Multumesc!
Mă încearcă emoții greu de descris, trebuind să
mă refer la Mariana GURZA, elogiindu-i faptele
doar prin verbe conjugate la timpul trecut. Ne-am
cunoscut cu aproape 20 de ani în urmă, într-un
birou de consiliere al AJOFM. Eram acolo în
căutare de parteneri instituționali, eu reprezentând,
în calitate de Rector, Universitatea IOAN SLAVICI – nou apărută pe piața
educațională timișoreană. Dumnezeu a făcut ca discuția preliminară
deciziei de cooperare să o port cu un mare specialist al „sectorului
suflete” – referent Mariana Gurza. Nu cred că atunci m-a tratat pe mine
ca pe-un caz de excepție. Dar, era recunoscută pentru implicarea ei
emoțională în discuțiile cu cei care-i cereau sfatul. Eu i-am prezentat o
nouă oportunitate educațională particulară, pentru cei care ar fi în
căutarea unui loc mai potrivit de muncă. De atunci, an de an le-a îndrumat
multora pașii către universitatea și liceul „SLAVICI”, iar eu am avut
norocul să descopăr din ce în ce mai mult sensibilitatea artistică a poetei
Mariana GURZA, un OM atât de cald, în mijlocul unei familii minunate
și al unui grup nemărginit de prieteni și
colaboratori.
Sub egida Fundației pentru cultură și
învățământ IOAN SLAVICI din
Timișoara am inițiat și organizat
împreună multe activități, pentru a căror
reușită, ideile, „pana” și vocea Marianei
Gurza și-au lăsat o importantă și
valoroasă amprentă. Astfel, în semn de
aleasă recunoștință și prețuire, „pentru
ajutorul inestimabil acordat”, în aprilie
2013 i se înmânează o binemeritată
„DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ”.
Dar viața ne-a fost armonios călăuzită
dinspre oficial către particular.
În 2005, la aniversarea mea de jumătate de veac de viață, mi-a dăruit
o cărticică, dedicată în totalitate mie, intitulată „Timpul este un poem”. A
fost o realizare de suflet pentru suflet, pentru înfăptuirea căreia a antrenat
și pe alți membri ai familiei,
(fiica, Ioana, ocupându-se de
ținuta grafică și creația
coperții, iar soțul Vasile de
tipărire). Prefața este semnată
de regretatul meu coleg și
prieten, distinsul,
prof.univ.dr.ing. Sevastean I.
IANCA, fost prorector al
politehnicii timișorene.
De-atunci, mi-a fost și mai
drag să mă simt apropiat de familia Mariana și Vasile GURZA, ei
însoțindu-mă la altar în calitate de NAȘI, cu prilejul ceremoniei religioase
de căsătorie mele cu Gabriela-Victoria.
Majoritatea evenimentelor de familie ni le-an petrecut cu bucurie,
împreună, poemul Marianei devenind o adevărată hrană spirituală.
Venirea pe lume și aniversările primilor ani de viață a fiicei noastre
Andreea-Elena au fost marcate de frumoase cărticele speciale, iar poezia
și cuvintele frumoase ne-au rămas ca valoroase amintiri de familie.
Nu demult, căutându-mi mama, … acum doar printre poze și alte
suveniruri, m-am trezit înăbușindu-mă în lacrimi în fața unei coli de hârtie
pe care este dactilografiată o poezie primită de la Nașa noastră dragă,
Mariana „poeta”, (cum, … cu drăgălășenie adăuga mama, când mai
povesteam noi între noi, prin casă …):
4 generații alături de Mnerie Drăghina („Babo”)
Ce dulce-i cuvântul, MAMĂ
când te privești tăcut
în oglinda vremii
la vremurile de demult …
Și cei dragi, în jurul mamei
țes din dragoste și dor
chipuri, zâmbete încununate,
parte din destinul lor.
Draga voatră mamă,
pentru voi, este ICOANĂ!
Să-i dea bunul Dumnezeu
Multă sănătate,
zile luminate,
iubiri-o înconjoare …
Un arbore bine înfipt
cu sevă ca nectarul
este rod al dragostei dintre părinți
de la Dumnezeu tot darul.
Iar voi, dragii mei,
iubiți ICOANA VIE
cu pace și armonie
căci Doamne, bine este să ai părinți.
La mulți ani, Mnerie Drăghina („Babo”) !
(Mariana Gurza, 14.10.2014. Era aniversarea mamei la 82 de ani. )
S-a format o relație specială între Mariana
și Gabi, nu doar de protectorat spiritual,
specific raportului Nașă-Fină, ci o prietenie ale
cărei taine a rămas doar de ele știută. La
aniversarea soției, din octombrie 2015, poemul
dedicat ne-a emoționat mai mult, poate și prin
mesajul transmis de poetă, cu șapte ani înainte
de „plecare”, cu referire la drumu-i „plin de
poeme”, în care „se vor ivi cohorte / de îngerii
ce-și vor / lăsa aripile / peste singurătatea mea,
/ acum, / la sfârșit de drum …”
Pentru că discuțiile lor, de fiecare dată erau pline de glume și bună
dispoziție, atunci n-am băgat în seamă presimțirile Marianei „ascunse” în
versurile-i încărcate, ca de-obicei de multiple înțelesuri. Spiritualitatea se
revărsa mereu când ne adunam laolaltă.
Au urmat multe frumoase evenimente de familie, iar sărbătorile din
casa mea aveau incluse an de an în meniu „cozonacul de la Ica”, mama
Marianei, dragă tuturor. Dar, a venit sfârșitul de an 2019, atunci când …
„cuptorul” de bucate și de vorbe bune s-a stins. Viorica Plevan, (căs.
Rizac, n. 9.11.1930, Cupca, Bucovina), în ziua de 16.12.2019, pe un pat
de spital timișorean, a închis ochii pentru totdeauna, într-un mod discret.
La scurtă vreme, în prima zi din 2020 a plecat și mama mea. Lovituri
grele ! Mari sărăciri sufletești ne-au cuprins. Așadar, am rămas orfani …
Dar, cum ? … Ne-au murit ICOANELE ??? … Cele care ne purtau de
grijă până … parcă nu așa demult ?… Icoanele noastre vii … ne-au
devenit doar ICOANE.
Mariana și-a adunat gândurile lansând, într-un timp destul de scurt,
cartea „Icoane vii”, cu o explicație a inspirației scrisă și pe copertă:
„Există un mister al cerului. Un dans al norilor. Un limbaj discret fără
cuvânt între mine și restul lumii încremenite în taină”.
În prima parte a cărții,
Mariana ni se destăinuie
din postura de copil
„născut într-o casă
parohială, aproape de tot
ce înseamnă credință și
românism”. În acest spațiu
a aflat „drumul spre acea
lume a cuvintelor sfințite”,
căutând mereu să înțeleagă
„sfintele taine” dar și a
unor necunoscute din viața de început a părinților, „ … oameni harnici,
care și-au lăsat vatra strămoșească, încercând să uite calvarul
persecuțiilor staliniste, prigoana și suferința”, resemnați „purtând o viață
dorul Bucovinei înlăcrimate”. Apoi, în partea a II-a a lucrării, poeta, se
lasă cuprinsă într-un „șir de mătănii, /Unduit lângă candela ce arde” …
lăsând la vedere lumina iubirii din „ICOANELE” – aparent păstrate ca
simple poze-n casă. Din versurile pline de sensibilitate, presărate cu mai
multe adresări directe părinților, se lasă impresia vitalității acestor icoane.
Mariana, în finalul cărții, ne dădea o lecție de viață: „… o mare
albastră,/apoi un fluviu,/un râu de munte,/un pârâu/care curge spre Apa
cea Mare,/spre care trecem cu bănuțul în mână.”
*
Științele vieții ne oferă argumente certe despre continuitatea și
ireversibilitatea scurgerii timpului. Dar, sunt momente din viață care par
în totală contradicție cu această crudă lege, simțită de toată lumea, dar
fără să fie revendicată de vreun pământean. Așa se întâmplă când ne
moare cineva drag. În tumultul mersului înainte, în actualul context al
cotidianului atât grăbit, când se oprește inima vreunui prieten adevărat,
parcă se oprește și timpul tău.
„Mulțumesc!” a fost ultimul mesaj scris pe care mi l-a trimis Mariana
pe „mess”, în dimineața zilei de 13 martie, 2021, la ora 7:50. E drept că
literele tastate de ea pe telefon s-au mai amestecat… Atunci,
„mulțumesc”-ul nu mi l-am putut imagina ca un ultim mesaj de adio, ci
doar un simplu răspuns în conversația noastră curentă. Cu două zile
înainte și-a amintit de aniversarea noastră, a finilor ei, transmițându-ne:
„Vă pup! Să fiți fericiți!”
În seara de 12 martie a aflat cu tristețe și de
zborul spre îngeri al Academicianului Nicolae Dabija, cu care s-a
cunoscut personal și pe care-l admira nespus de mult. Apoi, netrebnicul
de virus a trecut-o în zile de profundă tăcere …, după care, în 26 martie,
pe întuneric ne-a răpus-o.
Nu pretind seriozitate, sobrietate, deșteptăciune și alte atribute pentru
ceea ce scriu acum. În viață trăim unele momente în care ar trebui să
simțim multă jenă față de neputințele proprii, față de caraghioslâcul
posibil de apreciat de cei din jur, a stupidității reflectate în mișcări,
ciudățenii de comportament. Nici autocenzura nu ne mai funcționează.
Ne pierdem și soluția ipocriziei, nemaiputându-ne controla imaginea, cu
care s-au obișnuit cei din preajmă.
Dar, într-un fel se creează o stare
specială, de eliberare, în care, nici că ne mai pasă de ceea ce-or zice alții.
Așa m-am simțit luni, 29 martie 2021, preț de 3 ceasuri. În agenda mea
apăruse, parcă adăugat spre neuitare, un eveniment cultural inițiat de
draga noastră Mariana GURZA: „ … va avea loc la ora 15,00 în incinta
cimitirului din Dumbrăvița, lansarea proiectului „OPERA OMNIA –
Mariana Gurza”… , cu participarea …, având ca invitați … ” „ … Se
vor respecta toate restricțiile impuse prin decizia CJSU Timiş de
carantinare, datorită pandemiei COVID-19” … Ca de obicei, am
încercat s-ajung mai devreme, … poate e nevoie de o mână de ajutor în
organizarea evenimentului, … așa încât … să iasă bine. (?!?!). Mariana-
suflet își așezase chipul pe cer, în locul soarelui, de unde putea să
supravegheze tot, să ne primească pe fiecare, oferindu-ne câte-un
mănunchi de raze calde, luminoase însoțite de fine adieri de vânt în loc
de pupături. Pe un modest catafalc îi era trupul ascuns într-un sicriu,
sigilat regulamentar și însoțit de o crudă cruce de lemn, încrustată sec cu
datele istorice: „n .04.10.1955 – d. 26.03.2021”. Doar locul trupului ferit
de ochii lumii era marcat de etichetă: „Mariana GURZA – 65 de ani”. Noi
toți participanții, inclusiv membrii prezidiului, ne purtam cu smerenie
masca obligatorie.
Mi se părea ciudat să nu-l văd, ca de obicei, pe
meloterapeutul Gheorghe Iovu și orga sa, creând miraculoasele acorduri
relaxante. „Lucrările ședinței” au fost conduse de un sobor de 7 cuvioși
părinți, veniți, nu din obligație ci din recunoștință nedisimulată față de
protagonista evenimentului, poeta și inițiatoarea de întâlniri de suflet în
jurul poeziei. Trupul Reginei MG-65, era în mijloc, pe piedestal, dar
sufletul ei era deja înălțat la cer. La ora începerii ceremoniei peste cimitir
s-a întronat „Duhul Marianei”, reflectat deja din dreapta lui Dumnezeu,
nouă dăruindu-ne un zâmbet discret lăsat să curgă pe raze de soare.
Acum, mă simt cu cugetul mai împăcat, mai convins că ICOANELE
nu ne mor.
Cu credință și gândul bun de veșnică amintire și pomenire a
dragei noastre Marianei GURZA, azi o ICOANĂ , din care putem
reaprinde mereu lumina iubirii, pe care ne-a lăsat-o moștenire, în scrierile
sale și în spiritul LOGOS și AGAPE.
Mulțumesc!