Dorel SCHOR: Înțelepciune japoneză (schiță)

– Turistul care pleacă în Japonia nu înţelege nimic din profunda filosofie a japonezilor, spune cu glas convingător domnul Oiţerman. Ce vezi într-o excursie organizată? Ce poţi să vezi? Monumente şi blocuri, pagode şi cireşi înfloriţi, şosele suspendate şi arbori pitici, restaurante specifice şi pieţe de peşte? Păi ce, asta e Japonia?! Până ce nu ai fost acasă la un japonez adevărat şi n-ai mâncat la el şi n-ai băut ceai cu el, cum poţi să înţelegi adânca lor înţelepciune?

– Budism? Şintoism? tatonez eu precaut.

– Astea sunt religii, domnule…Nu că n-ar avea şi ele legătură cu filosofia dar… Eu mă refer la înţelepciunea zilnică, la traiul cotidian, la relaţiile de familie. Niciun turist nu ar trebui să părăsească ţara asta lunguiaţă până ce n-a fost în vizită acasă la un japonez get-beget. Numai că ei nu învită străini acasă. Niciodată!

– Şi atunci, cum ai fost dumneata?

– Aaaa, eu? Păi, cu mine e altceva, eu am fost în interes de afaceri, nu ca turist. Am achiziţionat o partidă de bomboniere cu motive vegetale şi păuni cu coadă pe cutii, ceva excepţional. În momentul când o deschizi, cutia începe să cânte automat. Dacă musafirul mai ia o bomboană, iar se porneşte melodia. Foarte practică chestia, ştii exact câte bomboane a luat fiecare….

– Şi atunci fabricantul de bomboane te-a invitat la el.

– Nu a fost chiar aşa de simplu. Întâi a venit el la noi în ţară, a comandat un transport de suc de clemantine şi l-am invitat eu la masă. O dată la restaurant şi o dată acasă. Nevastă mea a preparat nişte chestii pe care le ştie ea, o combinaţie israeliano-română, inclusiv shaorma, sarmale şi mămăliguţă, că tipul s-a lins pe degete, cât era el de samurai. Aşa că, după câteva luni, când am apărut eu la ei, nu putea să nu mă invite, că nu se făcea, noblesse oblige…
Domnul Oiţerman tronează la biroul lui din camera de lucru şi, în ochii mei, pare întruchiparea bărbatului de succes, care se descurcă în orice situaţie. Dar de ce tot pomenea de înţelepciunea japonezilor încâ nu am înţeles, aşa că îl întreb:

– Şi care e înţelepciunea lor casnică?

– În primul rând, acolo bărbatul este bărbat! La el în casă el e stăpânul absolut. Oaspetele e poftit la o măsuţă joasă, că ei sunt foarte modeşti, şi şade pe jos sau pe o pernă mică, la fel ca gazda. Pe femeie nici n-o vezi. Numai când soţul, domnul şi stăpânul ei, doreşte ceva, strigă scurt oyo şi soţia apare ca o umbră mişcătoare, îngenunchează lângă el, ascultă în linişte, se înclină şi iese ca un fum. Apoi obiectul solicitat – solniţa, sau felul trei, sau ţigările, sau ce-o mai fi, apare ca prin minune. Oyo, spune japonezul şi ea curăţă masa…Oyo face el şi dânsa toarnă ceaiul în ceşti, fără nici o vorbă. Oyo repetă dânsul şi ea îţi pune o pernă în spate şi nu deschide gura… E fantastic! Câtă deşteptăciune adunată în secole de experienţă. Bărbatul e bărbat, domnule. Ca să vezi.. Oyo! hahaha! Oyo… Oyo… Fantastic!!

Glasul domnului Oiţerman umple încăperea elegantă în care ne aflăm noi, cei câţiva amici care nu am fost în Japonia. Îl admiram şi îl invidiam deopotrivă. Pentru ce? Pentru nesfârşitele sale călătorii, pentru variatele sale afaceri, pentru relaţiile sale, pentru frumoasa dumisale avere şi, de ce nu, chiar şi pentru această nouă opţiune, învăţătura seculară a Asiei pe care ne-o împărtăşeşte şi pe care, probabil, o şi aplică în casa lui.

– Oyo!

Chiar aşa, oyo. Numai că de astă dată nu a fost glasul decis al domnului Oiţerman. Cine a rostit formula fermecată? S-a auzit din camera alăturată? Din bucătărie? Din dormitor? Cine a pronunţat cuvântul?

– O clipă numai, se scuză gazda cu grabă uşor disimulată. Mă întorc imediat, domnilor. Am impresia că mă cheamă soţia. Îndată, dragă, sosesc, am venit…

Oyo!