, mass-media, telefoane mobile deosebit de complexe – a determinat multe schimbări în relațiile interumane, inclusiv în relațiile de prietenie. Dar indiferent de epoca în care trăim, scânteia Dumnezeiască sădită în om rămâne aceeași. Eu rămân statornică în convingerea că viața ne aduce prieteni ca să nu fim singuri, că ea ne învață să fim mai toleranți, mai buni, mai fericiți, mai dedicați, ne învață să prețuim mai mult viața și oamenii cu toate limitele lor. Nu trebuie să ne pierdem încrederea nici chiar atunci când suntem nevoiți să înghițim nedrept și pe neașteptate paharul amar ce ni-l întind întorsăturile dureroaselor ingratitudini.
Indiferent ce formă îmbracă prietenia de-a lungul timpului, ea rămâne în esență o afecțiune care dă puls vieții și o înfrumusețează. Dorința de a dărui și de a primi afecțiune o întâlnim adesea și la alte viețuitoare de pe acest pământ, Facebook-ul abundă de imagini pe această temă și privindu-le, simțim că ni se încălzește inima. Știu că există șioameni care trăiesc fără relații de prietenie, dar știu despre mine că sunt tocmai pe partea cealaltă. Chiar dacă Facebook-ul lărgește mult spectrul prieteniilor, pentru mine prietenia de felul acesta rămâne mai la suprafață. Eu simt pe fiecare prieten în parte ca pe un alter ego al meu. O prietenă a făcut o remarcă: «Aveți vocația prieteniei, și chiar vă simțiți în largul dvs. când sunteți între prieteni. Eu cred că vă și reîncărcați, vă înveseliți, dați și primiți energie, rezonați și în funcție de ceilalți, lângă care sunteți».
Sosită de curând din România, îmi stăruie în minte frumusețea, căldura și noblețea acestui sentiment trăit în toată strălucirea sa în vizitele pe care le-am făcut în țară în fiecare an și continuate apoi la telefon și pe internet. Ei mi-au uns sufletul cu calda și statornica lor prietenie. Vorbesc de o prietenie în sensul veritabil și demn al cuvântului, prietenie născută din confluenţe valorice, dintr-un atașament care nu se schimbă peste noapte, în raport de jocurile de culise, o prietenie cernută prin sita anilor. Au rămas în lumină chiar și unele prietenii ale celor care s-au înălțat în zarea cea albastră. Am totuși convingerea că și de acolo ei ne învăluie cu calda lor prietenie, cu încredere și delicatețe. Am prieteni peste tot în lume, în Canada, Austria, Spania etc., pe care îi păstrez în buzunarul inimii, dar prietenia cu cei din țară mi se pare mai specială. Prin prietenia cu ei trăiesc în spațiul sentimentului că mă aflu încă „acasă”. Ei m-au făcut să cred că, de mi se întâmplă să alunec, nu sunt singură, așa cum mi s-a dovedit în ultima vizită făcută în acest an, 2018, în România.
Am avut ghinionul să-mi iasă în cale probleme serioase de sănătate. Norocul meu a fost că mi-au sărit în ajutor prietenii mei dăruiți cu inima de aur. Au prins foc cu gura și m-au scos din primejdie sau din situații mai greu de străbătut. O altă dovadă a fost la cele două lansări de carte, una la Alexandria și alta la București. Mă clătinam pe picioare, dar prietenii mei au făcut ca totul să se desfășoare cu bine și chiar plăcut. Îmi tot caut cuvintele potrivite pentru a le mulțumi și nici până acum nu am ajuns la ele.
Prietenia constantă mi-a adus în această vară și bucuria de a retrăi o etapă din viața mea în care prieteniile și iubirile de odinioară păreau rupte din Rai. Asta s-a datorat reîntâlnirii după o jumătate de veac cu un fost coleg de facultate. Reîntâlnirea cu acest prieten a făcut ca o armată de gânduri și valuri de emoții să mă trimită în câmpurile de sensibilitate ale vremurilor încărcate cu elan înălțător. A avut forța scufundării în universul pe care mersul vieții ne obligă să îl părăsim cel mai adesea nebăgând de seamă.
Revenind la zilele de acum, de aproape sau de la distanță, pe toți prietenii mei îi învălui cu căldura inimii, iar celorde « acasă » le închin un gând curat pentru raza de soare pe care am luat-o cu mine în Canada.
––––––
Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
17 ianuarie 2019