Ecaterina CHIFU: Dor de dragoste (teatru)

Motto

„Numai sufletele pure unite-n iubire ştiu că, lumina ce izvorăşte din ele poartă esenţa divină, ea transfigurează totul, multiplicând la infinit, tot ce-nseamnă fericire.”

(Ecaterina Chifu – voulmul de poezii „Tu, Eu, o eternitate”)

 

***

 

NOTĂ DE PREZENTARE A PIESEI

Am dorit să scriu un teatru de idei, idei care m-au preocupat toată viaţa, dar nu ştiu dacă „jocul ideilor”, asemenea jocului frumoaselor iele din credinţa populară, poate fascina şi pe alţii. De ce „DOR DE DRAGOSTE”? Pentru că toţi ne naştem cu acest dor de dragoste; copilul încă din primele zile întinde mâinile să ceară dragostea părinţilor. Toată viaţa o fiinţă tânjeşte după dragoste şi este fericită dacă o primeşte. Dorul nostru de dragoste vine din refuzul de a trăi în singurătatea şi din nevoia de a găsi sufletul pereche.

Este regretabil că acum dragostea, devenind o marfă în mass-media s-a degradat, fiorul ei sfânt s-a pierdut şi de multe ori banalitatea, vulgaritatea iau locul marilor sentimente. Dar istoria omenirii s-a înfăptuit pe dragoste şi marile realizări se fac din dragoste. Dacă o fiinţă poate transforma altă fiinţă prin dragoste, înseamnă că puterea ei poate muta munţii din loc, căci devine uriaşă. Transformarea fiinţei interioare duce la transformarea fizică şi vedem de multe ori chipuri de tineri transfiguraţi de iubire.

Dragostea este un mare mister care face să vibreze sufletul, care duce la descoperirea lumii interioare, descoperire ce adesea produce uimire chiar la cei ce se simt pătrunşi de iubire. A cunoaşte pe cineva care ştie să se detaşeze de problemele cotidiene şi să se dedice creaţiei este o descoperire care impresionează prin puritatea gândirii tânărului personaj. Ne întrebăm dacă nu cumva toată zbaterea existenţei noastre este doar „vânare de vânt”. Asemenea multor creatori de frumos, eroul face din artă condiţia lui de a exista. El crede că fiecare purtăm în noi o stea interioară şi că lumina ei ne călăuzeşte viaţa; dacă ajungem la ea, putem vibra la frumos, putem cunoaşte adevărata fericire. Eroul pune mare preţ pe fericirea lui interioară, fericire pe care ştie să o amplifice, ereu, spre desăvârşirea de sine. Iubirea divină este o sursă permanentă de energie; energia cosmică de natură divină, răspândită în om, îi dă acestuia vitalitate. Iubirea apare ca o formă de purificare, fiind o ardere interioară care înalţă sufletul ce poate atinge beatitudinea.

Poate că şi alţi tineri ar trebui să gândească la fel ca eroul acestei piese, să considere libertatea „cel mai de preţ dar al omului” şi să se străduiască să nu şi-o piardă. Piesa este o pledoarie pentru libertatea spirituală, pentru cunoaşterea de sine şi pentru găsirea echilibrului interior, prin puterea mentală a oricărui individ. Gândirea pozitivă, reonstruirea interioară prin alungarea obsesiilor şi eliberarea de tot ce a fost rău în trecut este o concepţie ce poate sta la baza salvării noastre spirituale. A deveni un alt om, prin iubire, a cultiva eul interior prin acumulări de cunoştinţe, de sentimente, de idei este mesajul acestei piese. Iubirea, asemenea creaţiei, are rol purificator, cum afirmă eroul piesei. Adesea, mulţi fug de iubire, căci o experienţă anterioară, ca în cazul eroinei din piesă, le-a produs suferinţa. De ce oare conştientizăm ce mult iubim pe cineva, doar în cazul în care suntem pe punctul de a pierde acea fiinţă? Ce reacţii declanşează în noi spaima de singurătate sau de separare definitivă de cel drag, prin moarte? Acestea sunt întrebări la care sunt invitaţi să răspundă lectorii sau spectatorii.

Am ales ca prim titlu „Concediu la mare” deoarece în acel loc mirific ne simţim altfel, mai buni, mai frumoşi, mai liberi. Poate că acolo aveam timp să reflectăm mai mult la viaţa noastră şi să înţelegem ce este important a face pentru a fi cu adevărat fericiţi. Aspiraţia spre fericire este specific umană, iar cei ce o vor cunoaşte vor şti să dea un sens vieţii lor, căci doar trăind şi iubind intens, putem ajunge la adevărata fericire.

Ecaterina Chifu

 

***

(Piesă de teatru în patru acte)

 

Personaje:

• IRINA (30 ani)
• OVIDIU (23 ani)
• SALVAMARUL
• FIGURANŢI

 

***

ACTUL I

 

Scena 1

(Decor: pe un fond muzical cu revărsarea valurilor pe ţărm, e un fundal de peisaj marin ce se schimbă după momentul zilei, apar personajele care prin replici, tăceri şi priviri pot face un rol minunat. O seară la malul mării .Irina se apropie de dig şi se opreşte, după ce a zărit silueta lui Ovidiu)

 

OVIDIU (se ridică şi vine spre ea): Bună seara!

IRINA: (tresare Ezitand):Bună seara!

OVIDIU(se apropie de ea): Bună seara! S-a făcut răcoare!(Ii oferă hanoracul lui. .Irina refuză. El insistă. Ea il ia şi il imbracă, cu gesturi indecise, privind marea, în timp ce el ii ţine poşeta)

IRINA: Mulţumesc…

OVIDIU: Dacă îmi permiteţi vă însoţesc pe faleză. Numele meu este Ovidiu.

IRINA: (timidă):Ovidiu? Ca poetul exilat la Tomis?

OVIDIU: Exact. Numai că eu scriu proză şi mai şi pictez din când în când.

IRINA: Pot să văd ce ai în mapă?

OVIDIU: (îi intinde mapa cu desenele): Poftiţi!

IRINA (răsfoind desenele): Ai mâna bună…La tine marea nu este plată, cu ceva alb la ţărm…Este o aici văd marea de o tandreţe caldă, cu irizări sidefii. Mă întreb ce structură sufletească, ce măiestrie artistică au făcut să prindă viaţă aceste imagini.

OVIDIU: Secret! (zambeşte).

IRINA: Şi…vinzi ceea ce pictezi?

OVIDIU: Îmi faceţi o ofertă?

IRINA: Poate…

OVIDIU: Celor ce le apreciază le dăruiesc…

IRINA: Eşti generos… Azi nimic nu este gratis…

OVIDIU: Eu cred în semnificaţia gestului frumos…

(Amandoi se plimbă pe ţărmul mării, băiatul fiind mereu cu faţa intoarsă spre Irina, in timp ce ea

priveşte marea)

IRINA: (Se intoarce spre el, il priveşte mirată, de parcă l-ar vedea pentru prima oară) Semnificaţia gestului frumos?! Care ar fi acea semnificaţie?

OVIDIU: Darul însemnă iubire…

IRINA: Iubire?!

OVIDIU: Da, dacă ar fi mai multă iubire între oameni, nu credeţi că lumea ar fi mai bună?

IRINA: Poate.

OVIDIU: Dv. nu vă este teamă să vă plimbaţi cu necunoscuţi?

IRINA: Am avut impresia că ne cunoaştem…

OVIDIU: Da, ne cunoaştem. Vă văd în fiecare zi la plajă. Ştiam că veţi face o plimbare în această lumină crepusculară, la această oră, pe ţărm, şi voiam să vă aştept să vă rog să îmi pozaţi pentru un tablou…

IRINA: Ascultă, artistule, eu sunt o persoană cu principii şi…

OVIDIU: O, nu mă înţelegeţi greşit, Voiam să vă fac doar portretul.

IRINA: De ce? Inspir eu un artist ca tine? Exercit eu o atracţie deosebită sau vrei să pozez pentru muma pădurii?

OVIDIU: Nu ştiu, dar…chipul dv . mă fascinează. Eu cred că…un spirit bun v-a dat o anumită înfăţişare, să fiţi bucuria cuiva.

IRINA: (Cu durere)A cui? Cui aş putea dărui eu bucurie?

OVIDIU: Celui ce vă poate iubi cu adevărat… sau celor ce vor contempla portretul.

IRINA: Ascultă…geniule! Eu sunt o persoană mai realistă, sunt ingineră şi umblu cu picioarele pe pământ. Nu pot fi muza dumitale.

OVIDIU: Vă contrazic. Aveţi destule porniri romantice. Observ aceasta din felul cum contemplaţi marea sau cum priviţi cerul.

IRINA: Adică? Fii mai explicit!

OVIDIU: O faceţi aşa…ca într-o dăruire… Parcă vă dăruiţi mării, cerului, nisipului. Parcă aţi dori să trăiţi în simbioză cu toate aceste elemente ale naturii.

IRINA: Sunt îndrăgostită de ele.

OVIDIU: (se opreşte in faţa ei) Doar de ele?

IRINA: Dar de cine ar mai trebui să fiu îndrăgostită?

OVIDIU: Poate de cineva de departe…Poate de un necunoscut…care abia v-a ieşit în cale…

IRINA( intră in joc): Şi… cum crezi că ar trebui să fie acea fiinţă care mi-ar inspira dragostea?

OVIDIU: Să fie om…

IRINA: Dar ce, crezi că eu visez la un extraterestru?

OVIDIU: Da. Să fie OM. Să aibă caracter. Dacă îl poartă pe Dumnezeu în el, va fi mereu OM, un om cu suflet, căci sufletul ne este dat de la Dumnezeu.

IRINA: Ce ştii tu despre oamenii cu caracter şi despre cei ce nu-l au?

OVIDIU: În fiinţa ce ţi-este dragă iubeşti de fapt sămânţa divină implantată de Dumnezeu în noi. Ea poate străbate prin spaţii şi timp, ajungând la steaua luminoasă a infinitului.

IRINA: Ce exprimare! Ce studiezi tu? Nu cumva eşti student la litere de faci o aşa poezie?

OVIDIU: Aţi ghicit. A fost o exprimare metaforică pentru a descrie o iubire infinită.

IRINA: Presupun că limbajul poetic ţi l-a inspirat marea.

OVIDIU: În faţa frumuseţii mării, a naturii, în genere, uimirea mă lasă fără cuvinte, fără gânduri, fără respiraţie. Priviţi marea la apus! Îţi vine să spui: „Doamne, îţi mulţumesc că exişti şi că te-am regăsit!”.

IRINA: Văd că vi s-a făcut o bună educaţie religioasă la şcoală.

OVIDIU: În şcoală? Nu, nu. Eu am citit mult, că să înţeleg sensul lumii şi să mă înţeleg şi pe mine.

IRINA: Şi… ai reuşit?

OVIDIU: Este o cale lungă până ajungem la steaua din noi, dar, de vom ajunge acolo, lumina ei ne va călăuzi mereu viaţa.

IRINA: Se vede că tu ai ajuns la steaua din tine, de vreme ce ai atâta lumină în suflet.

OVIDIU: Şi dv, când veţi învăţa să iubiţi, veţi înţelege pe Dumnezeu.

IRINA: Te oferi să-mi dai lecţii?

OVIDIU: Cu plăcere. Vedeţi că tot ce este în jur este iradiat de energia cosmică. Suntem mereu inundaţi de energia ce ne dă puteri creatoare, puteri ce vin de la Divinitate.

IRINA: Se vede că tu ai acumulat multă energie de mai dai şi altora. Simt că ai multă energie biologică. Ţi-am simţit braţul cald lângă al meu, şi am încetat să mai tremur de frig. Tu ai un surplus de bioenergie. Sau poate este căldura toridă a acestei zile care te-a pătruns.

OVIDIU: Sigur, unii oameni au o bioenergie mai mare ca a altora. Eu sunt unul dintre ei.

Convingeţi-vă! (Ii intinde mana. Irina o ia cu sfială) Ce simţiţi?

IRINA:: Căldură. Multă căldură.

OVIDIU: Este energia vitală primită din macrocosm.

IRINA:: Se vede că tu eşti un băiat solar. Mă întreb însă, ce experienţă de viaţă ai tu ca să vorbeşti aşa.

OVIDIU: Vi se pare interesant ceea ce vorbesc? Nu am experienţă de viaţă. Viaţa o trăiesc acum.

Acum capăt experienţă.

IRINA:: Şi doreşti lecţii? În vacanţă nu doresc să fiu profesoară.

OVIDIU: Şi, dacă vă rog eu să fiţi pentru mine? Plătesc bine.

IRINA: Cum?

OVIDIU: Cu un tablou. Acceptaţi?

IRINA: Nu. Ar fi ca o exploatare de minori.

OVIDIU: Mă jigniţi. Nu sunt minor. Pot dovedi cu buletinul. Dv. nu este nevoie să vă legitimaţi. Sunteţi Irina Deleanu.

IRINA: Irina Delia Deleanu. Dar tu de unde îmi ştii numele?

OVIDIU: O doamnă singură şi frumoasă are mereu admiratori.

IRINA: Şi… sunt mulţi admiratorii?

OVIDIU: Eu nu-s de ajuns?

IRINA: Nu ştiu ce înseamnă de-ajuns, dar nu cochetez cu un puşti, chiar dacă are ochii foarte frumoşi şi un farmec aparte, ceva aşa ca un amestec între bărbat şi copil.

OVIDIU: Aţi remarcat acest lucru? Ştiu că am ochii frumoşi. Îmi plac, căci sunt ai mei. Chiar mă mândresc cu ei, dar, aş fi fericit dacă aţi putea să vedeţi în ei ferestrele sufletului meu.

IRINA: Curios. Tu ştii să vorbeşti de steaua din suflet, de ochii, ce exprimă sufletul. Tu eşti cu totul altfel decât cei din generaţia ta care au cu totul alte preocupări. Voi, cei din generaţia tânără aveţi alte concepţii, noi aveam cu totul alte idealuri.

OVIDIU: De ce vă îmbătrâniţi? Sau poate vă daţi aere de superioritate. Poate că tezaurizaţi o experienţă care mie îmi lipseşte, dar lecturile de multe ori îţi oferă o mare experienţă.

IRINA: Nu, nu-mi dau aere de superioritate…

OVIDIU: Poate că eu nu am experienţă de viaţă prea vastă, dar am un suflet pe care alţii nu-l pot avea. O să-l cunoaşteţi şi o să-l apreciaţi…

IRINA: Acum tu îţi dai aere de superioritate.

OVIDIU: Să ştiţi că eu spun adevărul. Vă înţeleg dezamăgirea pricinuită de generaţia tânără. Să ştiţi că ea nu însemnă doar dans, muzică, alcool, drog.. Eu unul…

IRINA: Eşti abstinent?

OVIDIU: Da, sunt. Un sportiv are alte preocupări în viaţă.

IRINA: A! Eşti şi sportiv. Şi ce sport practici?

OVIDIU: Înotul, artele marţiale.

IRINA: Deci ştii să înoţi. De acum, nu mă mai tem de apă. Am SALVAMARUL lângă mine. A fi la mare şi a nu profita de valuri, mi se pare atât de absurd.

OVIDIU: Sper să fiu un adevărat salvator al vieţii dv. dar, de ce vă este teamă de apă? Da, a nu profita de apa mării şi mie mi se pare o aberaţie. Doar apă mării ne dă o senzaţie de libertate deplină.

IRINA: Şi tu iubeşti ca mine libertatea?

OVIDIU: Libertatea este cel mai de preţ dar al omului. Dacă îl pierde, suferă cumplit.

IRINA: Vorbeşti în maxime. Eşti sentenţios.

OVIDIU: Vorbesc cum gândesc. Recunosc, uneori scriu maximele care îmi trec prin minte.

IRINA: Bine literatule, te înţeleg. Pictura este deci doar un hobby. Nu?

OVIDIU: Nu, nu este un hobby, este o nevoie ardentă a sufletului meu. Creaţia este condiţia mea de a exista.

IRINA: Iar foloseşti cuvinte mari…

OVIDIU: Nu mă credeţi, pentru că nu mă cunoaşteţi. Dar, sper că veţi avea ocazia.

IRINA: Când? În această vacanţă?

OVIDIU: Ea se poate prelungi, dacă doriţi.

IRINA: Ce insinuezi?

OVIDIU: Scuzaţi-mă, vă rog! Am fost cam insistent.. .Ştiţi, mie marea îmi dă o vitalitate aparte şi poate uneori exagerez.

IRINA: Se vede că te-a influenţat marea. Ai multă vervă.

OVIDIU: Să nu credeţi că m-a bătut soarele-n cap. De obicei eu sunt mai meditativ, dar întâlnirea aceasta cu dv. dorită şi atât de aşteptată, îmi inspiră anumite idei şi sentimente, idei la care nu cutezam să reflectez…

IRINA: Ar fi bine să îţi cauţi o altă inspiratoare. Poţi să te autosugestionezi şi nu este bine pentru tine. Eu nu ştiu ce va fi cu mine. Nu ştiu ce voi face mâine. Pentru mine nu este nimic previzibil. Nu am libertatea de a accepta nicio discuţie de acest gen…

OVIDIU: Ba da. Sunteţi o fiinţă liberă. Fiecare om are libertatea propriei persoane. Dumneavoastră puteţi dispune cum vreţi de această libertate. Nimeni nu trebuie să se simtă încătuşat de convenţiile sociale, nici noi doi, ca să nu ne pierdem libertatea din noi.

IRINA: Interesantă idee! Ştiu că libertatea socială şi libertatea personală sunt distincte, dar cea mai de preţ mi se pare libertatea spirituală.

OVIDIU: Vedeţi că începeţi să gândiţi ca mine?

IRINA: Şi eu refuz îndoctrinarea de orice tip ar fi ea.

OVIDIU: Poate că, dacă vom aprofunda discuţiile şi dv. veţi reuşi să găsiţi drumul spre steaua interioară. Atunci, veţi cunoaşte izvorul fericirii, al frumuseţii. Este o cale lungă până ajungem la steaua din noi dar dacă ajungem, vom putea vibra la frumos.

IRINA: Am impresia că tu îl plagiezi pe Eminescu.

OVIDIU: Nu îl plagiez. Este un adevăr fundamental: fericirea este cel mai de preţ lucru, după libertate. Şi ce este acea stea interioară?

OVIDIU: Fiecare avem o stea interioară. Dacă vom găsi drumul spre ea, vom fi fericiţi.

IRINA: Ce ştii tu despre fericire? Eu nu pot spune că am cunoscut-o vreodată…

OVIDIU: Eu ştiu că ea există şi o aştept demult… De fapt sunt nespus de fericit chiar în această clipă.

IRINA: Vai! Te-a lovit o fericire subită! Cum? De ce? Dacă nu sunt indiscretă.

OVIDIU: Starea mea de fericire nu poate fi descrisă… Ea există în mine. Eu simt aceasta. Uneori ea are cauze necunoscute pe care doar inconştientul le înregistrează. Dar să ştiţi că fiecare are o insulă a fericirii. Fiecare o purtăm în noi, fără să ne dăm seama. Chiar când ţărmurile ei sunt atât de aproape… Dumneavoastră vă temeţi că drumul spre ea este lung şi greu sau că poate nu există acea fericire…

IRINA: Aş vrea să pot gândi ca tine. Dar nu pot. Eu am formaţie inginerească, nu literară. Tu prea literaturizezi totul…

OVIDIU: Eu presupun că şi spiritul dv. poate cunoaşte poezia vieţii.

IRINA: Dacă şi viaţa de azi mai are poezie…!!!

OVIDIU: Nu mă refer la viaţa socială. Viaţă intimă a omului poate să fie sub semnul bucuriei de a  trăi, sub steaua poeziei.

IRINA: Când nu-şi pun asupra ei amprenta dezastrele de tot felul, ar trebui să adaugi sau pentru tine viaţa este o permanentă bucurie?

OVIDIU: Da, este o bucurie. Orice clipă poate fi o bucurie. Şi bucuria unei clipe poate fi

multiplicată la infinit, dacă ai imaginaţie.

IRINA: Cum? Cunoşti tu o metodă secretă?

OVIDIU: Prin rememorare afectivă…Aţi auzit cred de memoria voluntară şi involuntară. Este teoria lui Marcel Proust despre fericire.

IRINA: Precis că şi tu eşti în „căutarea timpului pierdut”…

OVIDIU: Dar eu nu am pierdut timpul .Eu am acumulat mereu imagini, culori, idei, peisaje, sentimente, căci am dorit să îmi îmbogăţesc mereu cunoaşterea şi sensibilitatea.

IRINA: Serios? Şi….ai stat în biblioteci?

OVIDIU: Am studiat literatura, albume de artă, filme artistice şi documentare. Nu a fost o pierdere de timp, ci o bucurie a minţii şi o încântare a inimii, o înălţare spirituală la care puţini pot să ajungă.

IRINA: Se vede că nu ţi-ai irosit timpul. Se pare că nici acum nu vrei să îl iroseşti…(Irina se indepărtează puţin de el, se aşează pe dig. Ovidiu se apropie de ea)

 

Scena 2

 

OVIDIU: Sper că nu v-am deranjat cu ceva. S-a făcut frig. Aş vrea să vă dau ceva din căldura mea fizică, .căci pe cea sufletească presimt că o refuzaţi. (Se duce langă dig)

IRINA: Ce faci acolo? Contempli infinitul universului sau infinitul din tine?

OVIDIU: Cobor în mine. Este atâta linişte acolo…

IRINA: În mine sunt furtuni.

OVIDIU: Pentru că nu aţi căutat echilibrul interior. Omul îşi poate găsi echilibrul său, dacă ştie să se domine şi să se cunoască.

IRINA: Poţi afirma că tu te cunoşti bine?

OVIDIU: Cunoaşterea este relativă, pentru că fiinţa noastră evoluează mereu. Nici evoluţia mea interioară. Eu, cel de ieri nu mai sunt eu, cel de azi…

IRINA: De ce? Azi este o zi specială?

OVIDIU: Pentru mine este foarte specială. Este ziua unei mari descoperiri, care îşi va lăsa veşnic amprenta în sufletul meu. Eu mă descopăr în funcţie de alţii. Altcineva poate să declanşeze în mine idei şi sentimente ce dau noi valori cunoaşterii.

IRINA: Adevărat?

OVIDIU: Da! Simţi uneori nevoia imperioasă de a-mi spune tot ce am în suflet. Doresc a-mi spune cuiva ceea ce simt, noianul de emoţii în faţa frumuseţii mării. Priviţi strălucirea ei sub clar de lună! Totul pare transfigurat de iubire. Când iubeşti cu adevărat pe cineva, simţi dorinţa de a venera tot ce este frumos, de a iubi mult, de a-ţi iubi chiar şi duşmanii.

IRINA: Tu chiar poţi să ajungi să iubeşti pe cei ce-ţi fac rău?

OVIDIU: Eu presupun că nu am duşmani, dar detest toţi duşmanii omenirii! Mai cred că există o justiţie divină şi cred că şi ei vor plăti cândva. Este valabilă teoria convergenţei…

IRINA: Şi… care este acea teorie?

OVIDIU: Toţi cei ce fac nefericiţi pe alţii, vor fi şi ei nefericiţi la rândul lor şi vor plăti cumva, căci justiţia divină nu iartă.

IRINA: Poate în cer, căci aici, pe pământ o duc bine mersi.

OVIDIU: Eu am auzit de la un călugăr ceva care m-a impresionat. El spunea că spiritele bune pot fi invocate şi ele pot contribui la evitarea necazurilor, dacă ne rugăm fierbinte prin cuvinte.

IRINA: Cum poţi să crezi aşa ceva?

OVIDIU: Aşa este. Cuvântul este mediator între noi şi Dumnezeu. De exemplu, dacă vrei să ţi se realizeze o dorinţă, spui da, se va realiza, căci, punând mult suflet, în rugăciune, poţi influenţa spiritele bune. Eu am experimentat aceasta.

IRINA: Serios? Şi…ţi-a reuşit experienţa?

OVIDIU: Dacă mă aflu aici, acum, în faţa dv. trebuie să mulţumesc cerului.

IRINA: Înseamnă că eşti foarte credincios. Mai ai şi alte calităţi?

OVIDIU: Credinţa face parte din fiinţa noastră interioară. Ea a fost şi va fi esenţa naturii umane.

Toate converg în ea şi toate descind din această credinţă.

IRINA: Îţi strălucesc ochii când vorbeşti. Sunt sigură că tu crezi în ceea ce spui…

OVIDIU: Dumnezeu este mereu cu mine. Toţi Românii ar trebui să credem în Dumnezeu. Doar prin credinţă ne putem salva.

IRINA: Iar foloseşti cuvinte radicale .Cum ne putem salva?

OVIDIU: De răul din jur, de răul din noi, de răul ce ni-l fac alţii sau de cel pe care ni-l facem singuri. Da, ni-l facem singuri, dacă trăim mereu cu teamă. Credinţa îţi dă speranţă. Speranţa este o cale spre mai bine. .Speranţa apare ca o certitudine. Speranţa ne apără de răul ce ni-l fac alţii… Mereu sperăm că suferinţa nu se eternizează. Mereu putem spera că vom putea fi cândva fericiţi…

IRINA: Într-o lume aşa de incertă ca a noastră, tu găseşti certitudini, elemente de sprijin în suferinţa umană? Se vede că tu nu ai cunoscut cu adevărat suferinţa, durerea profundă ce te poate doborî, îţi poate opaciza sufletul şi te face să îţi pierzi strălucirea care emană acum din tine.

OVIDIU: Mulţumesc de această apreciere. Nu, am acumulat destulă putere, să mă pot apăra. Eu simt că lumină interioară vine de la lumina ce se revarsă din cer. Ştiaţi că ultima particulă din corpul uman este cea de lumină? Nu simţiţi că în acest crepuscul fantastic de frumos pe care l-am admirat aici, pe ţărm, în această strălucire a lunii noi suntem străluminaţi de o lumină aparte?

IRINA: Se vede. La tine chiar se observă. Ochii tăi albaştri erau aurii la apus, acum sunt negrii, strălucitori.

OVIDIU: Când port în mine lumina cerească şi lumina dragostei, nimic nu-mi poate întuneca sufletul…

IRINA: Ce ciudat! Tu eşti primul om cu care discut şi altceva decât preţul alimentelor, protecţia mediului… Dar nu mi-ai spus de unde eşti. Nu te întreb din curiozitate feminină, ci, pentru a înţelege unde te-ai format tu, cum ai dobândit o asemenea gândire.

OVIDIU: Aş putea spune că sunt din Moldova. Am copilărit acolo. Eu port în suflet dulcea lumină a Moldovei. Acum stau la Bucureşti, doar cu mama.

IRINA: Ai crescut fără tată? (El dă afirmativ din cap) Îmi pare rău. Cred că a fost foarte greu pentru tine.

OVIDIU: De ce? Poate pentru mine a fost mai bine să trăiesc fără el. Dacă trăiam cu el, poate că nu eram eu, cel de acum…

IRINA: Da, poate ţi-ar fi făcut viaţa un infern, dacă era agresiv… Ai suferit mult, trăind doar cu mama? Ştiu de la elevii mei, că anumite scene pot marca pe viaţă sufletul unui copil?

OVIDIU: Să ştiţi că şi suferinţa este o sursă de cunoaştere. Uneori ea înrăieşte oamenii, alteori ea îi purifică. Eu unul mă simt purificat prin suferinţă.

IRINA: Este totuşi prea mult scepticism în tot ce spui acum. Este o concepţie religioasă, conform căreia, ne curăţăm de păcate, prin suferinţă. Suferinţa Mântuitorului pe cruce este o jertfă pentru purificarea omenirii.

OVIDIU: Pentru mine, absenţa tatei care ne-a părăsit, când eram foarte mic, nu a fost o suferinţă reală, ci doar o şcoală la care eu m-am călit. Faptul că nu am avut bani m-a făcut poate să sufăr când eram mic, dar m-a ajutat să învăţ să îi câştig singur de mic şi să nu cad în capcanele în care cad majoritatea tinerilor de azi.

IRINA: Înţeleg. Dar, te rog, fii mai modest! Chiar eşti aşa de inocent, cum pari?

OVIDIU: Poate că sunt. Poate că trebuie să mă mai purific, prin iubire… Iubirea este o formă de purificare, este o ardere prin care ne înălţăm sufletul. Iubirea este de esenţă divină. Ea este cea mai bună cale de cunoaştere spirituală şi de purificare. Iubirea este cea mai profundă posibilitate de cunoaştere de sine. Numai iubind, ajungi la acele comori de gândire şi de simţire, de trăiri interioare, de transfigurare. Dumneavoastră poate nici nu puteţi bănui ce comori purtăm în noi, ce sentimente ne pot înfiora inima.

IRINA: Se vede că tu ai mai multă experienţă erotică decât mine.

OVIDIU: Vă referiţi la actul fizic?

IRINA: Oh! Nu! Tu vorbeai de iubirea ce declanşează apariţia unor comori de simţire şi frumuseţe interioară, cum zici tu…

OVIDIU: Eu nu am experienţă erotică. De fapt, pentru mine fetele cu care mă plimb uneori sunt ca şi băieţii, prietenii mei. Eu am evitat să mă implic mai mult, pentru că am prea puţin timp liber la dispoziţie. Am prea multe de făcut…

IRINA: Indiferent de bugetul tău de timp, eu cred că trebuie să îţi faci timp ca să fii şi fericit lângă o fiinţă iubită, altfel o să laşi viaţa să treacă pe lângă tine.

OVIDIU: Acest lucru nu se poate realiza la întâmplare. Fiecare bărbat poartă în el o femeie şi eu mai caut încă fiinţa care să se-ndrăgostească de femeia din mine, să dorească să fie ca ea, şi doar atunci iubire va fi o forţă vitală pentru mine.

IRINA: Să înţeleg că tu vei căuta acel ideal feminin? Tot alergând după femeia ideală, fiinţa care să corespundă prototipului creat de tine, s-ar putea să alergi după himere.

OVIDIU: Nu alerg după o femeie ideală, ci după una mai umană. Colegele mele, fetele din jurul meu caută doar tipii cu bani. Eu am evitat să mă leg sufleteşte de cineva până acum.

IRINA: De aceea ai venit singur la mare?

OVIDIU: Eu am dorit să fiu singur, să mă bucur de mare, cu adevărat, să mă regăsesc, să mă cunosc mai bine…

IRINA: Vezi să nu cazi în narcisism! Este bine să ne cunoaştem şi să ştim cine suntem, chiar privind natura înconjurătoare. Contemplaţia este o formă ideală de cunoaştere spirituală.

OVIDIU: V-am văzut cum contemplaţi ca şi mine zborul pescăruşului alb pe cerul azuriu. Aţi văzut cum curbele lor argintii au ceva din farmecul primordial al creaţiei divine.

IRINA: Tu poetizezi mereu totul. Ştii bine că viaţa nu este o poezie, dragul meu.

OVIDIU: Putem face ca viaţa să fie o poezie, dacă acceptăm că singura realitate viabilă este realitatea din noi.

IRINA: Şi… ce facem cu realitatea din jur?

OVIDIU: Ea poate fi considerată doar o iluzie. Interiorul nostru este totul.

IRINA: Interesant mod de a gândi. Şi cu cei ce ne stresează şi ne amărăsc viaţa zi de zi ce vom face?

OVIDIU: Îi ignorăm. Este forma noastră de reacţie la orice val de evenimente istorico-sociale.

IRINA: Sunt puţin şocată. Văd la tine un alt mod de abordare a problemelor. Ai atâta prospeţime de

gândire, cum nu au mulţi în ţara aceasta. Dacă această iluzie, cum spui tu realităţii concrete ne striveşte, ne apasă, ne degradează, nu trebuie să luăm atitudine?

OVIDIU: Mai bine să lăsăm cursul evenimentelor să se deruleze, căci istoria se repetă. Nu putem schimba nimic, că totul este stabilit de mai marii zilei. Eu vă sfătuiesc să vă detaşaţi de realitatea cotidiană. Mulţi fac aşa şi au devenit mai fericiţi. Dacă te detaşezi, toate necazurile şi suferinţele nu mai există în conştiinţa noastră. Le putem elimina din noi, dirijându-ne energia spre ceea ce este esenţial.

IRINA: Şi… ce este esenţial pentru tine, de exemplu!

OVIDIU: Pentru mine este esenţial eul meu interior, eul creator. Aş vrea să mă cunosc mai bine, să ştiu ce pot eu crea. Se spune că cel mai frumos tablou este cel pe care nu l-ai pictat încă.

IRINA: Ideal de artist…

OVIDIU: Nici nu puteţi bănui ce sursă de fericire oferă creaţia. Ea este o ardere benefică ce te face foarte fericit.

IRINA: Este bine că tu ai această fericire personală. Dar… nu ştiu cum te împaci cu o societate care mai mult striveşte omul, în loc să îl ajute să se afirme cu tot potenţialul personalităţii sale.

OVIDIU: Greşiţi! Omul nu este sclavul societăţii. Omul este liber, căci spiritul lui este nemărginit.

Doar învinşii se pot simţi striviţi de societate. Eu unul fac abstracţie de tot ce este rău în societate şi nu mă simt strivit de ea .Eu mă eliberez, prin detaşare de cotidian.

IRINA: Poate tu te simţi liber, că ţi-ai format un sistem de gândire propriu, .deşi cred că este bazat pe un fel de absenteism de la viaţa socială. Să ştii că viaţa noastră se cramponează de anumite canoane sociale.

OVIDIU: Ideea că omul este supus condiţiei sale, că această condiţie umană nu poate fi depăşită, este aberantă. Nu condiţiile sociale duc la alterarea sufletului omului, adică la înstrăinarea sa de ceea ce este natura sa umană, ci lipsa de credinţă, dar mai ales ignoranţa. Mulţi ignoră ce potenţial fizic şi psihic au, nu cunosc nici capacitatea lor de a se apăra de vicisitudinile vieţii, prin autodepăşire, prin detaşare de răul social.

IRINA: Mi se pare că tu ai citit ceva din filozofia indiană şi cauţi să aplici la propria ta viaţa.

OVIDIU: Am lecturi din literatura universală. Am observat că cel ce se implică prea mult în cotidian poate fi doborât de societate. Am prieteni care au avut de suferit. Cine ştie să se detaşeze, urmând alte idealuri, este propriul lui stăpân şi se poate simţi liber. El nu-şi lasă fiinţa dominată de alţii. El este stăpân absolut asupra sinelui.

IRINA: Poate că tu ai dreptate… Poate că doar aşa poţi uita unele lucruri dureroase. Poate că există totuşi o justiţie divină şi că tot ce este rău poate fi eradicat. Dar… până atunci, vezi bine, suferim. Eu una sufăr pentru toate relele din lumea asta. Aş dori să pot schimba lucrurile în bine şi pentru noi, Românii. Tare mult aş dori…

OVIDIU: Chiar credeţi că se poate schimba ceva? Răul a existat mereu în lume…

IRINA: „Lumea este cum este/ Şi ca dânsa suntem noi”, cum a scris Mihai Eminescu.

OVIDIU: Nu, nu sunt de acord. .Eu nu vreau să fiu ca toată lumea.

IRINA: Oh! Teribilismul tinerilor care au complexul originalităţii…!

OVIDIU: De ce vă place să vă îmbătrâniţi? Eu nu cred că aveţi nici 30 de ani.

IRINA: Eşti amabil! Chiar mâine voi trece pragul celor 28 de ani. Există complexul deceniului trei în sufletul oricărei femei.

OVIDIU: La mulţi ani! Ziua dv începe acum. După ce am admirat apusul de soare şi clarul de lună. Toate culorile s-au adunat aici, pe ţărm să vă sărbătorească ziua dumneavoastră. Atâta „aur în aer şi argint pe ape”, să-l citez pe Eminescu, fiindcă îl iubiţi. Atâta frumuseţe ce aş vrea s-o aştern pe pânză… să v-o ofer în dar…

IRINA: Iar ai o exprimare metaforică. Sunt eu ingineră, dar ştiu că această splendidă îngemănare de cuvinte ce-i aparţine lui M. Eminescu este greu de redat într-un tablou…

OVIDIU: Dar dv. nu aţi auzit de sincretism în artă?

IRINA: După ce am ajuns ingineră şomeră, tot predând diferite discipline, la mai multe şcoli, am avut şi desen într-un an şi cunosc noţiunea.

OVIDIU: Eu aş vrea să fac o poezie pictată. Am să reuşesc. Prin transfigurare interioară, poţi să faci o operă de artă de mare valoare artistică.

IRINA: Revino din înălţimile tale artistice şi priveşte acolo, să vezi cum se sparg valurile de ţărm! Iată spuma fosforescentă de pe stânci!

OVIDIU: Eu cred că şi natura vă sărbătoreşte. Priviţi fulgerul lung, ce străbate linia orizontului! Cred că va fi totuşi o zi frumoasă mâine.

IRINA: Mă înclin în faţa frumuseţii naturii şi cred ca şi tine că această seară de vară are ceva din frumuseţea începutului de lume.

(Irina se ridică şi se plimbă pe faleză. Ovidiu o urmează)

 

Scena 3

(Pe plajă, la ţărmul mării, cei doi stau intinşi pe nisip, pe cearceaf, unul langă altul)

 

OVIDIU: Poate că ne-a fost dat să ne întâlnim pe ţărmul acestei mări. Poate că a fost înscrisă în stele această întâlnire… Vedeţi cele două stele deasupra farului? Ele ne reprezintă pe noi doi… Această întâlnire a fost prestabilită. Este întâlnirea a două destine. Ştiu că ne-a fost scris să ne întâlnim. Cine trebuie să se întâlnească se vor întâlni.

IRINA: Nu înţeleg. Ce tot reciţi tu acolo?

OVIDIU: Pe mine această întâlnire mă face să trăiesc la cea mai înaltă tensiune sufletească.

IRINA: Ascultă literatule-pictor! Te rog să cobori de pe Everestul tău şi să mă însoţeşti până la hotel! Este deja foarte târziu…

OVIDIU: Vă rog să mai rămâneţi! Nu rupeţi vraja, cu o plecare aşa de bruscă!

IRINA: Se vede bine că te-a vrăjit marea.

OVIDIU: Nu numai marea, ci şi dv…

IRINA: Nu ţi se pare că eşti cam îndrăzneţ?

OVIDIU: Nu, spun doar cea ce simt, fără ocolişuri.

IRINA: Este târziu. Plaja este pustie şi….

OVIDIU: Nu cred că vă inspir frică… Nu sunt un vagabond, chiar dacă în noapte asta voi dormi pe plajă.

IRINA: Cum o să dormi pe plajă? De ce? Nu ai unde să stai?

OVIDIU: Prefer plaja… Nu aţi dormit niciodată pe plajă?

IRINA: Nu! Nu doresc aceasta.

OVIDIU: Sunteţi fată cuminte. Eu nu am bani de hotel, iar prietenul care m-a ajutat să stau câteva zile aici a avut probleme şi m-a lăsat baltă.

IRINA: Nu poţi dormi pe plajă. Este frig. Poţi răci. .Dacă vrei, aranjă la rcepţiem şi poţi dormi la mine în cameră. Este un pat liber. Oricum totul este plătit…

OVIDIU: Deci şi în cazul dv .persoana aşteptată nu a venit…

IRINA: Nu trebuie să credem în conjuncturi favorabile sau nefavorabile…

OVIDIU: Poate acea persoană a avut probleme şi va veni în această noapte. Nu pot accepta…

IRINA: Insist să vii. El este departe cred…

OVIDIU: Este vorba de un el. Deci, nu pot să vin…

IRINA: Te rog… Nu te pot lăsa aşa… Cineva, văzându-te adormit îţi poate face rău…

OVIDIU: Poate că cineva acolo sus mă iubeşte. Primesc… Promit să nu fiu băiat rău.

IRINA: Nu mă îndoiesc. Dar să fie clar! Eu am pentru tine doar sentimente materne.

OVIDIU: Vă mulţumesc. Mă bucur de aceste sentimente.

 

***

ACTUL II

 

Scena 1

(O cameră de hotel cu două fotolii, un pat dublu, o măsuţă, două noptiere, un frigider, telefon, plante, un paravan de mătase. Se aud bătăi in uşă. Irina merge să deschidă. Intră Ovidiu cu un rucsac in spate şi cu mapa de desene sub braţ)

 

IRINA: Poftim! Intră! Te rog să te faci comod!

OVIDIU(intră, puţin jenat, lasă rucsacul jos şi pune mapa pe măsuţă)

IRINA: Ia loc în fotoliu, te rog!

OVIDIU: Mulţumesc!(El se aşează, dar priveşte mereu in jos)

IRINA: Am să pun muzică. (Se duce şi pune muzică instrumentală, in surdină)

OVIDIU: Vedeţi că avem aceleaşi gusturi? Şi mie îmi place acest gen de muzică. Muzica aceasta stimulează creativitatea. Sunetele joase sunt favorabile creaţiei artistice. Deşi este foarte târziu aş dori aşa de mult să vă pictez…

IRINA: Mai bine îţi ofer un ceai. Chiar eşti obsedat de creaţie, după cum văd.

OVIDIU: Mulţumesc.

(Irina pune fierbătorul in cana cu apă şi pregăteşte ceaiul. Ovidiu o ajută să aranjeze alimentele scoase din frigider. Unt, paine, branză, roşii. Mainile lor se ating mereu, intamplător, pe măsuţă. Irina şi le retrage, speriată, Ovidiu, prinde curaj şi o priveşte intens)

IRINA: Ovidiu, tu eşti primul om ce mă priveşte astfel. Tu eşti singurul din câţi cunosc care mă priveşte direct, în ochi, cum nu a făcut-o nimeni, niciodată. Poate că tu ai curajul să priveşti oamenii în ochi, căci tu ai un suflet curat.

OVIDIU: Răutăţile celorlalţi nu mă interesează. Pot să închid geamul?

IRINA: Te rog! Trage şi draperiile!

OVIDIU: (Iese in balcon, inchide geamurile şi revine in cameră, după ce trage draperiile) Stăm bine. Suntem lângă scara de incendiu. În caz de pericol avem pe unde ne salva.

IRINA: Ce pericol? Ah! Te temi de un intrus?

OVIDIU: Voiam să ştiu dacă partenerul dv. este cineva din trecut sau este doar o simplă cunoştinţă?

IRINA: Era o încercare de a relua o veche relaţie…

OVIDIU: Nu sunt prea indiscret dacă vă întreb dacă voiaţi să reluaţi această relaţie sau era planificat doar ca un concediu de adio?

IRINA: Eu am crezut că, dacă vom fi câteva zile împreună vom regăsi ceea ce am pierdut…

OVIDIU :N-aţi pierdut nimic. Dacă nu a fost ceva de durată, nu a fost nimic adevărat şi profund.

IRINA: E mai bine aşa. Acum pot să îmi schimb buletinul şi să îmi reiau numele de fată.

OVIDIU: Pariez că dv. aţi fost cea care aţi cumpărat biletele, nu-i aşa?

IRINA: Este adevărat. Dar tot răul spre bine. Nu?

OVIDIU: Să înţeleg că dv. consideraţi ca un fapt pozitiv prezenţa mea aici?

IRINA: Este mai bine că nu a venit cel aşteptat. Din cioburi de iubire nu poţi face o oglindă perfectă a fericirii…

OVIDIU: Uneori, chiar un ciob poate să se multiplice la infinit în alte cioburi, multiplicând

fragmente de fericire. Unii se mulţumesc cu aceasta.

IRINA: Din cioburi nu poţi realiza un întreg. Eu nu mă mulţumesc cu cioburi.

OVIDIU: Desigur, cioburile nu pot constitui întregul, chiar duc la distrugerea armoniei, la suferinţă.

IRINA: Eu caut un alt gen de fericire. Vreau să evit alte dezamăgiri, alte suferinţe.

OVIDIU: Libertatea dobândită, chiar cu preţul suferinţei, trebuie preţuită şi dv trebuie să vă bucuraţi că sunteţi o femeie liberă, că nu depindeţi de altcineva…

IRINA: Iar vorbeşti ca din cărţi.

OVIDIU: Acesta este felul meu de a vorbi, nu după anumite şabloane, ci după raţionamentele mele.

IRINA: Ştii că viaţa nu este chiar aşa. Mereu depindem de alţii, viaţa ne este supusă influenţelor din mediul exterior, interferenţelor de tot felul, politice, economice, mentalităţilor altora.

OVIDIU: Dv. aţi trăit poate între fiinţe preocupate doar de problemele cotidiene, eu am devenit mai reflexiv, de când studiez metafizica.

IRINA: Tu şi metafizica. Dacă ea îţi dă repere pentru modul tău de gândire, atunci trăiască metafizica!

OVIDIU: Trăiască! (Ciocnesc cănile de ceai)

IRINA: Eu mă duc să fac un duş. tu poţi să faci ce vrei.

OVIDIU:O să citesc, dacă îmi permiteţi (Se ridică şi ia o carte de pe noptieră) „Un veac de singurătate” Aceasta citiţi dumneavoastră?

IRINA: Da. Este o carte bună. Revin în câteva minute.

 

Scena 2

(Ovidiu citind o carte, stă in fotoliu. Irina revine imbrăcată in halatul de baie)

 

OVIDIU: Ce bine arătaţi! Parcă a dispărut orice urmă de crispare de chipul dv.

IRINA: Par eu o persoană crispată?

OVIDIU: Am răsfoit cartea „Un veac de singurătate”. Ştiam eu că mă aşteptaţi de un veac să apar iar în viaţa dumneavoastră! Eu sunt sigur că noi doi ne-am mai întâlnit undeva, cândva, într-o altă viaţă.

IRINA:((lovindu-l cu prosopul) Dacă mai vorbeşti aşa, eu te las cu transmigraţia sufletului şi mă retrag.

OVIDIU: (o prinde de maini). O, nu, să nu credeţi că bat câmpii. Simt că noi doi ne-am mai întâlnit într-o altă viaţă. Ştiu că ne-am întâlnit undeva, cândva…

IRINA: Este un titlu de film. Chiar filmul trata această temă, a revenirii în timp. Tu eşti plin de fantezie, dar nu te juca, te rog, cu cuvintele. Noi doi nu am fost niciodată împreună.

OVIDIU: Nu-i o fantezie de-a mea. Au scris şi alţii despre iubirile nefericite ce se repetă prin veacuri, se regăsesc în alte vieţi prin reîncarnarea sufletului, pentru că doresc să fie un cuplu fericit.

IRINA: Este o idee păgână pe care eu nu o accept.

OVIDIU: Sentimentele puternice se repetă, dar cu alţi protagonişti, până când, o conjunctură favorabilă îi ajută să-şi împlinească iubirea. Noi doi am fost cândva două fiinţe ce s-au iubit. Simt aceasta.

IRINA: Fabulezi. (Îi ciufuleşte părul. El ii prinde mana şi o trage spre el, o imbrăţişează)

OVIDIU: Tu nu simţi aceasta?

IRINA: (Se smulge din braţele lui). Nu-mi place că ai devenit cam prea îndrăzneţ. Lasă-mă! Eşti doar un copil. Cine eşti tu de fapt?

OVIDIU: Cel pe care tu îl aştepţi de mult timp… Aparent par doar o fiinţă fragilă, un adolescent poate, dar am suflet mare, o mare putere de a iubi.

IRINA (il priveşte tandru) Ce ciudat! Ochii tăi au o lumină aparte…

OVIDIU: Pentru că reflectă în ei o singură fiinţă: pe tine, Irina…

IRINA: Eşti prea îndrăzneţ. Vii cu aşa o declaraţie şi ai început să mă tutuieşti. Nu-mi place acest lucru. Nu-i nevoie de aşa ceva. Eu am aranjat cu o prietenă să stau la ea în noaptea asta, aşa că ai totul gratuit aici şi nu-i nevoie de cuvinte mari, că nu te prinde aerul de cuceritor.

OVIDIU: De când ai apărut pe plajă, eu te privesc cu nesaţ, cu bucurie şi cu durere, cu fericire şi cu tristeţe. Cunosc toate înfăţişările feţei tale, toate schimbările de pe chipul tău… bucuriile… tristeţile..

IRINA: Iată-mă şi cameleon…Ai uitat de pluralul reverenţios.

OVIDIU: Cu tine vorbesc în gând la persoana a doua, singular. De multe ori am vrut să te pictez în lumina dimineţii, dar parcă aveai dispoziţii sufleteşti diferite şi mi-era greu.

IRINA: Eu nu ţi-am permis să mă pictezi. De ce vrei să mă pictezi tocmai pe mine?

OVIDIU: Pentru că ai trăsături deosebite…Eu m-am îndrăgostit de tine, de chipul tău, de toată fiinţa ta…

IRINA: Ţi-am spus că nu este nevoie să mă flatezi cu sentimente în care nici tu nu crezi.

Nu eşti obligat să o faci. Ai camera la dispoziţie, până vine soţul prietenei mele la care vreau să stau. Recepţionera este o rudă de-a mea şi nu o să ai probleme. Aşa că… „Noapte bună!”

OVIDIU: Te rog, mai rămâi cu mine! (O prinde de maini, ea il respinge)

IRINA :Te rog, nu insista! Încep să regret că am ieşit din tăcerea mea şi am acceptat să vorbesc cu tine. Cred că m-a zăpăcit soarele, altfel de ce aş fi dat atenţie unui tânăr necunoscut.

OVIDIU: Nu-s chiar un necunoscut… (incearcă să-i şteargă părul cu prosopul .Ea refuză, se indepărtează de el. El o priveşte cu ochii mari şi tandri .Ea intoarce capul in altă parte)

IRINA: Da, ne-am cunoscut într-o viaţă anterioară, cum spui tu…

OVIDIU: Speram să fim prieteni. Începutul a fost promiţător…

IRINA: Ne te iluziona! Este drept că m-ai şocat un pic cu ideile tale, dar cred că le-ai luat din cărţi.

OVIDIU: Nu, sunt idei personale. Îmi vin în minte, când vorbesc cu tine. Mi le inspiri tu.

IRINA: Te rog, nu exagera! Eu nu cred că te-am încurajat să… Poate că m-am izolat din dorinţa de a fi singură, doar cu mine şi tăcerea îndelungată nu este bună. Te-am preferat ca partener de discuţii. De ce tu doreşti să fie ceva mai mult între noi?

OVIDIU: Pentru că semănăm foarte mult, iubim aceleaşi lucruri, suntem pasionaţi de mare…

IRINA: Da, dar nu uita ce ne desparte! Eu simţeam deja că mă apasă singurătatea şi am acceptat discuţia cu tine. Ea a fost ca o evadare din mine, din durerea pe care singurătatea o amplifică.

OVIDIU: Durerea personală poate fi estompată, chiar eliminată, dacă ştii să te autocontrolezi. Obsesiile pot fi alungate din minte, dacă pe firul interior îţi proiectezi doar amintiri plăcute sau creezi imagini de o frumuseţe aparte, care să te destindă.

IRINA: Tu reuşeşti cu adevărat să treci de la o gândire negativă la una pozitivă?

OVIDIU: Desigur! Şi tu ai putea, dacă încerci. Învaţă să te detaşezi chiar de tine însăţi. Când îţi vei înţelege durerea, vei constata că ea aparţine trecutului şi trecutul nu trebuie să te îndurereze niciodată, căci cea ce contează este bucuria clipei prezente.

IRINA: Am citit destule despre gândirea pozitivă, dar te torturează gândul că oamenii nu sunt aşa cum îi doreşti tu să fie, te dezamăgesc mereu…

OVIDIU: Pentru că proiectezi asupra lor gândurile tale, îi vezi aşa cum doreşti să fie ei şi ai surpriza să constataţi că ei sunt total diferiţi de idealul tău. Eliberarea de obsesii, de amintiri neplăcute îţi dă o aşa de mare libertate spirituală. Doar o gândire pozitivă te poate face fericită cu adevărat, îţi repet.

IRINA: Cum aş putea realiza acea detaşare, cum îi spui tu?

OVIDIU: Trebuie să îţi repeţi că tu eşti mai importantă şi nu oamenii care ţi-au făcut rău.

IRINA: Da, interesant mod de abordare a problemelor de suflet…

OVIDIU: Vei cunoaşte adevărata fericire, dacă te vei reconstrui în interiorul tău. Fericirea vine din noi, este o stare de confort interior ce poate ajunge chiar la beatitudine.

IRINA: Mulţi cred că fericirea lor vine doar de la alţii. Când trăieşti în lipsuri materiale ori lângă persoane violente sau cu probleme psihice, cum crezi tu că acei oameni pot să-şi găsească echilibrul interior, fericirea mult visată, cea din suflet?

OVIDIU: Alţii pot fi o sursă de fericire sau de nefericire, dar eu vorbesc de bucuria cu care trebuie să te dăruieşti vieţii, de fericirea interioară care trebuie să îţi călăuzească orice pas, fericirea izvorâtă chiar din faptul de a fi.

IRINA: Ştii bine că necazurile dau o stare de surescitare a minţii şi a întregului organism şi de multe ori mulţi îşi blestemă zilele şi nu doresc nici să mai trăiască.

OVIDIU: Credeţi că eu nu am suferit? Dar eu ştiu să îmi păcălesc mintea. Când aveam o durere ziceam „Crezul” şi atunci când ajungeam la versul „făcătorul cerului şi al pământului” eu mă opream, căci în gând vizualizam frumuseţea extraordinară a cerului, albastru, cu nori scânteietori peste un ocean de verdeaţă.

IRINA: Bine, tu ai vocaţie de pictor şi poţi crea mii de imagini care să te încânte, să te facă să îţi uiţi durerea, dar, eu, care-s omul cifrelor, cum aş putea să mă transpun în lumile interioare, ca tine?

OVIDIU: Încearcă! Prin repetiţii multiple şi o voinţă puternică, vei reuşi.

IRINA: Pare interesant… Poate că ai dreptate. Noi amplificăm durerea, când ne gândim mereu la ea. Dar, prin voinţă, putem să evităm amintirile dureroase, să le înlocuim cu ceva frumos din viaţa noastră sau cu ceva imaginat de noi. În pedagogie, procedeul se numeşte visul cu ochii deschişi.

OVIDIU: Reveria poate fi o formă de vindecare de anumite boli psihice, tot mai frecvente acum. Dar trebuie să cunoşti anumite tehnici care să te facă să gândeşti pozitiv.

IRINA: Eu aş pleda pentru studierea lor în şcoală, că aşa s-ar putea salva mulţi copii care se lasă influenţaţi de alţii şi îşi iau viaţa.

OVIDIU: Sunt de acord, doar că programa de psihologie are alte teme. M-am uitat pe o carte a verişoarei mele.

IRINA: Acum înţeleg de ce chipul tău are o străluminare aparte. Cred că aceste idei fac să ilumineze sufletul tău. Tu eşti un om care îţi porţi sufletul pe chip.(intinde mana şi ii mangaie părul) Ştiu de ce ai atâta lumină în tine. Cum poţi să găseşti atâta lumină în tine într-o lume atât de incertă, de mercantilă?

OVIDIU: Nu-i greu să ajungi la steaua din tine, adică la lumina ta interioară. Dacă şi tu vei transfigura totul în ceva luminos, vei vedea că în jurul tău este numai lumină şi vei simţi marea dragoste.

IRINA: Marea dragoste?! Iar încerci să mă vrăjeşti prin magia cuvintelor tale?

OVIDIU: Este adevărat. Cuvintele pot avea o forţă magică. Magia cuvintelor poate fi folosită de orice om. Ele, cuvintele au energia lor.

IRINA: Ştiu din experienţă că anumite cuvinte pot ucide, prin forţa lor, pot distruge suflete, dar mai ştiu că altele pot înălţa sufletul pe culmi nebănuite.

OVIDIU: Dar Irina, dacă tu vei încerca să consacri toate acţiunile tale unui ideal frumos, chiar idealului de a te reconstrui sau unui scop benefic, atunci durerea ta se va estompa, vă fi repede ştearsă din memorie, căci aceasta este evoluţia fiinţei noastre.

IRINA: Băiatule, încep să cred că spiritul lui Ovidiu, poetul roman, s-a întruchipat în tine. Şi el a suferit mult, dar a crezut în puterea iubirii.

OVIDIU: El a fost exilat la Pontul Euxin, dar a pus mai presus de toate creaţia sa.

IRINA: Se vede că tu o cunoşti şi încerci să pui în practică „ars amore” aici, la mare.

OVIDIU: Eu acţionez după resorturile mele interioare, nu după şabloane din cărţi, cum insinuezi.

IRINA: Bine. La capitolul originalitate stăm bine.

OVIDIU: Şi tu, când vei putea descoperi iubirea, iubirea adevărată, mă îndoiesc că tu ai cunoscut-o vreodată, atunci vei vedea că ea nu este o iluzie, cum ai trăit în trecut.

IRINA: Dar ce este iubirea, după părerea ta?

OVIDIU: Este ardere interioară la cea mai mare vibraţie a sufletului, este o ardere care te purifică.

IRINA: Aşa cum Katharsis are rol purificator în artă, tu crezi că şi iubirea, marea iubire poate purifica sufletul?

OVIDIU: Da, aşa cred eu. Poate tu ai cunoscut latura întunecată a iubirii ce terorizează, nu acea înflorire spirituală, ce-ţi potenţează eul şi îţi dă o energie aparte…

IRINA: Eu nu sunt idealistă ca tine…

OVIDIU: Îţi înţeleg scepticismul. Poate că cineva te-a dezamăgit, dar nu toţi oamenii sunt la fel. Cred că de aceea tu îl vei iubi mai mult pe cel ce ştie să te iubească. Eu cred în putere de regenerare a iubirii.

IRINA: Crezi că este posibil? Noi judecăm oamenii după anumite criterii şi putem comite şi unele erori.

OVIDIU: Poţi renunţa la aceste criterii, la aceste exagerări, dacă mi-ai acorda mai multă încredere, ar fi cu totul alta…

IRINA: Se pare că tu eşti altfel. Văd că din tine vine o lumină, izvorâtă poate din bucuria de a trăi.

Ea îţi dă această seninătate. Crezi că, după atâtea dezamăgiri, eu aş putea să fiu ca şi tine?

OVIDIU: Cred în miracolul iubirii, iubirea ce te va face să vibrezi la tot ce este frumos…

IRINA: Ceea ce mă uimeşte la tine este transparenţa unei gândiri aşa de generoasă, nealterată de răutăţi. Vezi tu, în lumea din care vin eu, totul este atât de diferit de modul tău de a gândi.

OVIDIU: Când mă vei cunoaşte mai bine, când mă vei înţelege şi tu vei începe să gândeşti ca mine.

IRINA: Ştii că lipsa de comunicare între oameni duce la un dialog al surzilor. Câte valori se pierd din lipsa de comunicare?

OVIDIU: Când mass-media este dominată de viaţa politică, este foarte greu să se transmită prin presă tot ceea ce este valoros într-o societate.

IRINA: Sunt cărţi valoroase care trec neobservate, căci cele ce atrag sunt cele comerciale şi astfel se promovează nonvalorile.

OVIDIU: Dacă s-ar face o mai bună educaţie în şcoli, s-ar forma şi gustul pentru lecturi interesante, nu pentru cărţi ce aduc doar profit comercial.

IRINA: Lipsa de informaţie duce la stagnare. Îţi imaginezi ce salt s-ar realiza în plan spiritual, dacă în mintea tinerilor s-ar sădi acea cunoaştere a lumii ce ar duce la progres… O idee poate declanşa altă idee. Ele ar putea fi corelate şi, prin efort susţinut, ar duce la bunăstare, dacă există şi susţinere materială.

OVIDIU: Sunt de acord, dar în practică lucrurile stau altfel. ..

IRINA: Eu resping teoria elitistă, conform căreia numai anumiţi indivizi au dreptul la cultură, la educaţie. Unii cred că alţii trebuie să rămână ignoranţi, pentru a face lucrurile mai grele, mai neplăcute din societate…

OVIDIU: Văd că pledoaria ta te-a întristat. Mai bine am dansa. De acord? (Irina ezită, neagă cu capul .El schimbă melodia şi o ia in braţe. Dansează imbrăţişaţi. El o roteşte şi capotul alb al Irinei se desface şi ii invăluie picioarele. Amandoi erau desculţi. Se privesc şi incep să radă.)

IRINA: Cenuşăreasa şi-a pierdut pantofii şi cavalerul ei la fel.

OVIDIU: Nu-i nimic .Aşa avem senzaţia că zburăm. Prin dans putem ajunge la perfecţiunea mişcării. Ştiai că în dans ne putem găsi echilibrul fizic şi psihic?

IRINA: Oh! Iar filozofezi…!

OVIDIU: Tu ai văzut azi pe plajă perfecţiunea zborului pescăruşilor? Curbele lor sclipind în soare parcă îţi taie respiraţia.

IRINA: Tu poetizezi mereu totul, Ovidiu. Ştii bine că viaţa nu este o poezie…

OVIDIU: O putem face să fie o poezie, dacă acceptăm că singura realitatea viabilă este realitatea din noi.

IRINA: Şi cu realitatea înconjurătoare ce facem?

OVIDIU: Restul trebuie tratat cu indiferenţă. Chiar Eminescu spunea „viaţa e vis”. Eu cred că interiorul nostru este totul. Reciteşte „Glossa”!

IRINA: Aceasta este părerea ta. Eu cred că omul este supus condiţiei sale umane, constrângerilor sociale şi deciziilor politice ale potentaţilor istoriei.

OVIDIU: Doar cine se implică şi acceptă să fie strivit de societate poate fi doborât la pământ şi chiar înlăturat din societate. Ţi-am spus-o şi ţi-o repet. Cine ştie să se detaşeze este stăpân absolut asupra sinelui.

IRINA: Tu nu vezi că în natură şi în societate se aplică principiul darvinist al selecţiei naturale? Rezistă doar indivizii puternici.

OVIDIU: Orice om poate fi puternic, dacă primeşte educaţie în acest sens.

IRINA: Vezi tu, azi educaţia are un caracter abstract, nu-i ancorată în practică. Nu se cunosc metodele cele mai bune de a se face o educaţie pentru viaţă şi mulţi tineri clachează, unii chiar se sinucid, fără rost.

OVIDIU: Pe mine mă doare când aud că unii se sinucid, uneori pentru lucruri neimportante. Ei nu au avut un prieten, un îndrumător să îi ajute.

IRINA: Mass-media este plină de astfel de fapte. Pe mine mă şochează tot ce aud sau văd scris.

OVIDIU: Sunt factori perturbatori, derutanţi care pot distruge echilibrul nostru psihic. Trebuie să ştim să ne apărăm, să nu ne lăsăm influenţaţi sau manipulaţi.

IRINA: Dar, cum crezi că vom putea combate răul din această lume, dacă nu ne implicăm şi ne închidem în cochiliile noastre?

OVIDIU: Şi eu am constat că răul se amplifică. Văd cum cei bogaţi fac noi acumulări şi îşi sporesc averile, în timp ce cei săraci, la nivel mondial sărăcesc tot mai mult. Dar poate că ar fi soluţii, dacă ar fi interes să fie găsite pentru a eradica sărăcia, boala.

IRINA: Eşti optimist. Unii cred că lumea merge spre distrugere, nu spre salvare.

OVIDIU: Salvarea unei societăţi se poate face prin asigurarea prosperităţii întregii populaţii şi prin cultivarea spiritului umanist.

IRINA: Iar vorbeşti în maxime. O prosperitate reală pentru toţi se poate face doar cu oameni competenţi, nu cu cei care urmăresc doar interesul personal.

OVIDIU: Când va exista semnul egalităţii între inteligenţă şi politică se poate realiza şi prosperitatea dorită, dacă ţara este condusă de patrioţi.

IRINA: A şi idei novatoare. Bravo! (Ovidiu întoarce caseta, o ia de mană şi dansează lipit de ea.) red că totuşi îmi ascunzi ceva. Spune-mi, nu ai venit şi cu prietena la mare?

OVIDIU: Nu, nu am venit… pentru că ea nu există.

IRINA: Şi… nici nu a existat.

OVIDIU: Cândva, în liceu. Acum caut pe cea care mi-ar putea fi suflet pereche, cum se spune, cea cu care aş putea constitui cuplu ideal.

IRINA: Ştii bine că nu poate exista o fiinţă ideală, cu atât mai puţin un cuplu ideal. (Ovidiu ia cartea „Un veac de singurătate şi citeşte) „Şi ea zăbovi în dezmierdări până

Dimineaţa”…) Şi… ce-i cu asta?

OVIDIU: Tu nu crezi că doi oameni îşi pot dărui atâta iubire?

IRINA: Dacă iubirea este reciprocă, poate ca ea există, dar, de obicei, într-un cuplu, cineva iubeşte mai mult, se spune că celălalt se lasă iubit.

OVIDIU: Eu aş vrea să fiu iubit cu o iubire intensă cel puţin o noapte, o noapte de dor….

IRINA: „O oră şi să mor” aşa, ca în romanţa „Pe lângă plopii fără soţ”… Speră şi vei găsi acea iubire…

OVIDIU: Când? Unde? Cum?

IRINA: Întreabă-ţi steaua din tine! Poate îţi poartă noroc.

OVIDIU: Cred că îmi poartă noroc, de vreme ce te-am întâlnit…

IRINA: Depinde ce fel de noroc. Eu am să mă culc acum. Tu dormi în fotoliile apropiate! Nu mai deranjez prietena la ora aceasta. Tu poţi să stai să mai citeşti… Eu fac chiar acum exerciţii de detaşare… Mă desprind din mine şi plutesc pe valuri. Ai dreptate. Este relaxantă metoda ta de detaşare, prin stimularea imaginaţiei.

OVIDIU: Mereu schimbi vorba, când eu abordez relaţia dintre noi…

IRINA: Vorbim mâine despre ce vrei tu. Acum îţi urez „Noapte bună!” (ii ciufuleşte părul). „Noapte bună!” zeu al mării!

OVIDIU: Mulţumesc. Accept metafora. Îţi mulţumesc pentru tot, Irina!

IRINA: Şi eu îţi mulţumesc pentru tot…

 

***

ACTUL III

 

 

Scena 1

(O dimineaţă senină, pe ţărmul mării. Irina este singură pe plajă şi face insemnări intr-un caiet. Din cand in cand, priveşte marea. Apare Ovidiu din valuri, cu corpul ud de apă.)

IRINA: Ai înotat cam prea departe. Nu ţi-este teamă să te aventurezi în larg?

OVIDIU: Nu! Acolo sunt doar eu cu marea. Singurătatea îmi permite să meditez, să mă pătrund de nişte adevăruri….

IRINA: Iar o să susţii că realitatea este doar o iluzie optică.

OVIDIU: Chiar afirm că percepem diferit realitatea. Vezi lumina aceasta puternică? Pe mulţi ea îi deranjează. Mie îmi dă puteri extraordinare. Aici, pe ţărmul mării, este o altă calitate a luminii. Totul este scânteietor, totul parcă vibrează.

IRINA: Descrii poezia mării, că eşti foarte sensibil… Tu reuşeşti să mă scoţi din platitudinea vieţii cotidiene cu observaţiile tale.

OVIDIU: În faţa mării, cred că oricine simte vibraţia sufletului la frumos.

IRINA: Acum aş dori şi eu să simt, să gândesc ca tine, căci ştiu că doar aşa, trăind intens orice clipă, nu poţi spune că ai trăit degeaba…

OVIDIU: „Numai sufletele pure, unite-n iubire ştiu că, lumina ce izvorăşte din ele poartă esenţa divină, .ea transfigurează totul, multiplicând la infinit, tot ce-nseamnă iubire.”

IRINA: Iar faci versuri? Te inspiră marea?

OVIDIU: Mă inspiri tu…

IRINA: Iar mă flatezi? Eu apreciez doar creaţia ta artistică. Restul este doar fantezie, o fantezie care nu are nimic comun cu realitatea.

OVIDIU: Creaţia aduce bucurie celui ce o realizează şi celor ce beneficiază de ea. Nu pot descrie fericirea ce mi-o dă creaţia…Dar fericirea ce ţi-o dă iubirea este imensă.

IRINA: Observ aura luminoasă a chipului tău, când pictezi .Îmi place sensibilitatea ta, dar nu te iluziona în ceea ce priveşte relaţiile noastre.. Noi doi vom rămâne doar simple cunoştinţe…

OVIDIU: Da, o să rămâi mereu binefăcătoarea mea. Dar crezi că aş fi acceptat, dacă nu aş fi dorit să fiu mereu în preajma ta?

IRINA: Suntem doar doi turişti la mare… Vacanţa are farmecul ei, dar noi vom rămâne doar simpli prieteni… Eu nu am curajul să îmi mai leg sufletul de cineva.

OVIDIU: Prietenia noastră va rămâne frumoasă mereu, dar eu presimt că se va transforma în iubire..

Vei înţelege că iubirea este cel mai de preţ dar ce ţi l-a făcut viaţa. Eu îţi mărturisesc că niciodată nu am fost atât de fericit, cum am fost în aceste zile alături de tine.

IRINA: Adevărat? Recunosc că şi eu am trăit o fericire aparte. Am crezut că timpul s-a dilatat, căci am trăit într-o săptămână cât în toată viaţa mea…Am trecut de la stări de oboseală, la momente de încântare, de bucurie pe malul acestei mări. Pot spune că am fost fericită. Uitasem cum este să fiu fericită.

OVIDIU: Pot spera că şi tu mă iubeşti, dacă te-ai simţit atât de fericită cu mine.

IRINA: Încă nu ştiu dacă te iubesc, dar este minunat să simt câtă bucurie îmi aduce fiinţa ta…

OVIDIU (ii mangaie braţul). Vorbele tale îmi dau speranţe. Timpul poate să destrame o relaţie frumoasă, dar poate să o şi amplifice. Eu am să-ţi dau libertatea deplină de a trăi cum vrei tu. Eu nu-ţi voi impune nimic, niciodată. Să ştii că nu-s gelos pe trecutul tău. Nu mă interesează. Ai libertatea de a alege între mine şi altcineva. Între noi doi nu vor fi niciodată constrângeri, de nici un fel. Chiar dacă eu te iubesc mult, dacă în tine nu există nici un sentiment pentru mine, cred că mă vei uita repede. Eu însă te pot iubi aşa, doar pentru bucuria mea de a iubi.

IRINA: Ovidiu, eu nu am curajul să îmi mai leg sufletul de cineva…

OVIDIU: Simt că tu ai suferit mult. De aceea şi rezistenţa ta faţă de sentimentul de iubire, o iubire ce ţi se dăruie necondiţionat. Te temi că vei suferi din nou? Te temi de alte decepţii?

IRINA: Da, mă tem… Abia am reuşit să mă eliberez de o mare durere şi nu doresc alta.

OVIDIU: Cât voi trăi eu, de acum înainte, nu te voi lăsa să suferi, nu te voi lăsa să te scufunzi în depresii. Vei înţelege că trecutul este trecut, că nimic nu merită să suferi.

IRINA: Crezi că este aşa de uşor să uiţi ce te doare?

OVIDIU: Braţele mele te vor susţine. Cuvintele mele te vor încuraja. Faptele mele te vor ajuta să vezi lumina iubirii ce vine din mine. Este lumina ce mi-ai dat-o tu…(O sărută)

IRINA: (mangaindu-i faţa): Când vezi cătă bucurie aduci unei fiinţe dragi, dispare sentimentul inutilităţii persoanei tale…

OVIDIU: Să nu uiţi Irina, să nu uiţi niciodată că iubirea mea este curcubeul ieşit în calea vieţii tale. El va fi lumina ce străbate întunericul din tine. El îţi indică faptul că eşti pe drumul cel bun.

IRINA: Poate că am să-l urmez, dacă vindecare sufletului meu vine prin tine. Dacă o mare fericire trebuie plătită iar cu o mare durere, mai bine renunţ la ea de acum, să nu mai cunosc durerea.

OVIDIU: Eu nu pot să renunţ la tine. Nu, nu ne putem despărţi. Simt că mi-ar muri sufletul fără tine. Când eşti îndrăgostit, simţi cum toată fiinţa ta cânta, cântă un imn iubirii. Oare tu nu simţi nimic din tot ce-ţi dăruieşte fiinţa mea?

IRINA: Poate că este doar un val şi „ce e val, ca valul trece” Dacă vine tornada, ce vom face atunci?

OVIDIU: Vom rezista. Noi doi vom şti să luptăm pentru iubirea noastră. Dar cred că ţie ţi-e frică de iubire, de iubirea pasiune, după cum observ eu.

IRINA: Da, mi-e frică. Recunosc. Ce va fi viaţa noastră de acum încolo? Nu putem avea un viitor comun…

OVIDIU: De ce nu, Irina? De ce crezi că lumea ne poate separa?

IRINA: Putem fi doar simpli prieteni. Tu de ce vrei ca relaţia noastră să urmeze un alt curs…?

OVIDIU: Pentru că doar iubirea ne poate face cu adevărat fericiţi şi eu vreau să te fac fericită, cu adevărat fericită.

IRINA: Tu vei fi fericit doar pictând. E frumos să fii artist al penelului să redai pe pânză irizările luminii şi tot farmecul unor fiinţe ce-ţi vor fi modele.

OVIDIU: Tu vei fi mereu, mereu în tablourile mele. Te privesc mereu să înţeleg de unde vine misterul tău. Te priveam şi înainte de a-ţi vorbi, când ni se întâlneau paşii pe plajă. Aveai în ochi atâta lumină, că începuse să-mi fie dor mereu de izvorul luminii ce venea din tine. Îmi era dor de tine toată.

IRINA: Poate că tu te-ai autosugestionat…

OVIDIU: Nu, nu-i vorba de autosugestie. Eu te port în mine mereu. Când înot în larg, eu plec purtând lumina ta în suflet şi ştiu că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Eu ştiu că tu mă aştepţi pe ţărm şi mă grăbesc să îţi văd chipul, să te simt iar lângă mine. Prezenţa ta lângă mine îmi dă atâta putere, mă face atât de fericit.

IRINA: Poate este adevărat că un spirit bun mi te-a scos în cale, poate că Dumnezeu mi-a dat această înfăţişare să fiu bucuria ta…

OVIDIU: Aş vrea să fii bucuria mea până la sfârşitul vieţii, până ce moartea ne va despărţi.

IRINA: Sună a jurământ. Mie nu-mi plac jurămintele. Mă sperie, căci atunci când doreşti ceva foarte mult se întâmplă invers.

OVIDIU: Nu trebuie să te sperie. Eu ţi-am explicat teoria convergenţei. Uite, dacă spui că totul va fi bine, chiar aşa va fi, căci dorinţa ta, chiar în gând exprimată, va influenţa spiritele bune şi ele vor influenţa realizarea ei. Eu am invocat spiritele bune şi ştiu că ele vor contribui la fericirea noastră.

IRINA: Iar mă porţi pe aripi de vise? Tu eşti ca o picătură de rouă pură ce cade pe arşiţa sufletului meu, o picătură de rouă ce are strălucirea diamantului. Eşti o lumină vie în viaţa mea. Mă întreb dacă îmi va fi luată, ce se va alege de mine…

OVIDIU: Voi rămâne raza ce te va călăuzi în viaţă, căci mă simt puternic. Mă întreb uneori, în ce carte a destinului ne-a fost scris să ne întâlnim, să fim ataşaţi unul de altul. Destinul a făcut ca tu să ai un anumit chip, un anumit trup, un suflet ales, ca tu să fii iubită aşa de mult de cineva care crede în tine.

IRINA: Poate că destinul care face şi desface multe îmi va aduce ceva deosebit în viaţa mea. Dar eu sunt fatalistă. Nu ştiu dacă mai voi avea parte de o adevărată fericire. Fericirea nu poate fi cumpărată cu nimic.

OVIDIU: Poate doar cu o altă fericire. Tu nu observi că noi doi ne luăm fericirea unul de la altul? Tu nu simţi că ea se amplifică zi de zi, ceas de ceas?

IRINA: Tu, cu puterea pe care o ai asupra mea, mă faci să simt că mă regenerez că devin alta.

OVIDIU: Pentru a te transforma cu adevărat, tu trebuie să crezi în puterea ta de regenerare.

IRINA: Aspirăm mereu spre autodepăşire, spre perfecţiune. Cine ştie dacă o voi atinge vreodată?

OVIDIU: Perfecţiunea este un ideal, greu de atins. Dar să nu uităm că suntem oameni şi trebuie să ne comportăm ca nişte oameni adevăraţi.

IRINA: Eu simt că, alături de tine, regenerarea este posibilă şi pot deveni un alt om.

OVIDIU(o sărută).Ştiam că te pot transforma, dacă îmi propun să te fac să fii tu, cea adevărată, nu o fiinţă complexată, temătoare, melancolică. La rândul tău şi tu mă faci să mă simt altfel, un om împlinit.

IRINA: Poate că eu sunt doar o treaptă în calea devenirii tale. Să ştii că nu o să mă supăr dacă peste o zi, o lună sau un an vei fi ataşat de altcineva.

OVIDIU: De ce nu mă crezi că în toată viaţa mea nu am putut iubi pe nimeni, că am aşteptat pe cineva care să-mi fie un alterego.

IRINA: Poate că eu nu sunt ce-ţi doreşti tu…

OVIDIU: Tu nu ştii câte exemplare feminine mi-au ieşit în cale, unele de o frumuseţe extraordinară. Erau fiinţe superbe, dar care nu mi-ai spus nimic, căci erau doar nişte făpturi glaciale, calculate, unele destul de vulgare ca să arate că sunt la modă.

IRINA: Şi acele exemplarele feminine, cum le spui tu, chiar nu te-au impresionat?

OVIDIU: Doar ca elemente ale cunoaşterii naturii umane.

IRINA: Deci, le-ai folosit ca pe un studiu al naturii umane…Poate aşa faci şi cu mine. Vezi, de aceea eu sunt mai circumspectă. Spui că sunt mereu distantă, că resping iubire, că nu mă dăruiesc ţie… Eu am trăit într-o lume rea. Când alţii au fost răi cu mine, cu atât mai mult preţuiesc bunătatea ta, spiritul tău viu, tot valul acesta de sentimente ce vin spre mine şi cărora nu ştiu cum să le răspund.

OVIDIU: Cu iubire. Cu multă iubire. Tu nu trebuie să spui „Nu” unei iubiri în floare, dacă vrei să cunoşti cu adevărat fericirea.

IRINA: Eu nu am cunoscut-o niciodată, dar am visat la ea… Acum, când mă priveşti cu ochii plini de iubire, încep să cred că fericirea există…

OVIDIU: Nu simţi că, prin contopirea luminii ochilor, noi doi facem unirea sufletelor?

IRINA: Eu, care lucrez doar cu noţiuni ştiinţifice, încep să percep prin tine vălul de poezie al lumii.

OVIDIU: Când vei evolua în cunoaşterea de sine, când vei simţi că prin contopirea ochilor noi doi vom facem unirea sufletelor, noi doi vom cunoaşte iubirea, marea iubire.

IRINA: Iar pledezi pentru iubire? Eu mă mulţumesc doar cu prietenia ta. Mie îmi aduce o fericire senină, o fericire de care am atâta nevoie…

OVIDIU: Când vei cunoaşte mai bine eul tău interior, atunci vei aspira, ca şi mine spre puritate, spre puritate ce ţi-o dă iubirea.

IRINA: Acum încep să-ţi dau dreptate. Ceea ce simt pentru tine mă purifică de tot ce am suferit.

OVIDIU (citeşte din caietul Irinei) „La lumina zilei nu văd decât lumina ta. Cum să învăţ să strălucesc ca tine, aşa cum un pescăruş sclipeşte în soare, după ce-a învăţat să zboare pe marea înspumată? ” Ce-i asta Irina? Îţi exersezi talentul literar?

IRINA: Sunt vocile mele interioare. Poate sunt mişte dialoguri interioare sau dialoguri cu tine. Eu încerc să aştern ceva pe hârtie, ca să-mi limpezesc gândurile, sentimentele…

OVIDIU:.(o priveşte intens, apoi scoate o foaie de hartie din blocul lui de desen şi incepe să recite): „Iubita mea, nu încerca să zbori/ Fără lumină izvorâtă din adâncul tău/  Iubita mea, nu încerca să străluceşti ca lumina zilei fierbinţi de vară/ Pentru a nu te prăbuşi în adâncul tău!”

IRINA: Este un alt poem de-al tău? De când mi le citeşti seara, am început şi eu să compun în maniera ta. Deci ai o mare influenţă aspra mea, după cum observi.

OVIDIU: Aceasta şi doresc.

IRINA: Dar ce-ai vrut să spui în aceste versuri? Să înţeleg că, dacă eu mă aprind de focul dragostei tale, o să mă prăbuşesc cu aripile frânte?

OVIDIU: Nu, nu am vrut să spun aceasta, doar să te rog, ca, în tot ce faci să fii tu însăţi… Fii cât mai naturală! Naturaleţea îţi dă atâta farmec…Nu încerca să mă imiţi, fără să simţi şi să gândeşti ca şi mine, ceva profund în tine!

IRINA: Am citit undeva că dragostea este un mimesis. Cei ce se iubesc încep a semăna unul cu altul, nu doar psihic, ci şi fizic. Tu nu ai observat acest lucru?

OVIDIU: Şi noi semănăm la gesturi, la zâmbet, la mers. Ai observat, nu?

IRINA: Cred că suntem naturali, nu nişte prefăcuţi, că nu avem nici un interes care să ne ţină legaţi, sau poate tu ai?

OVIDIU: Da, acela de a mă face iubit de tine. Sufletul tău are atât de multe de dăruit. Preţuieşte darurile cu care te-a înzestrat natura, căci ele mă fac fericit. Tu te armonizezi cu această natură, cu acest peisaj marin. Vezi, în mijlocul unei naturi aşa de generoase, noi trebuie să ne purtăm cât mai natural şi iubirea vine de la sine.

IRINA: Simt şi eu nevoia să mă reîntorc la natură, căci în capitală m-am îndepărtat de ea.

OVIDIU: Da, ea este o mamă iubitoare.

IRINA: Erau zile strălucitoare şi eu le lăsam să treacă, fără să le observ…Aveam mult de lucru şu nu ridicam nici un minut capul din hârtii să privesc cerul…de aceea acum, simt că mă înfior, văzând atâta frumuseţe.

OVIDIU: Am să-ţi arăt ce-am pictat azi, acolo, pe stânci. Să nu te superi, că mă îndepărtez de tine, dar uneori simt nevoia să fiu singur. Nu este un capriciu de pictor, dar tu atât de mult îmi umpli fiinţa, că nu mă pot concentra să pictez marea, marea care are atât de multe culori în timpul zilei… Când te ştiu aşa de aproape, simt nevoia să te privesc mereu şi nu pot picta.

IRINA: Să nu-ţi ratezi cariera de pictor pentru mine.(privind tabloul) La tine marea este ca într-o poezie a lui Eminescu. „marea, cu plăcile ei sure are o strălucire de argint”

OVIDIU: Le-am făcut înclinate, să nu pară încremenite, ci în mişcare.

IRINA: Cred că dimensiunile diferite ale valurilor creează impresia de mişcare.

OVIDIU: Eşti un critic bun, mulţumesc. Te recompensez. (O sărută şi ii oferă un măr)

IRINA: Este mărul discordiei?

OVIDIU: Nu! Al concordiei… Noi doi, putem răsturna miturile…

IRINA: Când faci un dar, bucuria celui ce dăruieşte este la fel de mare sau poate o depăşeşte pe cea a celui ce o primeşte.

OVIDIU: Fructul este simbolul rodirii, din sămânţa lui pot să apară alţi pomi ce vor dărui roade oamenilor.

IRINA: Simbolic vorbind, acest măr este dorinţa mea de a face ca talentul tău să se dezvolte mereu. Da, este mărul concordiei, al prieteniei, al cunoaşterii noastre reciproce.

OVIDIU: De ce nu şi al iubirii? Eu, cu cât te cunosc mai mult, cu atât de vin mai îndrăgostit de tine.

IRINA: Văd că eşti expert în arta persuasiunii. Mă tem că tot repetând acelaşi lucru mă vei face să mă îndrăgostesc de tine .Vrei să mă autosugestionez, căci tu cunoşti puterea cuvintelor.

OVIDIU: Iubirea vine de la sine, fără a fi impusă de cineva, chiar şi pe căi subtile, cum crezi tu.

IRINA: Limbajul dragostei îmi este străin, dar prin tine, încep să-l înţeleg…

OVIDIU Eu mă cunosc şi ştiu că ceea ce simt pentru tine este o dragoste profundă. Când iubirea îţi va umple şi ţie fiinţa, vei vedea că preaplinul sufletesc :îţi va da aripi şi atunci nimic din tot ce te supără nu are importanţă. Importantă este doar iubirea.

IRINA: Evaziunea din realitate nu este posibilă, căci societatea este guvernată de legea banului.

OVIDIU: Cine se lasă dominat doar de interesul material poate că se supune acestei legi .Eu cred că cel mai important lucru în această viaţă este sentimentul ce te leagă de ceilalţi.

IRINA: Şi eu cred că nu trebuie să lăsăm existenţa să ne domine conştiinţa, fiinţa noastră interioară, cum spui tu.

OVIDIU: Cultivând şi cunoscând în profunzime eul tău interior, vei atinge o culme a sensibilităţii şi vei înţelege că doar latura cognitivă şi afectivă a personalităţii tale contează, că trebuie să faci abstracţie de rest.

IRINA: Nu este aşa de uşor când vezi cum traiul nostru se degradează zi de zi…Acum nu mai avem deloc siguranţa zilei de mâine…

OVIDIU: Printr-un proces de autoanaliză, tu vei reuşi să te desprinzi de tot ceea ce îţi întunecă existenţa şi să alegi ca scop în viaţă ca şi mine doar îmbogăţirea cunoaşterii, adâncirea sensibilităţii care te va face să vibrezi şi pentru o rază de soare. Atunci vei simţi ca şi mine că alta este personalitatea ta.

IRINA: Îţi mulţumesc că tu vrei să mă formezi după principiile tale, dar dacă eu nu pot să mă ridic la înălţimea lor?

OVIDIU: Iubirea te va ajuta să te înalţi cât de sus vrei tu. Te rog, accept-o ca pe un dar de preţ şi nu te teme de urmările ei.

IRINA: Eu chiar de ele mă tem, căci totul este efemer în această viaţă. Am o experienţă destul de amară şi nu pot să mai suport alte şocuri…

OVIDIU: Nu vei fi dezamăgită, te asigur. Eu sunt destul de puternic, ca să lupt pentru amândoi, dacă este cazul…

IRINA: Iar faci paradă de puterea ta mentală, spirituală.

OVIDIU: Nu-i o laudă. Crede-mă, sunt foarte puternic. Îţi voi dezvălui secretul puterii mele şi vei deveni şi tu foarte puternică în plan spiritual.

IRINA: Omul este o fiinţă fragilă, prea fragilă. Orice furtună îl poate frânge…

OVIDIU: Nu şi pe mine. eu am învăţat să nu cer mult de la viaţă. Nu sunt ahtiat după bunuri materiale. Normal că doresc să duc o viaţă decentă, dar eu sunt pasionat doar de jocul ideilor.

IRINA: Şi tu crezi că te hrănesc ideile?

OVIDIU: Da. Ideile artistice mă pot hrăni, dacă ele prind viaţă în tablourile mele. Şi poate, dacă ele se vor vinde bine, totul va fi spre binele meu şi al tău.

IRINA: Iar faci planuri de viitor comune. Eu prefer să aştept jocul destinului. Se spune că nu aduce anul ce aduce ceasul. Ori de câte ori îmi fac planuri, ele nu e realizează.

OVIDIU: Iar ai uitat teoria convergenţei. Crede şi se vor realiza. Eu cred că fericirea aceasta, fericirea ce ne-o dă apropierea noastră poate continua.

IRINA: Poate ai dreptate. Încep să cred, ca şi Proust, că fericirea clipei se poate amplifica chiar şi în planul amintirii. Încep să mă simt bine lângă tine. Este o stare pe care nu am mai cunoscut-o niciodată. niciodată. Poate că ar trebui să profităm de aceste clipe, să ne încărcăm de amintiri frumoase, cum spui tu.(îl mângâie pe obraz, .el o sărută)

OVIDIU: Vezi, în mine deja s-a amplificat timpul. Când sunt cu tine, când te simt aproape, când observ cum cade lumina pe chipul tău, simt că timpul şi spaţiul se opresc în loc, ca să te vadă.

IRINA: Ciudat! Tu mă faci să gândesc altfel de cum am fost obişnuită. Dacă o să gândesc şi o să simt la fel ca tine, oare nu devin cumva aeriană?

OVIDIU: Mă crezi imatur, desprins de realitate? Nu crezi că realitatea spirituală este mai importanţă decât existenţa, realitatea înconjurătoare?

IRINA: Nu, nu te consider imatur, când văd că ai o gândire atât de profundă, superioară tinerilor de vârsta ta.

OVIDIU: Irina, tu mi-ai deschis o fereastră către lume, după ce te-am cunoscut. O fereastră către lumea mea interioară. unde am simţit că există iubire. Nu bănuiam cât de mare poate fi acea iubire.

IRINA: Oare eu am dreptul să accept această iubire? Oare mai târziu nu vom regreta? Diferenţa de cinci ani dintre noi…

OVIDIU: Nu Îmi vei mulţumi, căci iubirea va creşte zi de zi în noi.

IRINA: O! Ce ochi frumoşi ai când te aprinzi aşa! Când cineva mă mângâie cu privirea, cum n-a făcut-o nimeni, niciodată, cred că ar trebui să-i mulţumesc pentru aceste atingeri, „imateriale” ca pe adevărate ofrande aduse pe altarul iubirii.

.OVIDIU: Este cel mai frumos dar ce ţi-l poate face viaţa.

IRINA: Dar dacă totul se amplifică şi noi nu ne putem uni vieţile, din anumite motive, ce-i de făcut?

OVIDIU Nu trebuie să gândeşti negativ! Să ne bucurăm de tot ce ne oferă această iubire, cât mai suntem încă tinerii! Să ne iubim până ce moartea ne va despărţi…

IRINA: Ce vrei să spui? Privirile tale au devenit sumbre…Ce s-a întâmplat?

OVIDIU: Mă gândeam…Poate că viaţa ne va juca feste…şi …tot ce am visat va fi doar nisip în valurile mării.

IRINA: Poate că vei întâlni pe altcineva şi ne vom despărţi…Vezi, de aceea nu vreau să mă ataşez mult de tine. Nu vreau ca despărţirea să îmi facă iar inima să sufere. Dacă mă implic prea mult, aş suferi enorm, dacă intervine despărţirea noastră…Nu vreau să fiu iar o pasăre spin, nu vreau ca durerea să îmi sfâşie iar fiinţa.

OVIDIU: Sper că ne va proteja chiar cel ce a propăvăduit iubirea pe pământ. Legea iubirii trebuie să domine în lume şi în relaţia noastră.

IRINA: Dacă ne vom despărţi, eu tot am să îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru bucuria ce mi-ai dat-o zi de zi. M-am lăsat pătrunsă de frumuseţea sentimentelor tale, am cunoscut o stare de fericire aparte, chiar despărţirea va fi mai puţin dureroasă.

OVIDIU: Uneori, frumuseţea, chiar frumuseţea sentimentelor de dragoste se percepe printr-un sacrificiu. Dar te rog, fii încrezătoare, iubita mea! Poate că steaua ta ne va ocroti, cea de pe cer. Ştii, când steaua din noi moare, se stinge şi cea din cer, căci dac-ar rămâne singură în univers, fără perechea din noi…

IRINA: Iar apelezi la mituri populare?

OVIDIU: Este o lege cosmică, nu un mit.

IRINA: Poate tot ce-ai acumulat în cultura ta îţi dă o armonie a gândirii. Ea se observă în tot ce pictezi, în tot ce spui. De aceea mă fascinezi mereu, prin tot ce spui, prin tot ce faci.

OVIDIU: Când iubesc plin de transfigurare, eu iubesc cu adevărat şi simt că mă fascinează totul.

IRINA: Văzând creaţia ta, cred că tu eşti minunea la care asist. Tu aduci cu tine frumuseţea pomilor înfloriţi. Când îi privesc, primăvara, mi se opreşte respiraţia.

OVIDIU: Şi eu iubesc dulcea minune a pomilor în floare. Atunci simt că sunt mai aproape de cer.

IRINA: Zi de zi asist la spectacolul sufletului tău, asemenea sărbătorii pomilor în floare. Oare puterea de sugestibilitate a fiinţei tale poate să îmi vindece toate durerile acumulate?

OVIDIU: Irina, tu însăţi poţi fi propria ta mântuire. Imaginează-ţi o viaţă fără probleme, în pace şi armonie şi vei trăi în pace şi armonie. Pătrunde-te de iubire şi vei fi fericită cu adevărat! Noi doi ne putem iubi mult. Iubirea poate exista dincolo de spaţiul şi de timpul terestru, şi, de ne vom întâlni, prin spaţiu şi timp, ne vom privi cu o infinită iubire.

IRINA: Prin tine mi se deschid alte orizonturi. Văd spaţiul şi timpul în infinitatea lor. Încep să percep spaţiul şi timpul din interiorul meu. Totul are atâta încărcătură afectivă, că nu o pot reda în cuvinte…

OVIDIU: Noi trăim într-un spaţiu şi un timp doar al nostru. Simţi şi tu aceasta?

IRINA: Da. Chiar dacă drumul a fost aşa de lung până la această descoperire, bucuria regăsirii noastre este mai mare.

OVIDIU: Iubirea are puteri miraculoase, nebănuite încă.

IRINA: Tu cunoşti vulnerabilitatea mea, după o lungă suferinţă. Aveam nevoie de această schimbare în bine, să mă eliberez de o suferinţă ce-mi măcina sufletul.

OVIDIU: Trecutul nu trebuie să lucreze în noi, căci şi durerea se poate amplifică în mod obsesiv.

IRINA: Tu ai făcut ca mesajele tale să-şi atingă ţinta. Ele ajung acolo unde trebuie şi eu mă simt refăcută, scăpând de monotonia şi urâţenia lumii în care îmi duc traiul.

OVIDIU: Dacă te va domina acea lume nu vei mai fi tu însăţi, cu toate frumuseţile tale interioare, ci acel univers urât şi meschin, căruia nu trebuie să-i acorzi nici un minut de gândire.

IRINA: Discuţiile cu tine îmi oferă satisfacţii intelectuale cum nu mi-a oferit nimeni, căci toţi erau prea ocupaţi cu viaţa personală, ca să mai reflecteze şi la binele interior.

OVIDIU: Cred că aş merita mereu sărutări şi îmbrăţişări. Dar pe tine te reţine o anumită pudoare, că eşti d-ra profesoară şi vai, dacă te văd elevii sau colegii, sau cei de la fabrica unde ai lucrat aflaţi aici, la mare.

IRINA: Da, încă nu am obişnuinţa acestor gesturi…Acum învăţ limbajul iubirii, că te am bun profesor…Să faci dintr-o fiinţă inertă, o fiinţă care să simtă ceva este marele tău merit.

OVIDIU: Când am început să te cunosc mai bine, recunosc că aveam un complex de inferioritate, din cauza vârstei. Acum iubirea ne face egali. Zi de zi se acumulează mai multă iubire în noi. Tu nu simţi aceasta?

IRINA: Zi de zi simt că ţin din ce în ce mai mult la tine. Nu ştiu dacă pot simţi cu adevărat iubirea…

OVIDIU: O vei simţi. Eu merit să fiu iubit cu adevărat .Sentimentele mele pentru tine îmi şlefuiesc sufletul ca pe un diamant cu multe faţete strălucitoare. El vibrează la vederea chipului tău.

IRINA: Iar faci să mă las vrăjită de magia cuvintelor tale. Le doresc, dar mă şi tem. Mă tem că te pricepi la vorbe şi de fapt joci doar un rol frumos pe o plajă frumoasă…

OVIDIU: Sunt poate un marinar care s-a lăsat vrăjit de cântecul sirenei. Tu mă faci să mă simt cu adevărat vrăjit. Acum ştiu că pot trece prin toate mările lumii. Eu voi păstra mereu în suflet acel cântec ce mă va călăuzi mereu şi mă va ajuta să revin la ţărmul iubirii tale.

IRINA: Eu simt că te iubesc mult, dar cu dragoste maternă. Poate că informaţia genetică face ca în orice femeie să predomine mai ales iubirea maternă. pentru cel ce doreşte să fie iubit ca un bărbat.

OVIDIU: Te rog, Irina, nu mă mia trata ca pe un copil! Tu nu vezi cum eu ard de dorul tău? În mine este un imens dor de dragoste, de dragostea ta…

IRINA: Eu cred că tu ai un dor de dragoste inerent vârstei tale şi tu confunzi acesta cu dorul de mine.

OVIDIU: Orice om simte nevoia de dragoste. Nevoia omului de dragoste izvorăşte din refuzul lui de a accepta singurătatea sa cosmică în univers. Dar iubirea mea pentru tine are ceva cu totul special..

IRINA: Este o singurătate de care toţi fug. Mulţi cred că viaţa în doi este soluţia de a scăpa de această singurătate.

OVIDIU: Nu din această cauză te doresc mereu lângă mine. Eu simt nevoia să te văd, să te ating, să fiu în preajma ta mereu. Aceasta este esenţa iubirii: dorul permanent de celălalt.

IRINA: Poate că lângă tine aş fi fericită .Dar pentru cât timp? În Bucureşti sunt atâtea tentaţii…

OVIDIU: Lasă timpul să fie el cel mai bun judecător. Cum crezi că aş face ceva care să te supere când tu eşti viaţa mea? Te simt atât de adânc pătrunsă în mine, că nu poate cineva să te scoată de acolo.

IRINA: Tu poţi cuceri pe oricine, doar cu simpla ta prezenţă, căci ai un farmec aparte. Farmecul tău fizic este sporit de cel spiritual. Răspândeşti asupra altora un magnetism pe care aş vrea să-l înţeleg, să ştiu de unde vine.

OVIDIU: Unii oameni au un anumit magnetism biologic. M-aş bucura dacă prin el te-aş putea atrage mai mult.

IRINA: Nu-i vorba de atracţia fizică, ci de ceva ce vine din tine şi se răspândeşte în jur aşa, ca o aură de frumuseţe.

OVIDIU: Mă bucur că începi să-mi descoperi calităţi. Mai ai puţin şi te îndrăgosteşti cu adevărat de mine. Zâmbeşti? Zâmbetul tău este atât de expresiv! Îmi placi aşa de mult când zâmbeşti! Zâmbetul oamenilor constituie un limbaj aparte. El poate să reflecte tainele gândului. Ferice de cei ce ştiu să citească după zâmbet caracterul celor din jur.

IRINA: Şi tu eşti aşa de dulce când zâmbeşti! Ochii tăi zâmbesc şi devin de o tandreţe atât de caldă. Atunci când simt ce plină de viaţă este fiinţa ta, ştiu că tu ai atât de multe de dăruit.

OVIDIU: Cel ce se dăruie pe sine într-o privire, într-un zâmbet, „sporeşte corola de minuni a lumii”

IRINA: Şi eu aş vrea să „păstrez corola de minuni a lumii” printr-o iubire care să mă facă să trăiesc la cea mai înaltă ardere a sufletului, dar…

OVIDIU: De ce nu crezi că poţi atinge acest ideal? Oamenii se iubesc de veacuri. Mulţi simt că iubirea lor se amplifică mereu, unul fiind o permanentă sursă de iubire pentru celălalt.

IRINA: Am citit undeva, că cei ce se iubesc mult cu sufletul, de multe ori, uită cum arată fiinţa iubită, dar ce fascinantă îţi pare când strălucirea spiritului ei ţi-o arată într-o lumină deosebită.

OVIDIU: Totuşi eu cred că o fiinţă nu-şi dezvăluie sufletul, de teamă de a nu pierde ceea ce a dobândit prin iubire, căci dispare misterul şi farmecul personal. Este şi cazul tău. Nu?

IRINA: Poate că este bine să se procedeze aşa. Nu-i uşor să îţi laşi sufletul în mâinile cuiva şi apoi să fii dispreţuit de acesta.

OVIDIU: Eu nu te voi dispreţui niciodată, Irina. Te voi compătimi, poate. compătimirea este o latură pozitivă a naturii umane. Cel ce te-a părăsit nu ştie ce a pierdut.

IRINA: Se pare că mi-a făcut un bine, dacă nu a venit la mare. Am cunoscut un prieten pe umărul căruia îmi place să mă sprijin. Mă simt atât de bine cu tine!

OVIDIU: Sunt un norocos, dacă te-am întâlnit. Uneori poţi căuta toată viaţa o fiinţă iubită şi nu ai şansa să o întâlneşti. Tu mi-ai apărut când aveam atâta nevoie de tine.

IRINA: Poate că tu mi-ai apărut, când eu am avut şi mai multă nevoie de tine. Tu m-ai ajutat să şterg din memorie amintirile neplăcute…Unele amintiri îţi lasă brazde adânci pe chip şi în suflet.

OVIDIU: Te rog, nu te mai gândi! Trecutul este doar trecut şi atât. Vino în braţele mele! Să ne bucurăm de aceste ultime zile la mare!

(Se imbrăţişează şi apoi se intorc să privească cerul, ascultand cantecul mării)

 

Scena 2

(Cei doi stau imbrăţişaţi pe ţărm, jos pe plajă şi privesc marea)

 

IRINA: (intorcandu-se spre el) Nu o să uit niciodată aceşti nori luminoşi deasupra valurilor, nici acele cascade de spume peste stâncile acelea.

OVIDIU: Le-am pictat să le luăm cu noi, pe pânză…

IRINA: Tu nu ştii ce înseamnă să trăieşti cu constrângeri de tot felul. Să fii într-o sală de clasă şi să nu ţi se dea voie să deschizi un geam. Să fii într-un stres permanent, să nu vezi lumea din jur, căci supărarea mă făcea să merg cu capul în jos. Vedeam doar asfaltul cenuşiu, de parcă uitasem ce minunat este cerul albastru sau cum arată verdeaţa copacilor, frumuseţea florilor.

OVIDIU: Te voi învăţa să priveşti totul altfel, Irina. Nu te voi lasă să treci indiferentă pe lângă tot ce face farmecul acestei vieţi. În ce lume ai trăit tu, draga mea, de nu ai ştiut ce minune se produce în natură în fiecare clipă?

IRINA: În lumea cu zile triste, fără prea multe bucurii, căci mereu mă temeam să nu greşesc cu ceva, să nu supăr pe cineva. Lângă tine simt că întru în normalitate. Tu eşti o prezenţă agreabilă.(Se lipeşte de trupul lui. El o sărută şi ea ii răspunde cu pasiune)

OVIDIU: Acum ştiu cât să-ţi dăruiesc din mine, ca să te fac să vibrezi ca mine la frumos, la iubire. Şi tu poţi să devii o strună fermecată care poate să vibreze la tot ce este frumos, la orice îţi atinge sufletul.

IRINA: De multe ori mi-am dorit să ştiu din ce este alcătuită fiinţa ta, de-mi pari altfel decât ceilalţi oameni. Poate că acest mister nu mi se va dezvălui niciodată. Tu oferi acea pace a sufletului doar cu o privire. Dar ştiu eu ce ne rezervă viitorul?

OVIDIU: Să nu ne lăsăm torturaţi de neliniştea viitorului. Dacă vrei să ai un echilibru interior, trebuie să înţelegi că este mai important să coborâm în infinitul lumii noastre interioare, să sporim bogăţia ei mereu. Trebuie să învăţăm să ne bucurăm unul de altul, în orice clipă. Aşa, vom alunga tot ce perturbă existenţa noastră. Dacă vom şti să vibrăm intens şi profund la tot ce ne impresionează în natură, în artă, în iubire, vom cunoaşte cu adevărat fericirea.

IRINA: Simt nevoia să-ţi mângâi părul(face aceste gest) . El poartă toate nuanţele verii şi parcă răspândeşte o aură strălucitoare în jurul tău. El îţi înnobilează fiinţa şi descopăr mereu alte calităţi la tine. Încântarea îmi sporeşte zi de zi, bucuria mea nu poate fi descrisă.

OVIDIU: (o sărută) Vezi, eu aş vrea să te sărut mereu, mereu. Buzele tale parcă cer mereu sărutări.

IRINA: Şi ale tale…

OVIDIU: Oare nu începi să simţi şi tu că nimic, nimeni nu ne poate despărţi acum?

IRINA: Da. Sper. Când mă săruţi, atingerile tale se transformă în percepţii afective pe care eu nu le-am cunoscut niciodată.

OVIDIU: Atunci să profităm! (o sărută lung). Unirea sufletelor noastre în faţa acestei mări superbe ar fi ca o incursiune în veşnicie.

IRINA: Iar poetizezi totul. Sper că fericirea clipei prezente contează acum. Nu vorbi de veşnicie că mă sperii.

OVIDIU: În veşnicie ajungem toţi odată şi odată.

IRINA: Nu fii sumbru! Te rog! Chiar dacă nu va fi de lungă durată prietenia noastră, eu am încă nevoie de tine..

OVIDIU: Mă bucur! Îţi voi fi mereu alături, iubita mea!

IRINA: Şi când îţi va ieşi în cale o fată frumoasă?

OVIDIU: Eu am trecut de tulburările adolescentine. Acum ştiu ce vreau. Vreau să nu te pierd, să nu ne despărţim niciodată.

IRINA: Sper că nu marea te face să vorbeşti astfel. Nu vreau să îmi fac iluzii, să sufăr iar.

OVIDIU: Se vede că nu mă cunoşti destul de bine. Eu ştiu că tu îmi poţi oferi totul, tot ce îmi doresc.

Iubirea mea nu este ca spuma mării,. ea rezistă la furtuni.

IRINA: Sper să-ţi pot răspunde cu aceiaşi iubire.

OVIDIU: O să vezi că vei înflori prin iubire…

IRINA: Tu poetizezi mereu totul…Vezi, de aceea îmi eşti aşa de drag.(il sărută)

OVIDIU: Mă bucur că îţi plac, că mă îndrăgeşti şi tu. Pas cu pas eu am pătruns în sufletul tău…

IRINA: Ştiam eu că ai multă şcoală în acest căpşor!(il sărută)

OVIDIU: Eu aş dori să mai plonjez puţin în mare, înainte de plecare…

IRINA: Du-te, dar nu te îndepărta de ţărm, cum ai tu obiceiul!

OVIDIU: Am să fiu atent.

 

***

ACTUL IV

Scena 1

(Salvamarul iese din valuri cu Ovidiu in braţe. Irina alergă speriată inaintea celui ce-l duce pe Ovidiu in braţe pe ţărmul mării)

 

IRINA: Ce s-a întâmplat? O, nu, nu se poate! Este un bun înotător Doamne! A murit?

SALVAMARUL: Am văzut că s-a scufundat în apă şi nu a ajuns la suprafaţă. M-am aruncat după el…

(Irina încercă să-l aducă in simţiri. Salvamarul îi presează inima, ea îi face respiraţie gură la gură. Ovidiu rămane nemişcat. Irina plânge.)

SALVAMARUL: Un telefon. Cine are un telefon?

IRINA (intre sughiţuri de plans):Trebuie să îl salvăm… El nu trebuie să moară. Nu, nu vreau să moară! (îşi caută telefonul, ar nu-l găseşte)

SALVAMARUL: Luaţi telefonul meu! Sunaţi la 112! (Se aplecă şi continuă resuscitarea. Ovidiu deschide ochii.)

OVIDIU: Ce s-a întâmplat?

IRINA: (scapă telefonul din mană)Tu să spui ce s-a întâmplat! Mi-ai promis că o să ai grijă…

SALVAMARUL: Respiră! Respiră adânc! Eu merg la postul de prim ajutor.

OVIDIU: Nu, nu este nevoie. Îmi revin.

IRINA: (îi pune capul pe genunchii ei) Ce ţi s-a întâmplat?

OVIDIU: Am avut un cârcel şi nu m-am mai putut mişca.

IRINA. Nu te-ai lovit la cap? (îl cercetează cu mainile febrile)

OVIDIU: Cred că mai sunt întreg, dacă inima nu-mi face figuri.

IRINA: Dar tu suferi de inimă?

OVIDIU: Nu ţi-am spus, ca să nu mă respingi.

IRINA: Din contră. Acum sunt mai aproape de tine ca oricând. Acum, când ştiu adevărul, cred că este de datoria mea să veghez asupra ta. Vreau să fiu cât mai aproape de tine, să te protejez.

OVIDIU: Inversăm rolurile? Nu uita că am promis că eu te protejez pe tine. Tu îmi oferi protecţie spirituală.

IRINA: Tu m-ai ridicat la înălţimea spiritului tău, pe mine, cea care nu vedeam decât cifre şi formule. Tu m-ai învăţat să mă apăr de tot ce-mi întunecă memoria. Tu, tu ai o putere cu adevărat magică asupra mea Dacă mă priveşti, dacă mă atingi, îmi dai atâta energie şi îmi aduci atâta linişte. Tu simţi ce mult m-ai transformat?

OVIDIU: Eu simt că o clipă dacă te ating, în mine se produc atâtea reacţii, simt cum capăt energie, multă energie.

IRINA: Şi eu simt acum o înfiorare, când mă atingi. Când credeam că te-am pierdut pentru totdeauna, am înţeles ce mult reprezinţi tu pentru mine.

OVIDIU: Oare trebuia să trec prin aşa o încercare, ca tu să faci o asemenea mărturisire?

IRINA: Nu, nu trebuia. Eu cred că sentimentele existau în mine, dar nu voiam să le recunosc. Când te privesc, o durere dulce porneşte din pieptul meu şi se răspândeşte în toată fiinţa. Mă simt copleşită de iubire, un sentiment atât de nou pentru mine. De aceea vreau să trăieşti. Tu care eşti aşa de plin de viaţă, aşa de plin de energie, nu vreau să fii sortit morţii. Te voi ajuta să te tratezi.

OVIDIU: Îţi mulţumesc. Mulţumesc mult. Poate că a meritat să trec prin ce am trecut, ca să te fac să îmi mărturiseşti ceea ce simţi. Sper să nu o faci din milă. Dăruieşte-mi dragostea ta, din preaplinul tău sufletesc, nu din obligaţie!

IRINA: Nu am nicio obligaţie, Ovidiu, faţă de tine. Am doar onoarea de a fi iubită de un om cu un suflet deosebit…

OVIDIU. Vezi, acum, când ştii adevărul nu mai am curaj să-ţi cer mâna. Nu am dreptul să-ţi cer să-ţi legi viaţa de cineva care are o maladie incurabilă. Nu-i drept să te sacrifici. Nu ţi-ar fi uşor să ştii că sufăr, că permanent pot să mor…

IRINA. Nu am să te las. Azi se pot face atâtea tratamente. Te iubesc destul de mult ca să ştiu că doresc să trăiesc lângă tine. Te iubesc aşa cum eşti si apoi nu-i nevoie de un certificat de căsătorie ca să ne bucurăm de o viaţă în doi. Am fost o fiinţă morală şi la ce bun.

OVIDIU. Să nu spui că dragostea ta pentru mine te face imorală! Imoral ar fi să convieţuieşti cu cineva pe care nu-l iubeşti. Dar, ca d-ra profesoară să nu fie subiect de bârfă, ne vom căsători cât mai curând. Dacă şi alţi oameni s-ar iubi ca noi doi, şi lumea ar fi mai bună.

IRINA: Ştiu că nu trebuie să şochez pe alţii şi voi face ce vei dori tu.

OVIDIU: Dacă mă iubeşti doar din milă este mai bine să ne oprim aici.

IRINA: Este mai bine să începem de aici, din faţa acestei mări şi iubirea să fie ca ea de frumoasă.

OVIDIU: Eu cred că visul nostru de iubire începe aici şi se sfârşeşte în infinit, că, de ne vom întâlni în eternitate şi acolo ne vom iubi, cu o dragoste infinită.

IRINA: Visul nostru de iubire începe aici, în faţa mării în veşnică mişcare. El va deveni realitate, doar dacă vom lupta pentru el.

OVIDIU. Visul se confundă cu realitatea, căci lângă tine nu visez, că trăiesc din plin,; de te ating, de te privesc eu simt că prind viaţă.

IRINA: Poate că mi-a fost dat să cunosc suferinţa, ca să cunosc şi să preţuiesc mai mult această iubire.

OVIDIU. Deci, vezi bine, legea compensaţiei se aplică din nou. După gerul iernii, simţi mai profund frumuseţea primăverii.

IRINA. La mine este deja primăvară, iubite!

OVIDIU: Şi eu, care am suferit mult în copilărie, simt că acum îmi primesc recompensa .Ştiu că nu mă voi reflecta în nicio o altă fiinţă aşa de frumos cum mă reflectez în sufletul tău. Te-am făcut să mă iubeşti mult. Ştiu că nimeni, niciodată nu mă va putea iubi mai mult şi de aceea vreau s fii soţia mea, mai degrabă perechea mea.

IRINA: Afecţiunea ce ţi-o port s-a cristalizat zi de zi. Întâmplarea de azi m-a făcut să înţeleg că nu pot trăi fără tine…

OVIDIU: (o sărută) Fie ca viaţa să aibă grijă de noi, fie ca soarta să fie bună cu noi şi dorul nostru de dragoste să nu rămână doar un vis neîmplinit!

 

(Cade cortina)

***

SFÂRȘIT