Ultima oară când am fost la Roma, am locuit în plin centru, pe o stradă agitată, nu departe de monumentele istorice pe care le întâlneşti acolo la fiecare doi, trei paşi. Era cam pe la sfârşitul toamnei, numărul turiştilor era în continuă scădere şi, de aceea, consideram eu naiv, toată escapadă trebuia să revină mai ieftin.
Am găsit o cameră destul de curăţica la o pensiune condusă cu temperament şi energie de o cucoană cu părul pus permanent pe bigudiuri, ceea ce ar fi putut fi o performanţă, dacă nu m-aş fi prins, după vreo două zile, că e o modalitate inteligenta de disimulare a perucii. Proprietăreasa inclusese în preţul pensiunii şi micul dejun dar, deşi nu sunt pretenţios din cale afară, am hotărât după o singură probă, să încerc o altă variantă de hrănire.
Varianta se afla chiar peste drum, sub forma unei băcanii de cartier, acel gen inteligent şi simpatic de magazin alimentar unde poţi achiziţiona în cinci minute tot ce doreşti, adică o franzelă, ceva mezel, brânză, unt, coca-cola, nişte napolitane, mă rog, fără prea multă bătaie de cap. Singura dificultate era de a ajunge de pe trotoarul pensiunii, care era în stânga străzii, pe trotoarul băcăniei, care era pe malul ei drept. Semaforul din colţul străzii nu-mi putea fi de nici un folos, decât doar dacă aş fi intenţionat, ferească sfântul, să mă sinucid, pentru că şoferii italieni nu au nici un respect pentru culorile convenţionale.
Am ieşit din această dilemă cu ajutorul unui trecător amabil, desigur om cu experienţă, care m-a învăţat să iau un autobuz, să călătoresc până la capăt şi să revin, staţia de vizavi fiind nu departe de locul unde intenţionam eu să ajung. Metodă s-a dovedit perfectă, răpindu-mi nu mai mult de douăzeci de minute pe zi, dus-întors.
Proprietarul micului magazin era om la toate, adică el te îndruma, porţiona, ambala, te servea, făcea socoteală pe un petec de hârtie şi încasa plata. Totul cu un zâmbet amabil, intim, larg şi permanent şi cu un potop de vorbe care mă intimida. Pe mine, chiar de la a doua vizită mă consideră turist american, probabil datorită faptului că îi plăteam în bancnote de o sută de dolari şi nu mă tocmeam de loc cu dânsul. Ceea ce nu mă împiedică să verific socoteala încă din momentul când urcăm în autobuz cu intenţia să revin vizavi. Am înţeles dintr-o singură privire de nespecialist că respectivul mă furase la adunare, fără ruşine. Nu numai că făcuse erori grosolane, bineînţeles în avantajul lui, dar şi când îmi dăduse restul de la sută de dolari, în euro, rotunjise suma în folosul lui şi încă la o paritate care nu ţinea seama de situaţia internaţională. Nu-i nimic, mi-am zis, să-i fie de bine, doar n-am să-mi sacrific concediul pentru atâta lucru, n-are decât să-i iasă pe nas!
În ziua următoare însă, am sesizat încă un aspect: nu numai că neruşinatul mă fură la socoteală, dar umfla şi preţurile en detail pe care le nota. Una spunea şi altă scria… Încât, chiar dacă ar fi calculat corect totalul, deja plăteam banditului mai mult pentru fiecare articol în parte. Am zâmbit în sinea mea şi l-am lăsat să se bucure, să se creadă deştept şi pe mine să mă ia drept un yankeu cu cap pătrat. Evident, când mi-a schimbat sută, m-a potcovit şi acolo cu câţiva cenţi… Dar ce contează câţiva cenţi la un american bogat, lua-l-ar naiba de potlogar…
După cum e şi normal, fiind avizat, în zilele următoare am fost foarte atent la modul cum mafiotul cântăreşte. Intuiţia mea s-a dovedit perfectă, pentru că mizerabilul fură fără ruşine, apăsând cu degetul gros pe talger, în partea unde punea marfă. Nu am vrut însă să-mi stric cheful. M-am bucurat de bucuria lui şi am înghiţit şi găluşca asta! I-am dat suta de dolari, mi-am încasat restul foarte calm şi l-am lăsat să-şi facă încă o dată mendrele… După care, că orice american la Roma, am plecat voios să vizitez Vaticanul.
Ei bine, probabil că nesimţirea acestor tâlhari nu are limite. Dacă a văzut că nu-i spun nimic şi plătesc cu generozitate de capitalist prosper, ce credeţi că a mai inventat individul? Profitând de neatenţia mea, în ziua următoare, mi-a schimbat articolele alese cu altele mai ieftine. Ajuns la pensiune, am găsit în loc de unt margarina, chiflele pe care eu le alesesem calde erau vechi, iar salamul avea un miros de săptămâna trecută…
Asta era prea de tot! Vorba aia: şi la calitate, şi la cantitate şi cu banii luaţi?! M-am decis să nu mai cumpăr la el nici măcar un chibrit… Mai ales că venise vremea să-mi schimb domiciliul. Oricum, văzusem Roma mai mult sau mai puţin şi-i plasasem băcanului cu destul succes toate bancnotele de o sută. Chiar dacă ar fi fost tâmpit din naştere, era momentul să se prindă că dolarii nu erau chiar sută la sută, cum să spun, originali…! Aşa că i-am salutat pe el şi pe gazda cu bigudiuri cu tot respectul:
– A rividerci, pungaşilor! Totul are o limită!!
–––––––-
Dorel SCHOR
Tel Aviv, Israel
10 Ianuarie 2018