Încadrarea temei
“Studiul temelor este un studiu de circulaţie” (Alexandru Ciorănescu). Vladimir Streinu urmează circulaţia ideii de literatură universală, lirica, pe Orfeu.
Studenţii au optat, în elaborarea unor lucrări proprii, pentru “marea conversaţie” – Iliada, Eneida, Divina Comedie, Faust etc.,autorii acestora – Homer, Virgiliu, Dante, Goethe etc. adresându-se empatic şi lui Orfeu. “Coborârea în infern” sau interpretarea ad hoc a unor versete precum “sunt lacrimae rerum” au pus cursanţii în situaţia de a se descoperi pe sine prin interiorizarea sensurilor clasice perene ale capodoperei, nu fără legătură funcţională cu hermeneutica ortodoxiei, principala lor preocupare.
“Tema” Orfeu poate atrage mitologic, liric, “orfic”, principiile comparatiste devenind mai elastice pentru noi, mai ales dacă ni-l asumăm oarecum genetic-literar pe tracul nelipsit mai din nici o literatură a lumii, din nici o epocă, din nici un gen literar, dar atrăgând magnetic literatura românească, de la Eminescu la Blaga, Nichita Stănescu sau Ion Caraion, între mister mistic şi folclor simulat – “Sunt fecior de Dumnezeu/Pe numele meu Orfeu” (Călinescu).
Descrierea temei (arhaism, ubicuitate, sincronism)
Antologia tematic-cronologică ne plasează primordial în antichitatea arhaică, prehomerică, în mit şi, prin Platon, de exemplu, în relativizarea acestuia, a personajului, “molatec sufleteşte, ca un chitarist ce era”. Orfeu, fiul lui Oeagru din neamul tracilor, îşi ridică lira şi intonează cântare nouă, cosmogonică, farmecă fiarele, face şi stâncile să-l urmeze. El însuşi încremeneşte la moartea a doua a soţiei, Euridice. (Ovidiu).
“ Iar viersul care subjuga pe toţi / Nu izbutea să-şi mângâie stăpânul – / Plângându-se că zeii-s nemiloşi, / Înspre lăcaşul de infern se duse. / Acolo prin suave-acorduri el / Strunind vibrarea corzilor, vădise / Tot ce-a sorbit din magicul izvor / Al mamei sale din zeiască spiţă, / Precum şi jalea lui fără de leac / Şi dragostea sporindu-i chinul zilnic. /…/Judeţul umbrelor se-nduioşează / Şi zice în sfârşit: ‘Am fost învins! / Bărbatului îi dau, să însoţească, / Soţia dobândită prin cântări. / Depinde darul de această lege: / Atât cât se mai află în Tartar, / Nu are dreptul a privi în urmă!’ / Cum să dai legi îndrăgostiţilor? / Iubirea-şi este ei supremă lege. / Orfeu, aproape de al nopţii prag, / Privind spre scumpa lui Euridice, / O pierde şi-o ucide tocmai el” (Boethius).
Literatura milenară asupra lui Orfeu nu face decât să-l actualizeze, să-l reoculteze, să-l “consoleze” dantesc, în atavică simetrie cu vremurile aurorale, argonautice, muzicale pe care le-a eternizat. Decuparea scenariului originar, în consonanţă cu “variantele” continue, în timpuri şi limbi diferite, este încă şi pe gustul postmodernilor, adoratorii prezumaţi ai unui Orfeu digital, pe home page.
Orfeu, cântăreţul arhetipal, se naşte din Apollo, zeul muzicii, creatorul lirei, şi Calliope, muza poeziei epice, de unde neîntrecutul dar muzical poetic (variantă: părinţi, Oeagrus şi Calliope). Într-un film recent al argonauţilor în căutarea lânii de aur, rolul lui e interpretat de un actor afro-american (şi la moartea lui Franc Sinatra s-a spus, omagial: a cântat ca un negru).
Ca învăţător religios şi iniţiat, în Egipt şi Tracia, descoperă şi răspândeşte mistere, purificarea de păcate, leacuri vindecătoare de boli, mijloace de prevenire a mâniei divine, riturile către Hecate, cultul pentru Demeter Chtonia. Prin credinţa în nemurirea sufletului şi reîncarnare, orfismul întâlneşte religia indienilor, a dacilor, a celţilor. Maxima “te vei naşte Dumnezeu, pentru că eşti fiu al celui Divin” este pusă în legătură cu Iisus Christos rostind “Eu şi Tatăl suntem unul”.
Orfeu coboară în Hades spre a-şi salva soţia, Euridice, faptă de curaj inspirată de iubire spun cei mai mulţi; după alţii, poate prin deconstruire, o probă de laşitate, pentru că nu a vrut să moară pentru ea ci a coborât viu, şi viu a lăsat-o a doua oară moartă. În timp ce Alcesta moare din iubire pentru soţul ei, îngăduindu-li-se, în compensaţie, a se întoarce din morţi. Şi Savitri îl convinge pe zeul morţii – dar şi al dreptăţii -, Yama, să-i readucă la viaţă soţul.
Legendele morţii lui Orfeu includ sinuciderea, trăznirea de către zeu pentru a-i fi divulgat misterele sau, mai ales, sfâşierea în bucăţi de către menadele trace, fie pentru a nu le fi luat în seamă, fie pentru a le fi antrenat soţii în peregrinările lui. Muzele i-au adunat mădularele şi le-au îngropat, iar lira au aşezat-o printre constelaţii, întru amintire.
Chiar fermecând prin vraja viersului nu numai fiare şi stânci (Eschil, Euripide) dar şi stăpânirea morţii (Ovidiu), Orfeu, bineînţeles (postmodernism), “uită”, ca Lot în biblie, restricţia de a întoarce capul spre a-şi vedea soţia. Euridice, sora Evei, fusese muşcată de şarpe (v. şi statuia Eurydice mourante de Charles Nanteuil) în timp ce culegea flori cu naiadele surate – Radha, între băciţele gopi, fusese mai fericită în iubirea pentru Govinda, văcarul, avatarul, tot atât de muzical ca Orfeu, al lui Krishna, în pădurea Vraja (Jayadeva).
Prin misterele întemeiate de Orfeu, s-a scris, grecii ar fi pus stăpânire pe eroii şi zeii cei mai vestiţi. Tracii spun că privighetorile care-şi fac cuibul în preajma mormântului lui Orfeu cântă mai melodios şi mai plăcut decât semenele lor (Pausanias).
Poetul dintâi – poeta vates latin sau adhi kavi sanscrit – se regăseşte, avatar, în Orfeu, în iubirea pentru Euridice, antifon din tot altă vreme sunetului prim, plâns când epopeic, scandat virgilian sau eminescian, când elegie renascentistă, ca la Ronsard, ori expresionistă, la Rilke. Seneca – pe care spaniolii îl numără ca primul lor poet, prin origine, după cum Ovidiu este revendicat de geţi, prin români, între care a sfârşit -, face din Tracia bistonilor scena cântului suprem: “Frumos cântă cu sacrul glas / Unit cu lira-i Pieridă, / La poala tracicei Rodope, / Orfeu, vlăstarul Calliopei – / Nimic nu dăinuie de-a pururi! / Acordurile lui curmară / Tumultul de torente repezi, / Uitară undele să curgă, / Pierzând avântul lor şi-n timp ce / Se-opriră fluviile-n albii, / Bistonii-ndepărtaţi crezură / Că printre geţi secase Hebrul: / Cea care iar se naşte piere! / Atunci, cântând o mângâia / În versul său, cu triste-acorduri / Le spuse geţilor în cântec: / De-o lege-ascultă zeii-n ceruri / Şi cel ce-a vrut ca anul zornic / Să aibă patru anotimpuri / Ce rând pe rând revin întocmai: / Din furca lor avide Parce / Torc firul vieţii tuturora; / Cel ce se naşte-i robul morţii.”(Traducere de Ion Acsan).
Sincronia orfismului se altoieşte pe ubicuitatea Traciei: “Orfeo rege-a fost cândva / Din rude mari în Anglia. /…/ Căci Tracia de-atunci se cheamă / Azi Winchester de bună seamă” (baladă engleză, secolul 14). D.H. Lawrence îşi portretizează psihologic un personaj feminin în comparaţie cu Ovidiu în Tracia.
“Orbul sculptor în chilie pipăie marmura clară.
Dalta-i tremură… înmoaie cu gândirea-i temerară
Piatra rece. Neted iese de sub mână-i un întreg
Ce la lume îşi arată palida-i, eterna-i fire,
Stabilă-n a ei mişcare, mută-n cruda ei simţire –
O durere-ncremenită printre secolii ce trec.
Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată
Stă Orfeu”
Mihai Eminescu, Memento mori
Surse, excerpte
Vladimir Streinu, Studii de literatură universală, Univers, Bucureşti, 1973.
Alexandru Ciorănescu, Principii de literatură comparată, Cartea românească, 1997.
Orfeu şi Euridice în literatura universală, antologie de Ion Acsan, Albatros, 1981.
Adrian Bucurescu, Dacia magică, Arhetip RS, Bucureşti, 1999.
“Pe o gemă tracică, Apollon, cu supranumele de OR-PHEOS ‘Cel Jelit’, apare crucificat, ca şi Christos în iconografia creştină.”(p.206)
“Ca şi zeul get, Christos a înviat şi s-a înălţat la cer. Lui Apollon i s-a mai spus şi CHAR-YSTOS ‘Fiul Cerului’, iar lui Iisus, Christos. Cei doi Zalmoxis le-au lăsat geţilor un NOF DIADIS ‘Noul Testament’, iar cartea sacră a creştinilor este Noul Testament. Un trib trac se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteşte de creştini.
Asemănările sunt mult mai multe decât cele arătate până acum. Adversarii primilor creştini au observat şi ei aceste coincidenţe, căci iată ce scrie Sfântul Origenes într-o polemică: ‘Apoi fiindcă (noi, creştinii – n.n.) cinstim pe cel prins şi mort, cum spune Celsus, el crede că noi am făcut la fel ca geţii care cinstesc pe Zalmoxis’. E mai uşor de înţeles, după toate acestea, cine şi de ce a distrus cele mai importante cărţi antice referitoare la geto-daci…(p.207).
Angelo Mario, La lingua etrusca (internet). Extras din capitolul introductiv, Etruria:
“In Tracia (lo sappiamo da pochissimo tempo) sembre sia esistita una grande civilta millenaria anteriore a quela sumerica. Qui del resto non molti anni fa, sonno state rinvenute le Tavolette Tartarie e i primi sigilli cilindrici sumerici-babiloniensi-egiziani; e sembra che proprio qui i Sumeri scoprirono l’arte della scrittura. E forse ai Fenici in seguito a contatti con i Traci nacque loro l’idea dell’Alfabeto. Le due lettera n e m della Tracia del 3500 a.C. sara un caso che in sumero, in egiziano, in fenicio, in etrusco, in greco, in latino, e sempre uguale? Perfino nel significato: la prima (ci sono due onde) con il sistema pittografico e ideografico indicava un piccolo medio grande corso d’acqua, il secondo una granda estensione di acqua, cioe il mare. /…/
Le Tavolette Tartarie hanno rimesso in discussione l’origine della scrittura; un giallo, perche sono state trovate dove – secondo gli esperti archeologi – non ci dovevano essere. E insieme a queste, molti altri ogetti e tesori che hanno sconvolto il mondo archeologico. Sembra proprio che preistoria Europea sia nata qui, in Tracia.
Una civilta quella della Tracia, che all epoca delle conquiste romane era del tutto scomparsa. I Greci l’avevano cancellata. I Traci anche se 4000 anni prima avevano creato quasi tutti gli dei greci (Zeus in Trace significa Dio, e Dionisio suo figlio – di-nysos in Trace significa di tenera eta, giovinetto; Lo stesso Orfeo e l’orfismo era Trace. Il mitico Monte Olimpo era Trace, perche posto al confine dell’antichissimo territorio Trace.
I Greci si impossessarono oltre che del territorio anche di tutto la mitologia della Tracia. Molti, ancora oggi, credono che la mitologia greca sia greca, invece e della sconosciuta civilta Tracia. Quando I Greci fondarono sul Mar Nero, Apollonia nel V sec. a.C. eressero una statua alta tredici metri (scultore Calamide) in onore del dio Trace afinche proteggesse la…Grecia; e quel dio era Apollo onorato in Tracia 2000 anni prima di quello greco (ritrovato a Dupljaja sul Banato) ecc. ecc. Poi se ne impossessarono. Cosi la dea Cibele, era la dea della fertilita Trace (famose le statuette dalle grosse mammelle).
Se rileggiamo Omero (Iliade) scopriamo che accenna a Reso, come al mitico Re Trace, elogia l’elevato grado di civilta della sue tribu e resta affascinato dal suo cocchio e l’armatura d’oro puro e del suo cavallo piu bello del mondo. A Varna ultimamente e stato scoperto qualcosa che da ragione ad Omero. In Tracia ancora nel 3200 a.C. sguazzavano proprio nell’oro. Vale dire duemila anni prima di Reso Monili d’oro a 24 carati a chili, gli scettri e i gioielli a lamine d’oro come la maschera di Agamennone li avevano gia fatti mille anni prima che sorgesse Micene e Troia. E sappiamo oggi dov’era il famoso (tenuto sempre segreto) ‘forziere’ di Traiano nel periodo piu opulento di Roma: le miniere d’oro tra la Tracia e la Dacia.
E se rileggiamo Erodoto, anche lui narra di un popolo con ottime regole e organizzazione sociale, dove ogni familia disponeva di una propria casa, che dimorava sui laghi, le qui belle abitazioni non in paglia ma in tavole unite, sono costruite in mezzo all’acqua sopra alti pali. Il popolo – lui che scriveva nel 470 a.C. – li chiamo ‘Antichi’ Peoni; la zona e il lago Prasia (oggi lago Takiros); il territorio la Tracia. Di questi villagi ne sono stati oggi rinvenuti circa 350. Databili 4000 a. C. Sappiamo cosi da dove veniva l’architettura palafitticola identica a quella delle valli alpine; in oltre chi erano e da dove provenieva la cultua dei popoli dei Campi d’Urne.”
Jeffry Hamilton Steele, Thoughts about Orpheus (5/97), JHS HOME PAGE.
“When Orphaeus plays his lyre, nature listens. Eurydice, while gathering fowers by the river her wedding to Orphaeus, is bit on the foot by a snake. She quickly dies. That night, Orpheus – playing his lyre, pouring all his grief into the music – enters the cave to the wonderworld in hope of finding his bride. Charming the ferryman and 3-headed guard dog, he reaches Hades the cold-hearted King of the Underworld – who is uncharacteristically affected. Hades pronounces to Orpheus, ‘Go back to the light of day. Go quickly why my monsters are stilled by your song. Climb up the steep road to daylight, and never once turn back. The spirit of Eurydice shall follow. But if you look around her, she will return to me.’
And so Orpheus begins the return journey, but fails to hear any sign of her spirit following him upwards. Wondering if he has been tricked and doubting that he could succeed in returning down a second time, with the mouth of the cave in sight, he turns to look behind. For a brief moment he can make out her form and he attempts to embrace it. She says only ‘goodbye’ and vanishes. Other versions of the story have her nagging him as they walk, saying he must nov love her if he won’t turn and look.
To not look feels like death; to look is death. I ask each one of you: In what ways do you give in to looking back and what act of faith will it take for you to proceed forward?”
În chip de feed-back
Alina Băjan (studentă), Conversaţia homerică (Note de curs).
“LITERATURA UNIVERSALA SI COMPARATA’’ este un curs care se doreste a fi o incursiune in magica lume a literaturii, incepand chiar cu prima epopee descoperita-« Epopeea lui Ghilgames » si continuand cu celelalte opere care au marcat inceputurile civilizatiei.
Literatura indiana fascineaza prin productiile literare de uz religios «Vedele », « Upanisadele », « Brahmanele », « Sutrele », prin literatura epica si prin productiile didactice « Panciatantra », poezii lirice si opere dramatice.
Pe fondul literaturii Orientului Antic apare literatura greaca, o literatura care a beneficiat de un contact util cu o experienta literara indelungata si straveche.
Homer este cel care atinge intotdeauna perfectiunea prin viata prezentata in epopeile sale,prin inversunata vointa omeneasca ce triumfa eroic chiar impotriva divinitatii.
Tragedia este reprezentata de Eschil, Sofocle, Euripide, iar comedia de Aristofan.
Literatura antica latina a preluat subiectele din literatura greaca, traducand-o, Homer ramanând model pentru medievalitate.
Toata literatura antica va fi baza literaturii posterioare care isi va trage seva din ea,nereusind insa sa o depaseasca.
Literatura Evului Mediu deriva din cea latina si greaca, fiind o opera pentru aristocratie in care este simtita prezenta femeii si implicit sentimentul curtoaziei.
Tema tratata cel mai frecvent este salvarea sufletului.Datorita caracterului oral, a circulat si anonimic.
Religiozitatea este nelipsita cu atat cu cat operele cavaleresti, de iubire sunt mai prezente, iar marile creatii ale epocii sunt opere religioase si culmineaza cu descrierea Infernului[in « Divina Commedia » a lui Dante, alaturi de Virgiliu] si a Paradisului[alaturi de Beatrice].
Evul Mediu se recupereaza dincolo de fapte sangeroase, de aventuri, invingatorii fiind Machiavelli, Luther, Savonarola.
Chauser, parintele poziei engleze, a reluat spiritul novator, prerenascentist si renascentist, folosind o limba incepatoare[ca a lui Dosoftei] si fiind preluat de un scriitor italian.
« Cavalerie », « amor curtenesc », « clerici si laici », « masculin/feminin », « miraculos », « scris/oral », « simbol » sunt termenii-cheie ai literaturii medievale in care oralitatea ocupa primul loc.
Arta devine un subiect aproape divin in secolele XIV, XV, XVI prin Renastere, aceasta redescoperire a omului in care se accentueaza libera dezvoltare a personalitatii, eliberatade rigorile dogmelor .
Renasterea este tranzitia de la Evul Mediu la cultura moderna.Se spune ca marile civilizatii nu mor,ci renasc.Asa, Atena renaste prin Florenta a carei renastere consta in increstinare.
Prima perioada este marcata de renasterea idealurilor clasice, iar a doua Renastere a fost o emanare, o extindere a studiului clasic ce se numeste umanism.Este vorba , de fapt, de o renastere perpetua in care nici lumea pagana nu moare, prin Dante renascand Virgiliu.
Literatura renascentista este plina de epopei, palide insa fata de cele antice.
Impotriva miraculosului, Renasterea pune Soarele in centrul universului prin Copernic si face ca oamenii sa fie mai fericiti prin arta decat antichitatea.
Clasicismul este abordat prin « Commedia dell arte », iar subiectul aplicativ va fi clovnul multicultural.
Literatura comparata are la baza trei tipuri de relatii :de contact, de interferenta si de circulatie. Anticii sunt cei care dau tonul si fac muzica in clasicism ceea ce inseamna renasterea, cresterea si perpetuarea acestor valori.
Clasicismul francez al secolului XVII este clasicismul pur care impune respectarea regulilor care sunt de fier. Aceasta
Armonie este contrata de sugestie la romantici care devin clasici prin valoare.
« Comedia dell’arte» este o forma de teatru populara in secolele XV-XVII, caracterizata prin caractere fixe care poarta masca, improvizeaza texte.
Sursa principala a « Commediei dell’arte » este o veche comedie italiana improvizationala mascata. S-au pastrat 1000 de manuscrise ale acestei comedii, dintre care 50 ale lui F.Scalla.Personajele sunt grupate in trei categorii :batrani, amanti si zanni.
Erasmus din Rotterdam compune « Elogiul nebuniei » in 8 zile si o dedica lui Thomas Morus.
Romantismul este un ansamblu de miscari culturale si artistice caracterizat prin sensibilitate individuala si imaginatie in care exalteaza gustul misterului si al fantasticului.
O noua maniera de a simti, romantismul afirma opozitia fata de ritualul clasic.
In literatura se vorbeste de marea conversatie al carei punct de inceput este Homer; toti scriitorii sunt in conversatie cu el, « marele singuratic »pentru ca nu are cu cine discuta.
George Anca, Orfeu în literatura universală şi română, prelegere publică, Universitatea “Valahia”, mai 2004 / “Bibliopolis”, Radio România Cultural, 24 iunie 2004.
“Orpheus with his lute made trees, / And the mountain-tops that freeze, / Bow themselves when he did sing” – William Shakepeare. Comentarii ale studenţilor:
Aceste vârfuri îngheţate se pleacă însele, ca în faţa unui rege la auzul sunetelor lăutei; se pleacă pentru a acorda o adâncă slavă cântăreţului vestit care, prin acordurile sale, reuşeşte să descătuşeze sufletele, să îmblânzească inimile. Orfeu poate fi comparat cu legendarul rege David din cărţile Vechiului Testament. Şi acesta, cântându-şi Psalmii pe liră a îmblânzit leii ce urmau să-l sfâşie. Melania Curăvalea-Lazăr.
Orfeu era un cântăreţ la curţile dorului. Diana Voivodeanu Chiţescu.
Dacă la Virgiliu şi lucrurile plâng, la Shakespeare, Orfeu este cel care face cu lăuta sa să îngheţe vârfurile munţilor şi să se plece atunci când el cântă. /…/Dacă David îmblânzea leii cu lira sa, Orfeu va îmblânzi şi va supune chiar lumea de dincolo. El se aseamănă şi cu un alt personaj biblic, cu soţia lui Lot care, ca şi Orfeu, nu va respecta restricţia de a nu se uita în urmă. Emilia Tomescu.
Dacă vârful munţilor aude mesajul omului, oare nu cumva acest mesaj ajunge mai sus, la Dumnezeu? Ioana Ilie Savu.
Întreaga natură devine statică la auzul cântării sale. /…/ Virgiliu punându-şi versurile pe muzica lui Orfeu. Ramona Puiescu.
Oare Orpheu a dorit să supună natura, să o acapareze sau a fost o simplă joacă? Maria Dumitrescu.
Vârfurile munţilor sugerează înălţimea la care poate ajunge muzica, dar nu cântată de oricine, ci de Orfeu care, inspirat de iubire, a avut curajul de a coborî în Infern pentru a o salva pe soţia sa, Euridice, de la moarte. Aurelia Băjan.
Viaţa omului se desfăşoară pe un portativ. Georgiana Călinoiu.
Să ne gândim la cavaleri îmbrăcaţi în armură. Graţiana Polschi Popescu.
Ne putem gândi şi la naturaleţea cântecului lui. Ioana Pleş.
Reuşeşte să prefacă totul în jur în muzică. Elena Mihalache.
Prezentarea naturii este făcută glacial, deoarece sufletul lui Orfeu plânge veşnic pierderea iubitei sale soţii, Euridice, care moare muşcată de şarpe spre salvarea lui. /…/ La noi, influenţa lui Orfeu o întâlnim în poemele lui Eminescu ‘Memento mori’ şi ‘Mortua est’, iar la Blaga în ‘Zamolxe’. Iulia-Victoria Ţecu.
Lăuta este semnul divinului, al sunetului fermecat care mângâie auzul îngerilor şi câştigă bunăvoinţa divinităţii. Psalmii lui David sunt cântaţi cu un fel de harfă tocmai pentru a fi primită mai bine rugăciunea; rugăciunea pentru lauda adusă divinităţii pentru crearea lumii, rugăciune care vine să mulţumească stăpânului suprem în creştinism dar care pentru Orfeu are nuanţă de reproş, căci Orfeu a cunoscut infernul, a stăpânit neliniştea şi a văzut în natură reflectată neliniştea lui; omul este parte din creaţie, este creatură şi de aceea este înfrăţit cu natura şi are aceeaşi condiţie mizeră, prin efemer. Vârfurile copacilor şi ale munţilor au îngheţat şi s-au plecat în semn de solidaritate cu natura umană. Nu este chiar o răzvrătire ci mai degrabă o expresie a deznădejdii de a-şi împropria veşnicia. Loredana Gustea.
Vîrfurile munţilor se armonizează cu cântarea, totul devine un ritual. Valentina Vasile.
Sălbăticiunile prind rădăcini, iar stejarii seculari se dezrădăcinează, păşind în urma sa. /…/ În literatura română, fluierul sau cimpoiul fermecat fac şi pietrele să joace. / Tracii spun că privighetorile care se apropie de mormântul lui Orfeu, cântă mai frumos. Şi poate că tot aşa se explică şi vorbele înţelepte ale unei poete indiene, care a spus că e bine să înveţi să înoţi într-un râu care se varsă în mare. Claudia Cojocaru.
Cântecul se numea ‘Frumoasa’, iar întreaga lume era ‘Bestia’ /…/ Personajul lui Shakespeare ‘nu aparţine, desigur, tradiţiei homerice, ci moştenirii mediteraneene’, spune Mircea Eliade, apropiindu-l de Zalmoxis. Sorina Ioniţă Husar.
O formulă asemănătoare sintagmei populare româneşti ‘plâng pietrele’. Ioana Ciocoiu.
Sunetele lirei fac legătura omului cu Dumnezeu. Lăuta încremeneşte totul pentru a se auzi doar ea. Pompilia Sima.
Se remarcă o antiteză între puterile demiurgice (‘face copacii’) şi cele demonice (şi vârfurile munţilor să îngheţe’). Evelina Împărăţelu.
Sunetele cu cât se înalţă, cu atât au o linie magică mai puternică: au ajuns l vârfurile copacilor, dar nu s-au oprit aici, valul a cuprins munţii în totalitate. Şi poate au atins sferele cereşti şi atunci intensitatea muzicii a dobândit o altă valoare, ca într-un ‘circuit al muzicii în natură’, s-a întors la cel de la care a pornit. Nicoleta Gheorghe.
O altă interpretare a sintagmei ‘sunt lacrimae rerum’. /…/ Vraja viersului la Shakespeare cuprinde înşişi copacii şi ajunge de acolo la vârfurile munţilor, având capacitate prin căldura mesajului să îngheţe totul, să străbată orice lucru fără suflet, şi orice suflet fără ‘lucru’, ca apoi prin semnificaţie să dezgheţe, să dezmorţească simţământul oricui şi să se plece în faţa artei, a muzicii, a armoniei. Elena-Otilia Voicilaş.
În marmură nu mai poate dormi nici o statuie de când Euridike a fluturat în semn de rămas bun o mână topită în amintiri. Ochii ei aveau culoarea hazardului, iar vocea – melodia lui Niciodată. Surâsul său va fi întârziat plecarea din suflet a unei anume sonate cum alta nu va mai fi. Rănile sângerânde din sufletul lui Orpheus, în loc să se închidă, se lăsau citite de fluturi neverosimili, asemeni poemelor lui Rilke rămase deschise pe câmpul de luptă şi răsfoite vânt. Singurătatea îi dicta sonete lui Orpheus. Iubirea şi dorul l-au făcut să le ardă în amintirea Ei. Din a lui harpă aurită zbura numele Ei precum pasărea Paradisului. Ca s-o revadă, şi-a apropiat şoapta de oglinda apelor, aburind-o, a mângâiat copacii şi piscurile munţilor, îngheţându-i, a topit inima Persefonei, înlăcrimând-o. În miracolul nopţii se aude plângând pagina admirabilă de singurătate povestită de curcubeul lui Shakespeare. Violeta Simona Bucur.
Stéphane Mallarmé
——————————–
Dr. George ANCA