Daris BASARAB: Povod (5)

Iarna a venit aspră, plină de privaţiuni, lipsită de acea atmosferă sărbătorească de aşteptare a Crăciunului şi Anului Nou. Lipsa banilor, lipsa alimentelor, lipsa lemnelor, aduceau numai griji şi tristeţe, multă tristeţe! Cine a cunoscut proverbiala bunăstare a Basarabiei de după alipirea din 1918, cu greu putea accepta noua stare a lucrurilor. Să nu aştepţi Crăciunul, să nu te pregăteşti de sărbători?! Părea un blestem pogorât peste acest colţ de rai. Specula, corupţia în sânul aşa–zisului aparat administrativ, teroarea exercitată de poliţia politică, în general, nesiguranţa zilei de mâine, introduceau încet dar sigur un nou mod de viaţă, o nouă relaţie între oameni, bazată pe neîncredere, pe invidie! Oportuniştii au început să răsară ca ciupercile după ploaie. Noţiunea de informator a intrat în vocabularul curent. Această categorie „acoperită“ de nemernici a jucat un rol nefast în viaţa oamenilor. Turnătorii nu aveau scrupule. Turnau vrute şi nevrute la adresa unor necunoscuţi, a unor prieteni, sau, şi mai rău, la adresa rudelor. Părea neverosimil, dar acest flagel s-a întins ca râia printre oameni, accentuând până la absurd atmosfera de suspiciune, de teamă. Cazul din familia noastră când bunicul, Nea Ştefan Nemţeanu, a fost dat pe mâna torţionarilor chiar de fratele lui, un alcoolic inveterat, a îndepărtat orice urmă de îndoială. Mai târziu, plecarea precipitată a sovieticilor a lăsat urme de necontestat, dovezi scrise, denunţuri semnate de indivizi „onorabili“! Fenomenul „dispariţiilor“ a continuat nestingherit, oamenii ajungând să-l accepte ca pe o calamitate naturală, inevitabilă. Altadată curioşi la tot ce se întâmpla în jurul lor, oamenii au început să ocolească sursele de informaţii, de teama unor provocări. În văzul lumii, populaţia se primenea. Dispăreau localnici, apăreau venetici. Nu mai era un lucru neobişnuit să te trezeşti dimineaţa cu alţi vecini. Oamenii erau ridicaţi în plină noapte, lăsând casele pline cu tot ce era necesar unei gospodării. Noii veniţi se instalau în linişte, la o oră–două de la plecarea celor obidiţi. Unde erau duşi aceşti năpăstuiţi ai soartei, nu s-a ştiut niciodată. Se vorbea de deportări în Siberia, de lagărele de „preselecţie“ din regiunea Odessa, de locuri tainice ce ascundeau gropi comune. În ultima vreme au început să circule zvonuri tot mai ciudate cu privire la ceea ce se întâmpla pe fostele domenii Tulceanov, sediul Unităţii Speciale. Liniştea nopţilor a început să fie tulburată de lătratul câinilor şi de focurile de armă. Ceea ce punea mai mult pe gânduri populaţia din apropierea zonei interzise, era un nesfârşit du-te–vino al sinistrelor dube negre. Se zvonea că unii dintre cei anchetaţi la Consistoriu erau transferaţi la unitatea fantomă. A trebuit să vină războiul ca misterul să fie dezvăluit în toată grozăvia lui. De ceea ce s-a temut Daniil Stepanâci, nu a scăpat. Într-o seară de iarnă ismaileană, cu ger şi un puternic vânt din Est, Serghei şi-a făcut apariţia şi la noi acasă. „Tovarăşe Davâdov, vă aşteaptă comandantul! Vă rog să vă îmbrăcaţi!“ „Care comandant? Şi cine sunteţi Dumneavoastră tovarăşe?“ „Eu sunt cel din legitimaţie, dar pe comandant îl veţi cunoaşte la el la comandament. Hai îmbrăcaţi-vă şi să nu mai pierdem vremea cu întrebări!“ Râşcov îl primi amabil, i se adresă cu Daniil Stepanovici, îl pofti să ia loc. „Cum vă mai descurcaţi cu serviciul? Merge treaba?“ „Treaba merge bine, zic eu şi, până acum, nu mi s-a reproşat nimic.“ „Stiu, ştiu, sunteţi chiar apreciat şi asta mă bucură. De astfel de oameni avem mare nevoie, Daniil Stepanovici! De aceea ne-am gândit că aţi putea să ne ajutaţi şi pe noi. Noi nu cunoaştem oamenii, iar oamenii nu au încă destulă încredere în noi. Din contra, avem mulţi duşmani, se fabulează mult pe socoteala noastră, se organizează acţiuni subversive, şi încă multe altele. Dumneata, Daniil Stepanovici, ai multă experienţă în munca cu documentele personale, după câte ştiu ai fost şeful serviciului arhive la o episcopie mare, trebuie să ştii multe despre preoţii cu care ai fost coleg. Ştiu că nu ai fost preot, dar a trebuit să-ţi câştigi cumva existenţa. Ce aş vrea eu de la dumneata, e să ne ajuţi să aflăm mai multe despre aceşti preoţi, care, din păcate, au o mare influenţă asupra populaţiei. Ai putea să lucrezi pentru noi, neoficial bineînţeles, să ne prezinţi nişte informări despre anumite persoane. La noi totul este confidenţial, aşa că nu există nici un risc să fii deconspirat. În plus, noi ştim că ai fost în relaţii foarte bune cu familiile Vodă şi Ilaşcu, cu care din păcate noi am avut probleme. Ne interesează mult ce face soţia lui Ilaşcu, pe care ştiu că ai vizitat-o de curând. Şi, bineînţeles protopopul, sau cum i se spune, Popescu. Dumneata cunoşti foarte bine limba rusă, aşa că ai putea redacta totul direct. Cam asta ar fi dorinţa noastră, o simplă colaborare. Ar fi foarte bine şi pentru familia dumitale, deoarece vom avea grijă să nu ai nici un fel de probleme cu postul pe care îl ocupi. Şi mai e o problemă, zic eu serioasă, e situaţia fiului plecat la studii în Chişinău. Noi ştim că a fost implicat în organizarea fugii peste Dunăre, care din păcate s-a terminat atât de tragic, dar considerăm că a fost un act nesăbuit şi nimic mai mult. De altfel, de la Chişinău avem referinţe bune. Dacă crezi că te poţi descurca, e nevoie de o simplă formalitate, un angajament scris, care va rămâne la noi la strict secret. Ce spui, Daniil Stepanovici, facem treaba? Cum spun moldovenii, batem palma?“ „Din câte am înţeles îmi propuneţi să devin informator, mai pe moldoveneşte, turnător, nu?“ „Ei, nici aşa! Noi nu vă cerem decât să vă faceţi datoria faţă de Uniunea Sovietică, al cărei duşman, sunt sigur, nu sunteţi. Noi nu vă cerem să minţiţi, noi avem nevoie de simple informaţii pe care să le prelucrăm. Este o datorie faţă de patrie!“ „Tovarăşe colonel, dacă este vorba de simple informaţii, întrebaţi-mă şi, dacă pot, am să vă răspund pe loc. Cum să mă apuc să scriu informaţii când nici nu ştiu exact ce vă interesează?! Pentru aşa ceva nu este nevoie de nici un fel de angajament.“ „Bine, Daniil Stepanovici, în acest caz noi doi nu mai avem ce discuta. Veţi continua discuţiile cu tovarăşul căpitan Şevcenco. Serghei, vino să-l conduci pe tovarăşul, la tovarăşul căpitan. Spune-i să treacă puţin pe la mine.“ Coborând scările cu Serghei, Dănilă, mai ieri şef de serviciu în acea clădire, simţi ceva straniu, greu de explicat. Totul părea atât de rece, atât de necunoscut. Ştia că i-a venit rândul şi că nu avea cum să scăpe din capcana care i s-a întins. Când intră în camera de anchetă, simţi un fior rece străbătându-i şira spinării. Încăperea atât de familiară altădată, semăna cu o cameră de tortură descrisă în romanele istorice care vizau Evul Mediu. Din cele discutate cu Paul şi cu Ileana, şi mai ales, din mărturisirile făcute public de Paul la biserică, ştia că nu era vorba de un decor menit să impresioneze pe cei „invitaţi“. Îşi înfipse unghiile în palme încercând să-şi păstreze calmul. Trebuia să încerce să fie diplomat şi nu arogant. Cu brutele aşa ceva nu te putea ajuta cu nimic. Vlăjganii stăteau nemişcaţi, cu privirile aţintite în gol. Şevcenco intră sprinten, îl invită cu un gest să ocupe fotoliul cu cătuşe, se aşeză în fotoliul din faţa biroului şi aprinse reflectorul îndreptat înspre victimă. Dănilă închise instinctiv ochii şi intoarse capul într-o parte, prinzându-se în acelaşi timp cu braţele de fotoliu. „Vă rog să îndreptaţi reflectorul în altă parte! Nu suport lumina puternică.“ „De lumina asta am nevoie ca să urmăresc mai bine reacţia la întrebări, şi apoi, aici nu sunteţi la frizer ca să-i spuneţi ce şi cum să facă, aici eu hotărăsc. Dumneata trebuie doar să te supui şi să cooperezi ca să meargă treaba bine şi să nu pierdem timpul de pomană!“ Dănilă înghiţi replica din vârful limbii şi, deschizând încet ochii, încercă să se acomodeze cu jetul de lumină care-i inunda faţa. „Am înţeles, că n-aţi înţeles ce vi se cere. Probabil că tovarăşul colonel nu a fost destul de explicit. Când invităm pe cineva la noi, înseamnă că nu-i de joacă, iar cooperarea este singura soluţie înţeleaptă pentru cel invitat. Noi avem nevoie de informaţii şi apelăm la toţi oamenii de bună credinţă pentru a le obţine. Aceste informaţii ne ajută să le verificăm pe ale noastre. Dacă este nevoie de o demonstraţie, vă stau la dispoziţie. De exemplu, ştim că tatăl dumitale a fost arestat şi se află în anchetă. A ascuns că a făcut politică, că a fost primar, că are o avere de culac. Fratele lui, om devotat noului regim, ne-a deschis ochii. Ştiu că fiul dumitale, studentul de la Chişinău, a participat  la organizarea trecerii înot a Dunării, dar s-a speriat la timp şi a renunţat trădându-i pe ceilalţi. Ştim, o spun răspicat, că în timp ce preotul Vodă era sub anchetă, dumneata l-ai vizitat, iar după arestarea lui Ilaşcu şi evadarea lui, ai fost la soţia lui acasă. Este destul? Vreau răspunsuri concrete la o serie de întrebări, răspunsuri în scris. Se putea evita această anchetă, dacă ne dădeai nişte note informative. Vreau să ştiu ce ţi-a spus preotul Vodă despre anchetă şi despre soţia lui. Vreau să ştiu ce ai căutat la soţia lui Ilaşcu şi de ce te-a căutat preotul Popescu. Ce ştii despre Nicolov, despre Savatie. Vei rămâne la noi peste noapte ca să te hotărăşti dacă vrei să colaborezi. E bine să ştii că de asta depind multe lucruri legate de viaţa dumitale şi a familiei, bineînţeles! Trebuie să te avertizez că avem deja multe informaţii despre toate acestea, aşa că nu ar avea nici un rost să dai nişte răspunsuri evazive. Pentru noi ar fi doar un control, o confruntare de rutină, pentru dumneata însă un control al sincerităţii.“ „Dumneavoastră îmi vorbiţi despre sinceritate şi sunteţi primul care o încălcaţi. Dacă sunteţi sincer, atunci spuneţi-mi unde este acum tatăl meu. A fost ridicat de acasă şi fără nici un fel de judecată a fost dus undeva. La bază au stat declaraţiile unui beţiv notoriu, un alcoolic. De atunci nu se mai ştie nimic despre el. A fost un om iubit şi respectat în satul lui. Ce să vă spun despre episcop? Deja se ştie că a fost expulzat peste Dunăre. Acum două zile, la radio Bucureşti s-a auzit vocea lui inconfundabilă. A povestit totul cum s-a întâmplat. Ce să vă spun despre părintele Vodă şi soţia lui? Ştiţi tot aşa de bine ca şi mine că a învins frica şi a vorbit enoriaşilor săi în biserică povestind tot ce s-a întâmplat cu ei, aici, la fostul Consistoriu, altădată considerat lăcaş al slujitorilor Domnului. Ce aş putea să vă spun despre dispariţia lui Ilaşcu şi a lui Nicolov, sau despre soarta lui Savatie? Nimic! Nimeni nu ştie nimic din ce li s-a întâmplat. Ce am căutat la soţia lui Ilaşcu şi la potopopul Popescu? De la Popescu am luat nişte bani adunaţi de enoriaşi, ca s-o ajute pe soţia lui Ilaşcu. La noi aşa sar oamenii, creştineşte, când cineva are nevoie de ajutor. Ştiu că sunt în pericol şi eu şi familia mea, dar tot aşa de bine ştiu şi faptul că dacă aş accepta să scriu minciuni despre alţii, soarta mea şi alor mei nu s-ar schimba. V-aţi legat de oameni minunaţi care v-ar fi putut fi de mare folos. Distrugându-i, i-aţi întărâtat pe cei care i-au iubit şi respectat. Biserica în Basarabia nu se poate închide simplu cu o cheie, biserica este în sufletele oamenilor, şi asta nu de ieri, de azi. Dacă vreţi să reuşiţi în Basarabia, nu-i îndepărtaţi pe oameni, nu-i întărâtaţi, nu-i faceţi duşmani. Nu mai vânaţi oamenii bisericii! De ei veţi mai avea nevoie încă zeci de ani…“ „Văd că sunteţi unul şi unul. Ştiţi să ameţiţi oamenii, stiţi să vă apăraţi interesele, numai că aici nu sunteţi la tribunal ca să pledaţi, sunteţi în anchetă, într-o problemă gravă, problema siguranţei statului şi cu aşa ceva noi nu ne jucăm şi nici nu ne lăsăm vrăjiţi de vorbe frumoase. Sunteţi acuzat că deţineţi informaţii despre persoane duşmănoase pe care refuzaţi să ni le transmiteţi. Asta vă va pune în aceeaşi barcă cu ei! Mai gândiţi-vă!“ Sentimentul că totul era pierdut atât pentru el cât şi pentru familia lui, aduse cu el o stare de panică, ceva neobişnuit pentru felul echilibrat de a fi al fostului şef al arhivelor bisericeşti. Era în joc familia, adică totul! Copleşit de nelinişte, se întinse pe banca din sala de „aşteptare“. Ştia că nu exista soluţie de ieşire. Era vorba de un sistem de implementare a terorii ca mijloc de stăpânire a situaţiei locale, de înfrângere a recalcitranţei acestei populaţii eterogene, care, contrar aşteptărilor, se manifesta ca un tot omogen, greu de înţeles pentru aceşti îndoctrinaţi ai unui sistem utopic. Când după 1812 Alexandru I a pus piciorul în Basarabia, făcându-se stăpân pe Gurile Dunării, visul lui era să-şi croiască un drum terestru prin Balcani înspre Turcia şi vechea Grecie. Avea nevoie de acest ţinut al Basarabiei, de poziţia sa strategică, de bogăţiile sale. Cunoştea aspectul eterogen al populaţiei, dar nu s-a gândit la „corectarea“ lui prin transplant de populaţii, prin îndepărtarea elementului autohton. Era un pas important făcut spre Europa occidentală, pe care o admira atât de mult datorită educaţiei primite, era o capacitate aparte de a înţelege fenomenul convieţuirii paşnice dintre etnii. Alexandru nu s-a apucat de deportări vizând omogenizarea cu orice preţ, el a pus în practică un plan îndrăzneţ de colonizare multietnică a acestui ţinut binecuvântat de Dumnezeu, creând importante facilităţi pentru colonizare. Au putut veni elveţieni, germani, francezi, ruteni şi ucraineni, ruşi, bulgari şi găgăuzi, şi culmea, moldoveni! Alexandru a înţeles că nu se putea merge pe rusificarea teritoriului, iar moldovenii făceau parte din planul lui de a se extinde până la Carpaţi şi mai apoi, până la Dunărea de Jos. Lucrurile se prezentau cu totul altfel acum. Intenţiile imperiului sovietic erau mai puţin complicate. Rusificarea cu orice preţ, strivirea oricărei forme de rezistenţă! Şantajul, crima, deportarea, erau armele curent folosite de aşa–zisa poliţie politică. Trebuiau distruşi intelectualii recalcitranţi în frunte cu clerul, trebuiau distruşi cei înstăriţi, trebuia stârnită ura săracilor împotriva bogaţilor, trebuia semănată neîncrederea dintre tineri şi vârstnici, între membrii familiei. Corupţia şi oportunismul puteau înflori în voie! Cu asemenea gânduri se pomeni fostul şef arhivar bisericesc băgat, fără menajamente, într-o dubă şi transportat la domeniile atât de cunoscute ale lui Tulceanov, respectiv la enigmatica Unitate Specială. Era miezul nopţii când se trezi în faţa intrării principale a celebrelor pivniţe de vinuri. Cunoştea fiecare colţişor, de la sala de expoziţie şi degustare şi până la interminabilele galerii, cândva pline de uriaşele butoaie care ascundeau cele mai alese soiuri de vinuri. Câte amintiri legate de Alexandrov, de Stavrov, de degustările ce precedau marile sărbători! Acum, sala de expoziţii avea o masă de lucru, câteva dulapuri metalice, iar de-a lungul pereţilor goi, o sumedenie de unelte de săpat – lopeţi, târnăcoape. Mai erau găleţi şi roabe. Dănilă înţelese că aici avea să înceapă ultimul lui drum din viaţă, se gândi la Bob şi Luminiţa, la Leolea, la absurdele certuri cu Valeria, la năbădăiosul Mircea. „Oare se vor limita doar la mine, sau se vor ocupa şi de familie?“ Gândurile lui Dănilă fură întrerupte de apariţia unui personaj sinistru, sinistru prin urâţenia figurii sale. Militar, purtând însemnele gradului de căpitan, îşi plesnea carâmbii cizmelor, alternativ, cu o cravaşă din piele. Urâţenia chipului său, greu de descris, lua forme hidoase când încerca să afişeze un zâmbet „ironic“. Pe Dănilă îl trecu un fior rece. Încercă să se stăpânească, dar nu putu opri broboanele se sudoare care apărură pe frunte. Mai târziu avea să afle că era vorba de celebrul căpitan Nicolovschi Alexandr, supranumit, pe ascuns, şi pui de căţea. „Ce e Davâdov? Am auzit că nu prea vrei să cooperezi. Aşa fac mulţi, până ajung aici, la noi. Mai ai timp să te răzgândeşti, numai să nu dureze prea mult! Duceţi-l la baracă şi daţi-i haine de lucru. De mâine va lucra la galeria A. Aici cine nu lucrează, nu mănâncă! Clar?“ „La comun, sau la izolare? tovarăşe căpitan.“ „La comun, să-şi cunoască tovarăşii de muncă. Dacă vrei să-mi spui ceva personal, te anunţi la raport.“ O alee pietruită, străjuită pe o parte de butucii de viţă de vie, iar pe cealaltă parte de livada de pomi fructiferi, ducea spre fundul domeniului. Reflectoare puternice, instalate pe turle de observaţie, măturau, cu lumina lor strălucitoare, întreg perimetrul domeniului. Două barăci, proaspăt ridicate, se profilau la capătul aleii. S-au apropiat de cea din stânga. Sentinelă la intrare, un alt militar înarmat făcând rondul în jurul barăcii. Gratii solide la geamuri. La intrarea în baracă, o încăpere de primire şi de gardă. Un birou cu două corpuri, câteva dulapuri metalice şi bănci late aşezate de-a lungul pereţilor. Un singur militar, cu pistol la centură, ocupa un fel de fotoliu în spatele biroului. La intrarea noului venit, se ridică în picioare, îşi îndreptă rubaşca şi zâmbi obosit. „Prospătură? La comun sau la izolare?“ „La comun, până una alta!“ „Actele şi dezbrăcarea!“ Scoase dintr-un dulap nişte haine, le măsură din privire, se aplecă după o pereche de bocanci ponosiţi, o pereche de ciorapi, un fel de prosop şi o bucată de săpun de rufe. „Ţine şi ai grijă de ele! Altele nu mai capeţi. Poţi să te îmbraci!” Dănilă se conformă în tăcere încercând să ascundă repulsia provocată de aspectul dezolant al hainelor primite. „Davâdov?! Eşti rus de-al nostru?“ „Nu, sunt moldovean, dar mi-au schimbat numele la eliberarea paşaportului.“ „Bine, bine! Asta nu schimbă situaţia. Să mergem în dormitor.“ La lumina jucăuşă a reflectoarelor, Dănilă desluşi o încăpere lungă cu paturi înşirate de-a lungul pereţilor. La capătul încăperii i se indică un pat liber. „Aici ai să stai. Te scoli când sună sirena. În spatele barăcii este un spălător şi closetul. Vă întoarceţi în dormitor pentru apel, după care se merge în sala de mese, pentru ceai. Apoi, la muncă. O să te obişnuieşti, dacă ţii la viaţă.“ Rămas singur lângă patul repartizat, respectabilul domn Daniil Stepanovici, Dănilă al lui Nea Ştefan Nemţeanu, se trezi cu sentimentul omului condamnat la moarte. Îşi puse sub pernă săpunul învelit în prosop, se descălţă şi se întinse. Liniştea din dormitor îl intriga. Încercă să desluşească ceva în baleajul luminos al reflectoarelor, dar acest joc al luminii, mai mult îl încurca decât să-l ajute. O noapte albă, plină de gânduri negre. Când sirena dădu câteva semnale scurte de deşteptare, dormitorul se animă brusc. Era încă semiîntuneric şi nu puteai desluşi figurile tovarăşilor de suferinţă. Erau borfaşi? Erau deţinuţi „politici“? Răspunsul avea să vină abia în sala de mese. Figuri obosite, figuri triste, aţintindu-şi privirile înspre castronaşul cu „ceai“ şi bucata de pâine neagră, făceau totul pentru a menţine o linişte deplină, pentru a nu-l întărâta pe supraveghetor, un tânăr militar, înarmat cu un automat şi o privire deloc prietenoasă. Printre meseni, oameni cunoscuţi, unii chiar foarte cunoscuţi. Dănilă s-a pomenit aşezat alături de părintele Nicolov, care-i aruncă o privire conspirativă, după care începu să ţintească tavanul. Faţă în faţă, se pomeni cu Herşcovici, croitorul, tras la faţă, încercănat, cu mâinile tremurânde, cu o privire blândă şi un zâmbet abia perceptibil. Dănilă îi răspunse în acelaşi mod discret. Într-un oraş mic, ai impresia că-i cunoşti pe toţi. Acest lucru îl simţi şi la această masă comună. În capătul celălalt îl zări pe părintele Savatie, sorbind liniştit din castronaşul cu ceai. Slăbise mult şi părea adus de spate, el, muntele de om! La comanda „adunarea!“, toată lumea lăsă pe masă castronaşele, unele cu ceaiul neatins, precum şi resturile de pâine şi se îndreptă în linişte spre ieşire. În faţa barăcii se aliniară pe un singur rând, la un metru distanţă unul de altul, ceea ce făcea imposibilă orice comunicare. Aruncându-şi privirea înspre cealaltă baracă, Dănilă zări un grup similar alcătuit, dar, de data aceasta, format din femei. Aceeaşi linişte domnea şi în grupul femeilor. Aproape simultan grupurile porniră înspre pivniţele de vinuri. „Dănilă, faci ce fac şi ceilalţi. Printre noi sunt şi lepre!“ Dănilă tresări la auzul spuselor ce veneau din spatele lui, vorbe ce se pierdeau în zgomotul făcut de bocanci, dar după accent îl recunoscu pe părintele Nicolov. Simţi un val de căldură pătrunzându-i în suflet. Nu era chiar singur şi asta conta enorm. Dacă grupul bărbaţilor număra cca. 30–35 de persoane, cel al femeilor nu depăşea 15. Ajunşi în fosta sală de expoziţie a vinurilor destinate degustărilor, bărbaţii se înarmară cu lopeţi şi târnăcoape, şi îndrumaţi de patru militari înarmaţi cu automate pătrunseră într-una din galeriile centrale. Butoaiele de altădată dispăruseră. La capătul galeriei era şantierul de lucru. Se săpau galerii noi, câte două de fiecare parte, cu deschideri de cca. 2×2 m. Avansul realizat era cam egal, nu mai mult de 8–10 m. Nimeni nu-şi putea imagina la ce vor servi aceste galerii laterale. Se vorbea în şoaptă despre depozite de muniţii, despre adăposturi. Aceste şoapte ascundeau în ele un dram de speranţă şi generau tot felul de fabulaţii. Mult aşteptatul război întârzia, iar iarna începea să se aştearnă. Bărbaţii, folosind târnăcoape şi lopeţi, lucrau la cele patru galerii, la lumina unor felinare cu petrol. Pământul dislocat era scos la gura noilor galerii cu ajutorul găleţilor. De aici, era cărat de grupul de femei, tot cu ajutorul găleţilor, la suprafaţă, şi împrăştiat printre butucii de viţă. Era o muncă grea, istovitoare pentru femei, dar infernală pentru bărbaţi. Praful iscat în micile galerii, înghesuiala, lipsa unei ventilaţii, totul, dar absolut totul, prevesteau un sfârşit rapid. La o ieşire din galerie, Dănilă avu surpriza, dacă asta se mai putea numi surpriză, să recunoască chipul obosit, dar încă frumos al Ilenei. Privirile lor se încrucişară doar pentru o clipă, dar tresărirea din adâncul ochilor nu lăsa nici o îndoială asupra faptului că s-au recunoscut. În general erau femei tinere, marcate însă de munca şi condiţiile în care trăiau. Vechiul conac se afla undeva în mijlocul livezii. Era o clădire lungă, cu pridvor în faţă, cu multe încăperi frumos amenajate, reprezentând apartamentele foştilor proprietari, precum şi o sumedenie de dormitoare pentru oaspeţii de ocazie. În aripa stangă îşi fixase fostul Altländer biroul şi camerele de locuit. În aripa dreaptă fu instalat căpitanul Alexandr Nicolovschi. În dormitoarele din mijloc se instalaseră cei opt cerberi, care răspundeau de securitatea zonei de comandament. Atât comandantul Rusev, cât şi căpitanul Nicolovschi mai deţineau câte o căsuţă în oraş, unde îşi petreceau de regulă duminicile în sânul familiei, ca în cazul lui Rusev. În spatele conacului mai erau câteva anexe, dintre care una în special atrăgea atenţia deţinuţilor. Dublarea uşii, astuparea ferestrelor, lipsa oricărei activităţi sesizabile în timpul zilei, pocnituri ce aduceau a focuri de armă înăbuşite de ziduri, uneori urlete nocturne estompate, toate acestea cultivau imaginaţia şi aşa bolnavă a celor sortiţi pieirii. Aici se afla de fapt sala de anchetă, utilată de o minte bolnavă ca cea a lui Nicolovschi, cu tot felul de instrumente şi instalaţii de tortură, aducând de undeva din timpuri apuse, amprenta Evului Mediu. Nicolovschi era o brută care poza în intelectual, un oportunist, un sadic, capabil de orice mârşăvie pentru a accede pe scara „valorilor“. Nu credea în nimic, nici măcar în sistemul care-l propulsa. Dorea puterea, puterea de a stăpâni oameni nevinovaţi, de a-i supune pornirilor sale diabolice. Creierul ascuns a tot ce se întâmpla era, însă, comandantul Rusev, sau Rusu, sau Altländer, după împrejurări, cameleon politic, un visător în felul său, care spera să joace un rol de vârf în ţara lui de baştină, pe care se ferea cu dibăcie s-o definească – România sau Ungaria. Era un comunist de circumstanţă, căsătorit cu o răzvrătită din Spania bântuită de idei comuniste, refugiată ca şi el în U.R.S.S. şi supusă unui regim de instruire specială. Mişa, cum i se spunea, părea un tip blajin, puţin vorbăreţ, aparent timid. Mintea lui, în schimb, nu dădea dovadă de timiditate. Punea la cale planuri lipsite de scrupule, urmărind din umbră realizarea ambiţiilor personale,  cucerirea unei poziţii înalte pentru el şi pentru progeniturile sale. Spera în expansiunea sovietică şi cântărea de pe acum şansele unor ţări care prezentau  interes strategic pentru Uniunea Sovietică. Într-un fel a fost un vizionar, neacordând nici un fel de şanse pe termen lung nemţilor ameninţători. Primise cu plăcere misiunea de a organiza o unitate specială la Ismail, cel mai important port la Dunăre pe care puseseră stăpânire sovieticii. Rolul principal era de a strivi orice rezistenţă locală împotriva noii orânduiri şi de a contribui prin orice mijloace la rusificare, sau, mai bine zis, la dezromânizarea acestei atât de importante zone basarabene, sudul dunărean. Umbla îmbrăcat precum ofiţerii, dar fără a purta însemnele vreunui grad militar. De el depindea soarta deţinuţilor trimişi pentru anchetă de poliţia politică. El nu participa la anchete. Treaba asta cădea în sarcina căpitanului, „puiul de căţea“, care se bucura de deplina încredere a lui Mişa, alegând metode de anchetă după bunul său plac. Mişa indica doar persoana care urma să fie supusă anchetei. Căpitanul era ajutat în munca lui de un grup de cinci vlăjgani tineri, vorbitori de limba română, care îşi aveau sediul într-o încăpere alăturată sălii de anchetă, cu care comunica direct printr-o uşă capitonată pe ambele feţe. Scopul anchetelor, desfăşurate sub controlul direct al căpitanului Nicolovschi, era obţinerea de denunţuri semnate la adresa unor persoane intrate în vizor. Soarta celor anchetaţi în acest scop era însă pecetluită, contrar promisiunilor ce se făceau, şi indiferent de „reuşita“ anchetei. Erau oameni sortiţi lichidării, conform principiului „fără martori în viaţă“. Toţi deţinuţii lui Rusev trecuseră printr-o anchetă prealabilă pe la Consistoriu şi reprezentau grupul recalcitranţilor, care refuzaseră colaborarea cu poliţia politică. Faptul că aceşti năpăstuiţi ai soartei trebuiau să dispară din societate, dădea frâu liber imaginaţiei bolnave, diabolice, a căpitanului atotputernic, care împreună cu cele cinci slugi credincioase, dar tot atât de bolnave, aplicau cele mai incredibile metode de schingiuire, cele mai perverse metode de umilire a omului. Veşnic sub influenţa alcoolului, aceşti slujitori ai diavolului, se desfătau mânjindu-se cu sângele victimelor fără apărare, savurând urletele sau spaima din privirile celor care îndrăzneau să reziste. Leşinul era clipa dorită, clipa aşteptată, chiar dacă urma o trezire brutală la realitate, duşul rece. Pentru a amplifica spaima provocată de tratamentul aplicat, la anchetarea unui deţinut erau aduşi alţi doi–trei, pentru a asista la spectacol. Adesea urletele ieşeau din gâtlejurile acestor „spectatori“ spre satisfacţia căpcăunului care dirija punerea în scenă, iar un eventual leşin, era considerat drept culmea succesului. Tot acest sistem al torturii cu martori aleşi dintre cei ce urmau, se baza pe certitudinea că „de aici, nimeni nu va pleca viu“, atât de des repetată de comandantul unităţii la scurtele sedinţe de lucru cu personalul în subordine. Aceasta era sala supliciului rezervată bărbaţilor. Aici rezistenţa exasperantă a câte unuia, se termina cu un glonţ în ceafă, plăcere ce şi-o rezerva pentru sine „puiul de căţea“. Mult timp nu s-a putut afla unde dispăreau cadavrele celor ucişi. Plecarea precipitată a sovieticilor din vara lui 1941 avea să dezvăluie misterul. Soarta femeilor deţinute era puţin alta decât a bărbaţilor. Erau aduse femei care cunoşteau unele lucruri deranjante pentru cotropitori. Cam aşa a ajuns şi Ileana în acest adevărat lagăr al morţii, chiar dacă, mai târziu, după eliberare, avea să nu i se acorde importanţa cuvenită datorită „scării reduse“ la care avusese loc martiriul. Scară redusă! Şi asta spus de noile autorităţi instalate de armatele eliberatoare. Într-un fel se repeta istoria din 1918. În urma armatei venea o „armată“ de funcţii, de funcţionari din Vechiul Regat, cu gândul numai la căpătuială. Da, şi femeile erau aduse pentru a nu mai ieşi, şi ele erau aduse pentru a li se smulge declaraţii, dar, ceea ce era mai grav, erau aduse drept ofrandă torţionarilor. De aceea, anchetarea femeilor era mai blândă în aparenţă, dar mult mai crudă în realitate. Cu toate că soarta Ilenei fusese hotărâtă odată cu cea a lui Ilaşcu, ea a fost aceea care a grăbit desfăşurarea evenimentelor. Convinsă că Nani nu mai era în viaţă, s-a hotărât să-i înfrunte pe presupuşii ucigaşi. Din cele aflate de la Paul, începu să se gândească obsesiv la Râşcov şi la Şevcenco. Planuri, care mai de care mai năstruşnice, încolţeau în mintea ei stăpânită de ideea răzbunării. Nu mai avea pe nimeni, putea risca orice! Neputându-şi permite luxul de a-i înfrunta pe amândoi, se opri la Şevcenco, cel care contribuise direct la distrugerea familiei Vodă. Se prezentă la Consistoriu şi ceru să-l vadă pe tovarăşul căpitan Şevcenco, pentru a da o declaraţie. După câteva minute fu condusă în camera de anchetă unde, deja celebrul căpitan, o primi foarte politicos. „Mă bucur că aţi venit, mă bucur mult! Am auzit că sunteţi frumoasă, dar realitatea depăşeşte orice închipuire. Băieţi, lăsaţi-ne singuri. Volodea, adu un scaun confortabil. Fotoliul pe care îl folosim pentru un anumit fel de persoane, nu vi se potriveşte. Aşa, Volodea, poţi pleca. Luaţi loc, vă rog! Mi s-a spus că aveţi de făcut o declaraţie, e adevărat? Aţi aflat ceva despre soţul dumneavoastră? Noi nu i-am dat de urmă. Păcat că a fugit, poate că totul se termina cu bine. Nu suntem chiar aşa cum ne descriu duşmanii noştri. Sper să vă convingeţi.“ „De fapt n-am venit pentru nici un fel de declaraţie. Am venit să-mi spuneţi ce s-a întamplat cu soţul meu. Ştiu prea multe din cele ce se petrec aici ca să mă prind la acest joc. Ştiu şi faptul că, la rândul Dumneavoastră, ştiţi de întâlnirea mea cu preotul Vodă, de discuţia lui cu enoriaşii, de mărturisirile lui. Am venit de bunăvoie ştiind ce mă poate aştepta. Nu sunt o curajoasă, nu sunt o luptătoare, numai eu ştiu cât mă costă psihic această vizită. Pe scurt, vreau să-mi spuneţi în primul rând ce s-a întâmplat cu soţul meu. Vreau să ştiu dacă trăieşte. Sunt în mâinile Dumneavoastră, aşa că nu riscaţi nimic. Vreau adevărul!“ „V-aţi îmbujorat cam tare. Sunt convins că gestul dumneavoastră vă costă mult, e ceva care vă depăşeşte. Încercaţi să fiţi dură, dar în fapt sunteţi de o gingăşie care depăşeşte până şi frumuseţea dumneavoastră. Soţul dumneavoastră a murit! Nu contează împrejurările. Tot ce s-a întâmplat, s-a întâmplat din vina lui. Mi-aţi cerut să fiu sincer şi nu am putut să vă refuz. V-a pus şi pe dumneavoastră într-o situaţie dificilă, chiar foarte dificilă! Eu totuşi nu vă consider o persoană periculoasă, din contra, întrevăd o mare şansă de colaborare. Pentru aceasta trebuie să ne cunoaştem mai bine, să ne câştigaţi încrederea. Prin calitatea pe care o am, eu vă pot garanta aceasta. Doriţi o cafea, sau un ceai?“ „Nu, mulţumesc! Sunt prea tulburată de ceea ce am aflat. Vreau să ştiu unde este înmormântat soţul meu, orice om are dreptul la un mormânt.“ „Îmi pare rău că nu vă pot răspunde la întrebare. Soţul dumneavoastră nu are mormânt. În încercarea de a trece Dunărea înot, a fost lovit de gloanţele grănicerilor şi dus de apă. Este tot ce pot să vă spun. Puteţi considera că Dunărea este mormântul lui, mormântul pe care şi l-a ales singur. Este mai bine să ocolim subiectul. N-ar avea nici un rost să suferiţi de pe urma acţiunilor sale necugetate. Este clar cât de egoist a fost ştiind nu numai faptul că riscă, dar şi că vă implica în toată murdaria asta politică.“ „Şi acum, ce aveţi de gând să faceţi cu mine?“ „Depinde numai de dumneavoastră! Putem fi prieteni, chiar foarte apropiaţi, sau duşmani de moarte! Altă cale nu există. Alegeţi, dar alegeţi pe loc!“ „Prieteni intimi nu putem deveni. M-am contaminat cu o boală care mă va ucide foarte repede, dar care se şi ia foarte uşor. Eu nu mai am ce pierde. Puteţi să mă violaţi, sau să mă daţi pe mâna violatorilor Dumneavoastră, dar riscurile vă aparţin. Eu aparţin soţului meu şi lui Dumenzeu!“ „Păcat că nu ne putem înţelege, ceea ce-mi spuneţi poate fi o cacealma, dar cum niciodată nu se ştie, am să vă predau Unităţii Speciale unde, dacă se va confirma cacialmaua, o să aflaţi ce greu drum spre moarte v-aţi ales! Vă mai dau o noapte de meditaţie. Poate că vă răzgândiţi. Vă rog poşeta dumneavoastră!“ Ileana întinse poşeta ştiind că şansa unei sinucideri uşoare se irosise. Şevcenco răsturnă conţinutul poşetei din care reţinu doar tubul cu tabletele care trebuiau să curme viaţa Ilenei, puse tacticos la loc conţinutul poşetei şi-l strigă pe Volodea. „Du-o pe tovarăşa în camera de aşteptare! Va petrece cu noi noaptea asta. Mâine vorbesc cu Mişa şi i-o trimit să se spele pe mâini cu ea.“ Aşa a ajuns Ileana la Unitatea Specială, aşa şi-a semnat singură sentinţa, grăbindu-se.

*

*           *

      Arestarea lui Daniil Stepanâci dezechilibră total viaţa din familia noastră. Cei mici nu prea realizam ce însemna acest lucru pentru moralul celor rămaşi, ca să nu mai vorbesc de bugetul casei. Singura care reuşea să aibă de lucru şi să întreţină întreg clanul, era mama lui George şi a lui Barby. Croitoreasă talentată, a ajuns să fie cautată de soţiile noilor demnitari, avide după tot ceea ce le putea satisface dorinţele latente de acasă. Intr-o zi primirăm vizita unui ofiţer de marină, însoţit de doi civili. Ofiţerul, Max Mihailovici Zelicman, comandantul portului militar Ismail, era în căutarea unei locuinţe, pentru el şi familia sa. Spaima puse stăpânire pe mama, care înţelese că era vorba de al doilea pas, după arestarea soţului, respectiv evacuarea din casa bunicii. Oaspeţii cerură permisiunea de a vizita întreaga locuinţă, făcură unele măsurători, trecură în locuinţa mătuşii, când, Zelicman, o recunoscu pe croitoreasa soţiei sale. „Aici locuiţi? Sunteţi două familii?“ „Da, eu cu familia mea şi sora mea, Elena Petrovna, cu familia ei.“ „Elena Petrovna, şi Dumneavoastră vorbiţi atât de bine ruseşte?“ „Da, vorbesc, este limba mea şi am terminat liceul rusesc. Şi soţul meu, cu toate că este moldovean, stăpâneşte foarte bine această limbă. Din păcate el nu v-a putut primi, a fost arestat şi nu mai ştiu nimic de el. Ce aveţi de gând să faceţi, să ne evacuaţi, acum, în plină iarnă?“ „Nu, nu, Elena Petrovna, fiţi liniştită! Eu caut o locuinţă, dar asta nu înseamnă că scot oamenii în stradă şi, în plus, locuinţa nici nu corespunde dorinţelor exprimate de soţia mea. Noi stăm provizoriu la doi paşi de Dumneavoastră şi dacă vă face plăcere, ne puteţi face o vizită împreună cu sora Dumneavoastră. Soţia s-ar bucura să aibă cu cine schimba câteva impresii. Acum vă lăsăm şi nu vă faceţi griji în privinţa acestei vizite.“ Atitudinea civilizată a ofiţerului, neamestecul celor doi civili în discuţii, în loc să liniştească spiritele, au creat o atmosferă de nelinişte, de neîncredere. Prea se întâmplau lucruri ciudate în oraş, ca să poţi accepta ca normală o astfel de atitudine. Zilele ce au urmat aveau să infirme aceste temeri, cel puţin cele legate de politeţea bizară a lui Zelicman, comandant al portului, cu nume şi trăsături tipice de evreu. Soţia lui Zelicman era o femeie frumoasă dar suferindă. O polidiscopatie o ţintuia adesea în pat sau într-un fotoliu special amenajat, lipsind-o de bucuria de a alerga după fiul ei, un copil de şapte ani, zburdalnic, dornic de afecţiune, dar şi de joacă. Marat, cu părul negru cârlionţat, un Puşchin din copilarie, ura aritmetica şi memorarea poeziilor. La şcoală părea recalcitrant, învăţătorii dând vina pe educaţia primită în sânul unei familii „sus–puse“. Era o apreciere superficială, care-l îndepărta pe Marat de şcoală şi le dădea de gândit părinţilor. Neîncrederea care se strecurase în casele localnicilor era un fenomen care se manifesta şi mai pregnant între noii veniţi. Se suspectau reciproc, se fereau de relaţii între familii, nu se vizitau. Şi Zelicmanii duceau o viaţă izolată. El, datorită funcţiei importante pe care o deţinea, îşi petrecea timpul în port, sărea de regulă peste masa de prânz, bucurându-se de atmosfera de familie doar seara. Sara Maximovna, cu vreo zece ani mai tânără decât soţul ei, suferindă şi, deseori imobilizată, nu putea răspunde chemărilor lui Marat, mulţumindu-se să-l cheme lângă ea pentru a-l antrena în jocul de-a şcoala, singura cale de a fi mai aproape de el şi a-l ajuta la făcutul lecţiilor. Marat, în schimb, nu se mulţumea doar cu atât. El dorea să alerge, să se plimbe. Nu suporta să stea pe loc, iubea mişcarea. Ceea ce-i oferea şcoala era prea puţin pentru el. Statul în bancă îl obosea, îi distrăgea, într-un fel, atenţia. Vizita pe care le-a făcut-o mama împreună cu sora ei, avea să marcheze o mică cotitură în existenţa noastră afectată atât de mult de arestarea tatălui meu. S-a întâmplat să-l găsească pe Marat chinuindu-se la aritmetică. „Nu ştiu ce să mă fac cu Marat al meu!? Nu-i place să facă socoteli, nu iubeşte deloc matematica. Nici la ore nu cred că este prea atent. E drept că nici eu nu am prea mult talent pedagogic, dar nici boala nu-mi permite să fiu mai activă cu el. Astăzi, pur şi simplu, ne-am împotmolit. Elena Petrovna, am auzit că aţi crescut patru copii, poate îmi daţi un sfat cum să procedez. Cei de la şcoală îmi transmit mereu că-i un răsfăţat!?“ „Sara Maximovna, îmi permiteţi să mă retrag puţin cu el în altă cameră, să vedem ce-i cu aceste socoteli atât de nărăvaşe.“ „Vă rog, vă rog! Poate că aveţi mai mult noroc cu şmecherul ăsta!“ „Marat, hai să mergem să facem repede tema la matematică. Ştii, mie mi-a plăcut mult matematica la şcoală şi ştiu câteva şmecherii. Vrei să ţi le arăt? Hai să mergem şi dacă o să-ţi placă ai să vii la noi să facem temele împreună, bine?“ „Ce şmecherii ştii să faci? Sau vrei numai să mă păcăleşti?!“ „Nu, nu te păcălesc, ai să vezi!“ Mama într-adevăr avea un talent deosebit de a explica şi insufla încredere copiilor. Nu ştiu ce şmecherii i-a arătat lui Marat, dar efectul a fost extraordinar! Copilul s-a prins în joc şi a reuşit să participe efectiv la rezolvarea acelor teme de nerezolvat. „Mămică, mămică, am reuşit, am terminat, dacă nu mă crezi, întreab-o pe tanti Leolea! Învăţătoarea noastră este o proastă! Mai bine nu mă mai duc la şcoală şi fac lecţiile acasă!“ „Nu, dragul meu, nu este voie să lipseşti de la şcoală, dar până te obişnuieşti singur să rezolvi, o să facem lecţiile împreună, bineînţeles dacă o să vrea şi mămica ta.“ „Cum să nu vreau, Elena Petrovna! Ce fericit va fi şi Max! Bineînţeles, o să vă plătim pentru meditaţii. Poate o să-l învăţaţi să se descurce şi cu învăţatul poeziilor, pe care, nu ştiu de ce, nu le iubeşte.“ „Cu cea mai mare plăcere, numai să nu aveţi necazuri!? Ştiţi, soţul meu a fost arestat şi nu mai ştiu nimic despre soarta lui. E mai bine să ştiţi.“ „A, bine că mi-aţi spus! Am să-l pun pe Max să se intereseze şi să vadă ce se poate face. Da, da, neapărat o să rezolvăm! Pentru Max, Marat este totul. M-aţi făcut fericită! Vă mulţumesc!“ Dacă pentru ei Marat era totul, pentru mama, familia Zelicman a însemnat o rază de speranţă, ceva bani şi alimente şi mai ales promisiunea de a rezolva situaţia tatii. Faptul că Marat a acceptat atât de uşor pe cineva străin în prejma lui, că într-un timp record a început să ia în serios rolul lui de elev, că pe Zelicmani nu i-a deranjat situaţia „politică“ a familiei Davâdov, preocupaţi numai de progresele lui Marat, a consolidat relaţiile dintre familiile noastre. Om influent prin poziţia sa în oraş, Max Mihailovici s-a apucat imediat de treabă. Prima vizită a făcut-o la Consistoriu pentru a afla de soarta cetăţeanului Davâdov. Râşcov, surprins de această intervenţie, a bâlbâit-o cât a bâlbâit-o, ca până la urmă să se oprească la un denunţ care îl incrimina pe Daniil Stepanovici Davâdov în complotul preoţilor împotriva puterii sovietice. „Hai să fim serioşi, tovarăşe Râşcov! Despre ce complot vorbiţi? Eu înţeleg că doriţi să diminuaţi influenţa bisericii asupra populaţiei, dar să cădeţi în greşeala de a ne face duşmani din cine trebuie şi cine nu trebuie, asta nu mai accept şi nu cred c-ar accepta-o nici cei de la centru. Hai, zău, spune-mi ce aţi făcut cu el. E un om nevinovat de care eu personal s-ar putea să am nevoie.“ „Păi, eu nu m-am putut descurca cu el şi l-am trimis la Unitatea Specială, la tovarăşul Rusev. Cel mai bine ar fi să vorbiţi cu el.“ „Bine, mulţumesc mult şi să ne revedem cu bine!“ Zelicman îl cunoştea pe Rusev de la Consiliul Orăşenesc, ştia ca este un evreu din România, dar nu se mândrea cu etnia acestuia. Zvonurile care circulau la adresa acestui comandant de „Unitate Specială“, nu aveau de ce să-l liniştească, dar nu renunţă şi miză pe abilitatea sa de a trata cu „colegii“. Fără multe socoteli, se prezentă la Unitatea Specială, unde, după ce se recomandă, avu plăcuta surpriză de a fi întâmpinat de comandantul Rusev în persoană. „Cu ce ocazie pe la noi, Max Mihailovici? Suntem un loc cam rău famat pentru a primi vizitatori atât de sus–puşi. Poftiţi, să mergem în birou, să vă servesc cu o cafea specială, sau eventual un ceai gruzin!?“ „Bună ziua, Mihail Mihailovici, nu mă îmbia cu cafea specială căci s-ar putea să vin mai des. Să ştii că nu este o vizită oficială, pur simplu am un interes personal. Sper să mă poţi ajuta.“ „Orice, pentru un om ca dumneata!“ Vorbiră despre vrute şi nevrute până a sosit cafeaua fierbinte, după care uşa cabinetului se închise. Abia atunci comandantul îl iscodi din priviri pe Zelicman. „Acum putem vorbi în linişte. Aici nimeni nu ne aude.“ „Chiar că e bună cafeaua! Mihail Mihailovici, este vorba de cineva care a fost trimis la dumneata. Dupa câte m-am interesat nu este vorba de cineva periculos, de un complotist, sau aşa ceva. Daniil Stepanovici Davâdov. Eu am probleme cu şcoala, cu fiul meu Marat. Nu se înţelege deloc cu matematica, şi nici cu altele. Eu nu am timp să mă ocup, iar soţia mea este bolnavă şi nu se poate ocupa cum trebuie de el. Soţia lui Davâdov în schimb, este o instructoare foarte talentată, este rusoaică şi Marat face progrese văzând cu ochii! Eu o mai ajut cu câte ceva, dar nu pot risca să aduc în casă pe soţia unui deţinut politic. Nu speram să găsesc o soluţie atât de bună pentru Marat, dar uite că am avut noroc. Dumneata ai copil şi ştii ce înseamnă aşa ceva. Ce zici?!“ „Nu ştiu care este situaţia exactă a acestui Davâdov, dar dacă nu este ceva deosebit, se aranjează. Rămâneţi aici în birou, iar eu mă duc să vorbesc cu adjunctul meu, cu Nicolovschi. Fără el nu pot face nimic. Sper să nu fie prea târziu! Mă întorc imediat.“ Rusev il scoase pe Nicolovschi dintr-o anchetă, îl puse în gardă că era vorba de ceva foarte important, îi vorbi de vizita tovarăşului Zelicman şi de interesul acestui personaj sus–pus pentru acest Davâdov. „Da ce crede acest marinar că se poate amesteca în treburi care nu-l privesc?!“ „Nu-i vorba de amestec, e vorba de o rugăminte personală, care într-o zi s-ar putea să ne prindă bine! Depinde de cum arată acest individ. L-ai trecut prin anchetă?“ „Nu, nu încă. Lucrează la galerii, dar încă nu s-a apropiat de cei care mă interesează în mod special. Ce s-o mai lungim! Dacă vrei, ţi-l aduc chiar acum. Nu arată încă prea rău.“ „Bine, trimite-l la mine în birou, dar mai intâi spune-mi dacă eşti de acord să-i facem o fişă de eliberare, să zicem, pentru a-l urmări în stare de libertate.“ „S-a făcut! A avut noroc Zelicman ăsta că nu l-am anchetat, că nu mai aveam ce elibera.“ „Bine, mulţumesc! Aştept în birou. Dacă vrei să-l cunoşti pe Zelicman, vino şi tu.“ „E mai bine să nu mă cunoască! Cine ştie? Poate o să-l am de client într-o zi!?“ Când Davâdov fu scos din grupul de muncă şi dus la un duş cald, iar apoi la baracă pentru a se bărbieri, simţi că picioarele îl lasă. Abia când i se aduseră hainele personale şi fu îndemnat să se grăbească, o rază de speranţă străluci în ochii lui obosiţi de nesomn. Pe când se îmbrăca, se pomeni lângă el cu Nicolovschi. „De unde îl cunoşti pe Zelicman?“ „N-am auzit niciodată de acest nume!“ „Bine, bine! Ai să-l cunoşti şi ai să pleci acasă cu el. Ai grijă! Tot ce ai văzut sau auzit aici este secret de importanţă deosebită! Dacă scapi o vorbă undeva, vei fii acuzat de înaltă trădare şi nu te mai scapă nici zece Zelicmani! Te duci direct în biroul comandantului. Sper să nu ne mai întâlnim niciodată! A doua oară nu mai scapi de mine! De data asta ai avut noroc, mare noroc!“ Când intră în birou, fu întâmpinat de Rusev, cu un zâmbet plin de bunăvoinţă. „Tovarăşe Davâdov, faceţi cunoştinţă cu tovarăşul Zelicman, comandantul Portului Ismail, cu care, de altfel, veţi şi pleca acasă. Vă veţi putea întoarce la serviciu. Vor primi o notă din partea mea. Aveţi grijă cu cine vă întâlniţi, şi mai ales ce vorbiţi. Eu vă doresc să nu vă mai întoarceţi la noi! Succes!“ „Mihail Mihailovici, îţi mulţumesc! Sper să mă pot revanşa. Numai bine! Hai să mergem, Daniil Stepanovici!“ Pe drum Zelicman nu mai adresă nici un cuvânt celui care trăia clipe de totală nedumerire. Îi şopti doar şoferului adresa, după care se cufundă în tăcere, o tăcere misterioasă. Maşina se opri în faţa casei de pe strada Frumoasă. Zelicman cobori şi făcu un semn să fie urmat, ascunzând cu greu un zâmbet plin de satisfacţie. Sună la uşă prelung şi când Elena Petrovna deschise, Zelicman îl împinse precipitat pe tata înăuntru urmându-l îndeaproape. Închise uşa şi respiră uşurat. „Uf! Elena Petrovna, vi-l predau pe Daniil Stepanovici întreg şi nevătămat. Totul e bine, când se termină cu bine! Slavă Domnului, coşmarul a luat sfârşit! Nu discutaţi nimic, nici cu vecinii, nici cu rudele! A fost plecat, să zicem, la ţară, şi gata! Daniil Stepanovici, sper să ne cunoaştem mai bine. Elena Petrovna este aur curat pentru fiul meu Marat. Are să vă povestească ea personal. O să ne mai vedem la o cafea. Ca să fiţi lăsaţi în pace cu casa, va trebui să primiţi în gazdă o pereche de tineri, care ar avea multe de învăţat de la Dumneavoastră. El este un tânăr căpitan de marină, iar soţia lui e încă un copil care trebuie îndrumat. Este necesar să vă strâmtoraţi puţin. Aşa veţi fi feriţi de multe necazuri. Ce să-i faci? Aşa e viaţa! Eu am plecat şi vă aştept să treceţi pe la noi. Pe curând!“ Când uşa se închise, se aruncară unul în braţele celuilalt, hohotind de plâns. „Leolea, explică-mi şi mie ce se întâmplă! De acolo de unde vin eu, nu prea se scapă. Este lăcaşul morţii! De acum încolo, nu vom mai vorbi nimic despre asta! Este preţul libertăţii mele! Povesteşte-mi despre Zelicman. Nu prea înţeleg ce caută acest om printre ei! Unde sunt copiii? Ce ştii de Mircea?“ „Copiii sunt la babuşca. Sunt foarte speriaţi din cauza ta. Lumea în general este foarte speriată şi se roagă lui Dumnezeu să înceapă războiul. De la Mircea am primit un bileţel în care îmi scrie că este sănătos. Cine ştie ce este în capul lui! Hai să mergem să le facem o surpriză!“ Toţi copiii, cu excepţia lui Mircea erau adunaţi în bucătăria bunicii şi înfulecau plăcinte cu brânză, abia scoase din cuptor. Domnea o atmosferă de linişte ce aducea aminte de trecut. Bob şi Luminiţa se repeziră ca din puşcă scăpând plăcintele pe jos. Valeria se apropie şi ea. George şi Barby aşteptau zâmbind la rând. Bunica făcu un gest de binecuvântare înspre grupul care uitase de plăcinte. Toată lumea lăcrima, toţi vorbeau şi râdeau. Coborâse un strop de bine peste atâta durere! Cea care rupse tăcerea a fost Barby. „Unchiu Dania, te-au bătut rău?“ „De ce să mă bată, draga mea? Acolo unde am fost eu, nu se bate!“ „Păi, nu ai fost arestat?“ „Nuuu… am fost puţin plecat cu serviciul. A fost bine! Am învăţat multe acolo. Dar de ce nu mă invitaţi şi pe mine la plăcinte? Hai să stau şi eu puţin jos. Vai ce bune le face babuşca asta, a noastră! Să tot mănânci! N-a fost rău pe unde am umblat, dar tot mai bine-i acasă!“ Era greu de convins prin câteva vorbe. Toţi mustăceau nişte zâmbete cu subînţelesuri, dar nimeni nu a mai deschis subiectul. Pentru ai mei a urmat o noapte albă, încărcată cu teamă şi recunoştinţă. Cine este acest Zelicman şi de unde a apărut? Ce urmăreau oameni ca Rusev şi Nicolovschi sau Râşcov şi Şevcenco? Cum se vor descurca cu cei care urmau să devină chiriaşii lor? Întrebări peste întrebări, cu sau fără răspuns, sau cu răspunsuri parţiale, generatoare de suspiciuni chiar şi faţă de unele fapte sau întâmplări pozitive. În jurul lui Zelicman se contura totuşi o aureolă de omenie. Ajutorul acordat în cazul lui tata, era recunoştinţa faţă de influenţa pe care o exercita mama asupra educaţiei lui Marat. Acest copil, care reprezenta totul pentru familia Zelicman, cu toată firea lui curioasă, a început să se schimbe văzând cu ochii, să nu se mai teamă de aritmetică, să înveţe cu sârguinţă poezii, să progreseze la şcoală. În orele lui libere, mă căuta cu disperare, cu toate că ne despărţeau patru ani. Da, când totul părea pierdut, a apărut o rază de soare, vorba bunicii, trimisă de Dumnezeu. Un nor întunecat a rămas totuşi printre gândurile lui tata. Nu putea să-i uite pe cei pe care i-a întâlnit la Unitatea Specială. Se gândea permanent la părintele Nicolov, la stareţul Savatie, la Ileana. Nu a apucat să schimbe nici o vorbă cu nimeni, dar privirile li s-au încrucişat mereu, transmiţând mesajul de solidaritate şi speranţă. „Oare ce vor gândi cei rămaşi acolo când vor afla că am fost eliberat? De obicei, cei care sunt eliberaţi, sunt consideraţi trădători. Ce vor crede cei de la serviciu? Mâine trebuie să mă prezint la lucru, cel puţin aşa mi s-a spus.“ „Nu te mai gândi la ce s-a întâmplat. Lumea te cunoaşte, nu te va acuza nimeni de nimic. Se aude că la primavară va izbucni războiul. Cine ştie? Poate că vom scăpa de tot coşmarul ăsta! Încearcă să dormi puţin.“ „Nu cred că pot să dorm, mai bine mai stăm de vorbă. Ce-o fi cu Zelicman ăsta?! Cum de s-a implicat intr-o poveste atât de murdară şi de periculoasă, chiar şi pentru el?! Şi cu chiriaşii pe care vrea să ni-i bage pe gât?! Mi-e greu să înţeleg ceva!“ „Zelicman e un evreu cumsecade, omenos şi foarte ataşat familiei. Soţia lui este bolnavă, are probleme grave cu spatele şi nu se poate ocupa de copilul lor, de Marat. Norocul a fost cu sora mea, care-i coase doamnei Zelicman. Aşa am ajuns şi eu în casa lor, aşa am început să-l ajut pe Marat şi spre bucuria tuturor Marat a început să mişte, şi încă bine! Zelicman îl adoră pe copil şi de aici a început totul. Ca să nu le fac greutăţi, eu i-am spus că ai fost arestat şi că nu ştiu nimic despre tine. Aşa s-a hotarât să se amestece în treaba asta şi uite rezultatul! De aici am înţeles că ocupă o funcţie importantă şi că are un cuvânt greu de spus. Cu chiriaşii a fost tot ideea lui. Mi-a spus că aşa o să fim lăsaţi în pace, că va avea el grijă de asta, numai să mă ocup eu de Marat. Marat l-a îndrăgit şi pe Bob şi-l caută mereu, iar Bob îi face pe plac. Am avut noroc cu dragostea mea pentru matematică! Şi la limba rusă îl ajut mult şi mă aleg şi cu ceva bani şi alimente, ceea ce nu-i puţin în zilele noastre.“ „Da, mai sunt oameni buni şi printre ei! Nu pot să uit chipul Ilenei! Era obosită, tristă. Ce păcat că n-am putut schimba câteva vorbe cu ea! Părintele Nicolov mi-a şoptit să stau cuminte, măcar la început. Printre ei sunt şi falşi deţinuţi, turnători, dar nu au fost identificaţi încă. Eu nu cred că de acolo vor scăpa mulţi. Noaptea se auzeau urlete înăbuşite şi chiar focuri de armă. Cine ştie ce se întâmplă în sala de anchetă a lui Nicolovschi?! Doamne! Numai dacă îi vedeai chipul şi erai gata să spui tot ce voia el! Comandantul Rusev, cu trăsături tipice de evreu, e un om ascuns. Nu ai cum să-i întâlneşti privirea. Mereu se uită în altă parte. Este tipul omului care este obsedat permanent de ceva. Mă întreb, cum de l-a convins Zelicman să-mi dea drumul?! S-au urmăresc altceva cu mine?! Cu ăştia nu poţi şti niciodată! Oricum, trebuie să fiu foarte prudent. Şi tu, ai grijă să nu discuţi cu nimeni nimic. Mi s-a pus în vedere că tot ce am văzut sau auzit, este secret de importanţă deosebită. Este clar că este o unitate a morţii, iar morţii nu vorbesc!“ „Nu cred că omoară oameni aici, s-ar putea să organizeze deportări. Ce să facă cu cadavrele aici? Vezi că şi Nicolov, şi Savatie, trăiesc.“ „Pe Ilaşcu nu l-ai văzut?“ „Nu, numai pe Ileana, ceea ce mă face să cred că de Ilaşcu s-au scăpat. Nu i-ar fi adus pe amândoi în acelaşi loc. Aşa cum l-au pedepsit pe Vodă, aşa au făcut cu toţi care i-au deranjat. Dacă nu se grăbesc nemţii, nu ştiu ce se va alege de noi. Pe români nu putem conta! Dacă n-au făcut nimic la ultimatum, acum n-o vor face decât sub aripa lui Hitler, dacă nu-i va înghiţi şi pe ei!? A, da, am uitat să-ţi spun că şi Herşcovici e acolo. Arata ca vai de el! Ce mai ştii de Alexandrov, de Stavrov?“ „Nimic! De când te-au arestat, Saşa n-a mai dat pe aici, iar despre Stavrovi nu mai am cum să aflu ceva. Iura nu a mai fost pe la noi.“ „Doamne, câtă destrămare, câtă durere au adus nenorociţii ăştia! Oare ce s-a întâmplat cu familia Dracinschi? Au dispărut fără urmă! Eu zic să ne sculăm, să-mi faci o cafea tare. Prima zi de lucru va fi grea din toate punctele de vedere! Dacă treci pe la Zelicman, nu uita să-i mulţumeşti din partea mea. A fost o minune ce s-a intâmplat! N-am crezut că mai scap de acolo!“ Într-adevăr, a fost o zi grea. Priviri întrebătoare, şoapte conspirative, atitudini rezervate. A fost mutat de la serviciul administrativ, la evidenţa contabilă. O încăpere cu multe birouri înghesuite, pline de dosare, cu oameni aparent discreţi, mânuind cu dexteritate nişte abace învechite. O sobă de teracotă, supraîncinsă, făcea atmosfera din încăpere greu de suportat. Important era însă altceva: era liber, era cu familia, avea din ce trăi, putea spera! De la bunicu nu mai venise nici o veste. Era clar, soarta lui era pecetluită! Cine era deportat, deportat murea! Trebuia să afle ceva concret despre Mircea. Bileţelul trimis acasă cu „sunt bine“, nu putea să-l liniştească. După întâmplarea nereuşită cu trecerea Dunării înot, Daniil Stepanovici ştia că se putea aştepta la orice. Învinuirile aduse de colegii lui nu-l puteau lăsa indiferent. Mircea era năbădăios, mândru, dar oscilant, plin de neprevăzut. Se gândea să-i facă o vizită neanunţată la Chişinău, dar ştia că acest lucru putea stârni o nouă furtună în relaţiile lor. O altă idee răsări în mintea lui, mai puţin riscantă. Să ia legatura cu Lucia, s-o convingă  să facă o călătorie la Chişinău, să-i plătească eventual drumul. Trebuia s-o roage pe Valeria să ia legatura cu ea, dar îl speria şi gândul că trebuia să apeleze la ea. Nici măcar după revenirea lui acasă din arest, atitudinea ei nu se schimbase. Starea asta de lucruri îl întrista mult. Copilul minunat de altădată, devenise duşmanul lui cel mai înfocat, mânat de nu ştiu ce porniri pe care nici măcar factotumul familiei, Elena Petrovna, nu le putea stăvili. Oricum, trebuia să facă ceva, nu-l putea lăsa pe Mircea de capul lui. Şi mai avea Dănilă, omul popilor, să facă ceva. Trebuia să-l pună în gardă pe protopopul Popescu. Era clar că autorităţile puseseră gând rău clerului, iar Popescu se arăta destul de imprudent în manifestările sale. În aceeaşi seară trecu pe la Sobor, intră prin uşa din spatele altarului rezervată preoţilor şi se opri în încăperea odăjdiilor aşteptând să apară cineva. După puţină aşteptare, apăru paracliserul însoţit de protopop. Paracliserul nu-şi ascunse surprinderea aruncându-i fostului arhivar şef o privire plină de neîncredere. Popescu în schimb, se repezi spre Dănilă şi-l îmbrăţişă cu căldură. „Ce faci, dragul meu? Bine că te văd sănătos! Ce ţi-au făcut, dragule?“ „Nu au apucat să-mi facă nimic. O întâmplare fericită, dacă pot să-i spun aşa, m-a scos din iad. Dar ar fi mai bine dacă v-aş conduce puţin spre casă, simt nevoia de aer!“ „Bine dragule, mergem chiar acum, cu toate că nu este cazul să te fereşti de paracliserul nostru, e om de nădejde, doar că este foarte prudent şi nu mai crede în nimeni, mai ales în cei care dispar şi apoi reapar. În circumstanţele actuale nu-i putem reproşa aşa ceva. Au reuşit să inoculeze în noi neîncrederea şi trebuie să recunosc că ştiu să mânuiască foarte bine această armă! Hai să mergem, Dănilă!“ Pe drum, Dănilă îl puse la curent cu cele ce se petreceau la Consistoriu şi la Unitatea Specială. Popescu se bucură aflând că Nicolov şi Savatie erau în viaţă, dar se îngrozi la gândul că Ileana era şi ea acolo. Îi povesti incredibila poveste cu Zelicman, dar nu-şi manifestă optimismul legat de eliberarea sa, împărtăşindu-i teama că totul putea fi o mascaradă care să acopere adevăratele lor intenţii. Ştia că va fi urmărit şi probabil reanchetat. „Nu-i sigur, dragul meu. Sunt corupţi şi între ei îşi fac servicii, care de fapt nu-i costă nimic. Chiar dacă vom scăpa de ei, s-ar putea să nu aflăm niciodată adevărul despre ce au făcut, şi mai ales, despre cum au procedat. La adresa practicilor comuniste circulă zvonuri îngrozitoare. Cele relatate de Paul sunt purul adevăr! Acum câteva zile m-am pomenit la biserică, pe înserate, cu un tânăr, civil, cu o şapcă trasă pe ochi, care m-a rugat să-l spovedesc. Am intrat la bănuieli şi l-am întrebat de ce nu scoate şapca când intră în biserică. Mi-a spus că de frica de a fi recunoscut. Vorbea cu accent tipic transnistrean şi mă implora din ochi. Am crezut că e o provocare, dar cum nu puteam refuza o spovedanie, am acceptat. Mi-a spus că-i dintr-un sat de moldoveni de lângă Tiraspol, că a fost crescut de bunica lui în credinţa lui Dumnezeu, că a trebuit să ascundă acest lucru, iar când a fost luat la armată, a fost repartizat la interne, la o şcoală specială. Acolo a fost instruit pentru acţiuni de comando, de antiterorism. A mai făcut un curs de „anchetatori“, unde a învăţat pe viu tot felul de procedee de tratament a celor supuşi anchetelor, nelipsind nici metodele specifice aplicate femeilor. I-am atras atenţia că este la o spovedanie şi că dacă are ceva pe suflet s-o facă fără teamă, acest lucru fiind indispensabil pentru a se descărca de păcate şi a cere iertare de la Dumnezeu. A rămas pe gânduri, după care a continuat.“ „Bineînţeles că am păcătuit, şi s-ar putea să fiu nevoit să păcătuiesc în continuare. Am avut nenorocul să fiu băgat în această activitate îngrozitoare şi nu ştiu cum aş putea scăpa. Dacă ar şti ai mei, cred că m-ar omorî cu mâna lor! Sunt oameni cinstiţi şi credincioşi. Da, pe la noi oamenii sunt credincioşi, chiar dacă se ascund. La anchete sunt folosit de un comandant nebun la chinuirea arestaţilor, ca să-i fac să recunoască lucruri de care n-au habar, să semneze declaraţii împotriva unor oameni pe care nici nu-i cunosc, sau, şi mai rău, împotriva rudelor. Aşa e sistemul, aşa am fost învăţaţi. Am făcut lucruri oribile, am văzut oameni murind din cauza chinurilor. Am batjocorit femei, am violat pe rând fete în faţa părinţilor sau soţii în faţa soţilor. Suntem mai mulţi care facem asta la ordin. Ultimul care a murit din cauza chinurilor, a fost unul Ilaşcu. Când am auzit că era preot, n-am mai găsit un pic de linişte! L-a chinuit şeful, cu letconul încins. Când a văzut că a murit, a dat ordin să i se tragă doua gloanţe în spate şi să se scrie în proces–verbal că a încercat să fugă. Nu ştiu ce au făcut cu cadavrul lui. Părinte, rugaţi-vă pentru mine. Nu pot să vă spun numele meu, dar Dumnezeu îl ştie! Cred că am să dezertez, dar nu am multe şanse să scap. Nu vreau să mor aşa de tânăr. Rugaţi-vă mult pentru mine! Să nu vă fie frică de mine. Astăzi şefii mei lipsesc, iar ceilalţi colegi sunt toţi beţi. Alcoolul este singurul lucru care ne ajută! Aveţi mare grijă de Dumneavoastră! Au ce au cu preoţii şi cu profesorii. Să ştiţi că toţi avem haine civile pentru când ieşim în oraş. Vă mulţumesc că m-aţi ascultat. Să uitaţi tot ce v-am spus!“ „Da, dragul meu Dănilă, ar fi trebuit să uit totul, după cum spune legea spovedaniei, dar această lege nu poate funcţiona decât în vremuri normale, ori numai de aşa ceva nu mai poate fi vorba. Trebuie să ne unim forţele, să ne informăm reciproc, să încercăm să supravieţuim. Sunt om al bisericii şi totuşi mă alătur celor care aşteaptă războiul! Trăim un coşmar care ne copleşeşte şi ei ştiu asta şi ştiu să şi profite. Nici în nemţi nu am mare încredere, dar sper ca Antonescu să primească în dar Basarabia pentru supunerea pe care o afişează faţă de Hitler! Acum să ne despărţim. Dacă apare ceva, îl trimit pe paracliser să te cheme. Ai grijă de tine! S-ar putea să fii urmărit. Ne vom vedea cât mai rar posibil. Putem comunica şi prin intermediul altor persoane de încredere. Dacă va veni cineva din partea mea, te va saluta cu formula ,,Lăudat fie Domnul!’’ Dacă eu dispar cumva, parola cade!“ Dănilă porni încet spre casă făcând tot felul de ocoluri. Intră în parcul „Trandafirilor“ şi, protejat de vegetaţia bogată, cercetă strada pe care venise. Se linişti văzând că nimeni nu-l urmărea şi-şi continuă drumul cu gândul la spovedania tânărului. Dacă era o înscenare, atunci dădeau dovadă de un cinism ieşit din comun. Tânărul relatase grozăviile ce se petreceau la anchetele de la Consistoriu, pronunţând chiar şi numele victimelor şi confirmând uciderea lui Ilaşcu. Să fie la mijloc jocul lui Râşcov care-l încerca direct pe Popescu? Era posibil, ţinând cont că acesta ţinea practic locul episcopului „fugar“. Erau parşivi şi soarta bisericii era pecetluită. Ajunse acasă pe înserat şi citi în ochii mamei îngrijorarea. „De ce ai întârziat atât? Avem şi musafiri. Au venit tinerii care vor locui la noi. Le-am şi pregătit dormitorul fetelor. Valeria şi Luminiţa vor dormi cu bunica. Tinerii care au venit, sunt foarte drăguţi, el un bărbat chipeş, iar ea, o fetiţă blondă, foarte drăguţă, care zice că are douazeci de ani, dar nu-i dai mai mult decât şaptesprezece. Hai, înăuntru, să nu spună că am complota cine ştie ce!“ Intrară în sufragerie unde tinerii, viitorii chiriaşi, nu mai conteneau să laude dulceaţa de cireşe albe. Tânăra familie Batalov, el, Alexei Ivanovici, ea, Clavdia Nicolaevna, simplu Clava, radiind de tinereţe şi bună dispoziţie, aduceau în casă o notă de speranţă, într-o atmosferă aproape lugubră. Era cea de a doua dovadă că şi printre noii veniţi se puteau întâlni oameni şi nu fiare, cum erau consideraţi în general datorită comportamentului autorităţilor. Tinerii păreau fericiţi că vor locui în sânul unei familii despre care Zelicman, idolul lui Alexei, făcuse doar observaţii superlative. Primirea pe care le-a făcut-o mama a întărit spusele şefului, iar Clava a cerut permisiunea de a li se adresa cu „tanti Leolea şi unchiu Dania“. Premisele unei coabitări, de neconceput până mai ieri, erau pozitive. Un eveniment nefericit, arestarea lui tata şi o întâmplare, vizita unui om ca Zelicman, au netezit lucrurile. Zilele care au urmat, aveau să confirme acest lucru. Alexei lucra mult, venea seara târziu, când trebuia să asculte cum se lăuda Clava cu ce învăţase de la tanti Leolea. În materie de gospodărie, Clava era un copil nevinovat. Nu ştia să gătească, nu ştia să spele, nu ştia să calce. Cucerită de priceperea Valeriei, se puse pe treabă cu sârguinţă. Dorea să-l farmece pe iubitul ei soţ cu priceperea ei. O seconda pe Valeria la spălat şi călcat, iar pe tanti Leolea, la gătit! Într-o zi s-a încumetat să meargă singură la piaţă şi să cumpere un pui, care în final se adeveri a fi o găinuşă bătrână. Cum nimeni nu era acasă, se apucă de treabă. Apelă la George pentru a tăia capul puiului şi se retrase în bucătărie plină de avânt. Totul trebuia terminat până la întoarcerea mamei de la familia Zelicman. Clăti puiul, aşa întreg cum era, îl introduse intr-o oală cu apă şi puse oala pe foc. După ce totul începu să fiarbă, testă din când în când frăgezimea puiului cu furculiţa şi pregăti o foarfecă. După vreo două ore de fierbere, scoase puiul, lăsând zeama în oală, pentru supă. Răci puiul pentru a-l putea manevra şi se pregăti de „tuns“! Totul părea să meargă ca la carte în afara mirosului greu care nu te prea ducea cu gândul la o supă de pui. Dădu din umeri a neînţelegere, deschise geamul pentru a aerisi şi se apucă de treabă. Munca asta cu tunderea puiului se adeveri a fi cu mult mai dificilă decât îşi închipuise. În plus, mirosul îi provoca greaţă. „Te pomeneşti că sunt gravidă! Ar fi groaznic! Încă nu vreau să am copil.“ Salvarea veni odată cu apariţia Valeriei şi a mamei. „Tanti Leolea, bine ca aţi venit! Am vrut să-i fac o surpriză lui Alexei şi uite ce a ieşit!“ „Clavacica, treburile astea trebuie să le facem o dată împreună, după care poţi să te apuci liniştită de surprize. Puiul tăiat se opăreşte, se ciupileşte, se taie, se curăţă de măruntaie şi de tot ce este rău şi apoi se trece la gătit.“ „Şi acum ce facem? Aruncăm totul?!“ „Da, la prima surpriză, am putea risca să-i dezamăgim pe cei dragi. Mâine facem treaba asta împreună. Pentru astăzi avem destulă mâncare pentru toţi. Poate facem o prăjitură, ce zici?“ „Da, vreau să învăţ, numai să nu-i povestiţi lui Alexei, vă rog! Dacă află, nu mai scap de glumele lui, mai ales că la ei în casă se gătea foarte gustos.“ „Nici o grijă! La vârsta ta, nici eu nu am ştiut multe. Totul se învaţă cu răbdare!“ Convieţuirea nu a ridicat nici un fel de probleme, în afara înghesuielii care domnea în casa noastră. Iarna a găsit o Clava gospodină, plină de idei şi voie bună. Se apropiase de noi toţi, până şi de Luminiţa, ale cărei atitudini faţă de tot ce era legat de sovietici şi de limba rusă, nu prea lăsau loc la dubii. Lucia, prezentă şi ea destul de des în casa noastră, răspunzând rugăminţii unchiului Dănilă, plecă la Chişinău de unde se întoarse doar cu bucuria de a-l fi văzut pe Mircea, dar nu şi cu ceva informaţii privind intenţiile lui. Singurul lucru pe care l-a strecurat destul de laconic, a fost convingerea că primavara va aduce eliberarea. Era încă în faza în care încrederea în Hitler era nezdruncinată. Prezenţa în casa noastra a unor chiriaşi sovietici a rărit mult vizitele celor care altădată nu pregetau să vină neanunţaţi. Acesta a şi fost farmecul relaţiilor de prietenie care a legat ca într-un buchet de flori fără spini, un pumn de familii. Singurul care mai dădea semne de viaţă, din când în când, era Alexandrov, care-l pândea pe tata la ieşirea de la serviciu şi-l conducea până în apropierea casei. Nu credea în Zelicmani, nu credea în Batalovi. El ştia, ca fost ofiţer ţarist, combatant rănit în luptele pentru apărarea ţarului, că zilele lui erau numărate. Pentru el, bolşevismul, puterea sovietică, comunismul umanitar, erau vorbe care ascundeau un viitor sumbru pentru omenirea întreagă. Avea însă o încredere oarbă în bunul său prieten, Daniil Stepanâci, de a cărui soartă era îngrijorat. Era însă şi înţelept şi a ocolit cu iscusinţă orice discuţie privind perioada de detenţie a prietenului său, ştiut fiind că despre astfel de lucruri era mai bine să nu mai vorbeşti.

*

*           *

      Iarna la Ismail este un anotimp frumos, dar aspru. Ger, multă, foarte multă zăpadă, viscol, gheaţă pe Dunăre, chiar pod de gheaţă. Iarna era pregătită de cu vară. Dulceţuri, compoturi, lemne. Multe lemne! Totul era pregătit cu grijă, dar şi cu plăcere, cu gândul la sărbători – Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza. Erau sărbători oficiale, zile libere, era credinţă. Era anotimpul poate cel mai îndrăgit de copiii nerăbdători să se scalde în zăpadă. Pregătirea Crăciunului, procurarea bradului, care nu putea fi decât până-n tavan, pregătirea cadourilor, procurarea de globuri şi betele noi, pentru a nu putea fi recunoscute de cei mici, multitudine de preocupări pentru toţi, de toate vârstele. Orice om, oricât de sărac, intra în vârtejul acestor pregătiri. Pentru a face Crăciunul, oamenii mai nevoiaşi se îndatorau. Magazinele se umpleau de tot felul de bunătăţi, preţurile se reduceau, vânzarea atingea cote nebănuite. Comerţul era comerţ! Erai tras de mânecă să intri în magazin, să cumperi ceva, chiar şi pe datorie. Noi, cei mai măricei, intram în jocul adulţilor pentru a nu deconspira în faţa celor „mici“ adevărul despre Moş Crăciun şi a păstra intactă această atmosferă de mister în familie. Mulţi din cei „mici“, ajunşi în posesia adevărului, păstrau cu sfinţenie secretul, pentru a nu-i dezamăgi pe părinţi! A trebuit să vină puhoiul de la Rasărit, a trebuit să fie înghiţit un ultimatum fără nici o reacţie de respingere, ca toate acestea să se năruie ca după un cutremur. Exponenţii noii orânduiri ştiau ce aveau de făcut. Din capul locului trebuia lovit în tradiţie, în credinţă. Cu orice preţ! Au făcut-o folosind crima sub cele mai greu de imaginat forme. În câteva luni de zile au creat o atmosferă de teamă, neîncredere în propriile valori, folosind teroarea ca principală armă. Crăciunul lui 1940 a fost pus la index. Practic s-a făcut totul pentru ca această sărbătoare să fie compromisă. S-a interzis vânzarea brazilor până la data de 29 decembrie, s-a interzis vânzarea globurilor şi a jucăriilor specifice Crăciunului, în grădiniţele de copii a fost agresat, fără menajamente, chiar sufletul copiilor, introducându-se Moş Gerilă în locul lui Moş Crăciun. Cum adolescenţii şi tinerii din şcoli erau mai greu de agresat, au fost agresaţi părinţii la locurile de muncă, folosindu-se direct ameninţarea. În atmosfera de sărăcie care se instala văzând cu ochii, efectele scontate de noua orânduire au fost pe măsura aşteptărilor. Lume puţină la biserică, linişte prin casele oamenilor, fără bradul de Crăciun, spre nedumerirea copiilor, fără invitaţi. Singurii care nu-şi făceau probleme din cauza bradului erau cei de rit vechi, care sperau să păstreze brazii lui Moş Gerilă pentru Crăciunul lor întârziat cu două săptămâni. Ajun de Crăciun fără brad! Ajun de Crăciun fără întrunirea clanului familial! Cum să priceapă aşa ceva cei mici?! N-au priceput-o nici măcar noii veniţi. Ştiau de la bunici sau părinţi ce au însemnat cândva aceste sărbători, sperau să mai găsească aici, la noi, manifestări care să le stingă curiozitatea. În ajunul Crăciunului, Clava a lipsit toată ziua. Seara ne-am pomenit cu ea şi cu Alexei, încărcaţi cu tot felul de pachete, intrând val–vârtej în camera mare, căutând cu privirea bradul de care auziseră că nu poate lipsi. Felicitări, îmbrăţişări şi o întrebare la care nu ne aşteptam – „unde este bradul? Încă n-a venit Moşul?!“ „Clavocica, anul acesta Moşul nostru s-a rătăcit. Dar de unde ştii tu că trebuia să vină?“ „Tanti Leolea, şi eu, şi Alexei, ştim multe de la bunicii noştri. Am să vă spun un secret, pe care nu-l ştiu decât bunica mea şi mama. Când aveam 4 ani, bunica m-a dus la o biserică într-un sat mai prăpădit şi m-a botezat. Nici tata nu ştie. Mi-a mai făcut şi un cadou frumos, o cruciuliţă cu lănţişor din aur, pe care le păstrează ea, ca să nu afle tata. Multe m-a învăţat bunica. Este o femeie extraordinară. Poate că o să vină odată se ne viziteze. Ea m-a crescut, de fapt. Ai mei erau prea ocupaţi cu serviciul. Am crezut că o să vedem la Dumneavoastră un Crăciun adevarat. Noi înţelegem ce se întâmplă şi ne pare rău. Să ştiţi că la noi mai sunt încă mulţi oameni credincioşi, dar bineînţeles că nu se afişează. Bunica este convinsă că lucrurile se vor mai schimba.“ „Clavocica, nici nu ştii ce surpriză ne-ai făcut. Trebuie să recunosc că noi suntem încă foarte speriaţi.“ „De noi nu trebuie să vă fie frică. Aici noi ne simţim ca acasă şi mai şi învăţăm multe lucruri. Trebuie să-i fim recunoscători comandantului Zelicman, care ne-a adus aici. Este un om minunat ca şi familia lui. Ne-a rugat să vă transmitem sărbatori fericite şi regretul că nu poate să vă facă o vizită. Pe Alexei l-a învoit neoficial. Şi acum, vă rog să desfaceţi cadourile! Nu e cine ştie ce, dar este din suflet. S prazdnicom!, cum zicem noi.“ „Mulţumim, Clavocica! Nici nu ştiu ce să mai spun. Purtarea voastră este mai mult decât o surpriză. Am şi eu o surpriză mică, o cină ca la mama acasă şi la sfârşit un tort de ciocolată. Mă bucur că a putut veni şi Alexei acasă.“ Masa s-a umplut cu tot felul de bunătăţi, de a căror existenţă basarabenii au început să uite. „Unchiule Dania, pentru dumneata, şeful lui Alexei a trimis un coniac franţuzesc, Napoleon. Are el sursele lui de nimeni ştiute. De la noi, o vodcă rusească.“ „După cele ce mi s-au întâmplat, nu credeam că am să petrec Crăciunul acasă şi să mai primesc şi cadouri. Mă duc să scot şi eu nişte sticle cu vin vechi. Le păstrez într-o nişă specială, în pivniţă. Sunt vinuri Tulceanov. Mă întorc imediat.“ A fost o seară neobişnuită pentru acele vremuri, o seară în familie. Cei mai impresionaţi erau tinerii chiriaşi. Căldură, bucurie, linişte în familie. Nici o aluzie, din partea nimănui, la adresa vremurilor grele care s-au abătut peste acest oraş patriarhal. O singură umbră, bine disimulată, bântuia, totuşi, sufletele părinţilor mei. Nici o veste despre soarta lui Mircea, implicat, se pare, într-o acţiune studenţească de protest. Circulau zvonuri că la Chişinău, un grup de studenţi, revoltaţi din cauza interdicţiei de vânzare a brazilor, au făcut o incursiune într-o zonă numai de ei ştiută şi s-au întors cu câteva căruţe pline cu pomii atât de râvniţi. În zorii zilei de Ajun, poposiţi în piaţa centrala a Chişinăului, au început să distribuie brazii celor care s-au pomenit să fie prin preajmă. Gratis, bineînţeles! Până să se trezeasca miliţienii, dispăruseră şi brazii şi autorii nesăbuiţi ai acestui original protest. Solidaritatea studenţească i-a împiedicat pe anchetatori să afle cine erau autorii, dar investigaţiile continuau şi frica punea stăpânire pe făptaşi. Tăcerea lui Mircea era o dovadă a stării sale de spirit, ceea ce făcea ca îngrijorarea părinţilor să ia proporţii. Mai rămânea speranţa ca Mircea să profite de vacanţa de iarnă şi să vină acasă, dar judecând după felul lui de a se purta, şansele erau minime. Aşa s-a şi întâmplat. Mircea a dispărut pur şi simplu de la facultate dând motiv autorităţilor să-l includă pe lista vinovaţilor şi să înceapă să-l caute. În ajun de Anul Nou, am primit vizita unui civil, care, fără multe ocolişuri i-a spus lui tata că Mircea s-a făcut vinovat de organizarea unei acţiuni subversive şi se ascunde. Avertismentul lăsat era simplu şi stereotip – trebuia aflat unde se ascunde şi denunţat, pentru a nu implica şi restul familiei. A fot o lovitură pentru ai mei, care nu se îndoiau de veridicitatea celor afirmate de „omul legii“. „Unde să-l caut, Leolea dragă? Cum să-l prevenim? În primul rând, orice pas al nostru va fi urmărit.“ Aşa s-a şi întâmplat. De a doua zi, pe trotuarul de vizavi, a apărut supraveghetorul, schimbat la fiecare şase ore. Se plimba privind ostentativ spre geamurile casei noastre. Au observat şi tinerii chiriaşi, dar au dat o interpretare personală acestui fapt. Pentru ei era un lucru obişnuit. Alexei lucrând în marina militară, se obişanuise cu diversele metode de urmărire, fie la serviciu, fie pe stradă în drumul spre casă, sau oriunde. La serviciu ştia că este supravegheat, dar nu putea preciza cine era umbra lui, informatorul. Cel mult bănuia. Era prudent, ştia ce se poate spune şi ce nu, se abţinea să savureze bancurile politice. Umbra, sau mai bine zis umbrele din faţa casei, le-a pus pe seama sa, pe seama familiei Davâdov şi chiar pe seama comandantului său, Zelicman. Nu se putea ca gestul lui Zelicman de a interveni pentru eliberarea lui diadia Dania să nu fi trezit suspiciuni printre cei puşi să instaureze şi să menţină ordinea nou instalată. Oameni ca Rusev şi Nicolovschi nu puteau să nu încondeieze pe cineva care a avut tupeul să intervină la ei. Pentru a atrage cât mai puţin atenţia observatorilor, cum îi plăcea lui Alexei să-i numească, s-a renunţat, în bună parte, la intrarea principală, paradnaia, cum i se spunea, din strada Frumoasă, folosindu-se cu discreţie poarta de pe strada Sfântul Dumitru, care dădea în curtea casei. Alexandrov a fost avizat să reducă vizitele, iar Iura Stavrov, să renunţe de tot. De fapt Mircea a şi fost căutat şi la via Stavrovilor. Cum tinerii chiriaşi au petrecut Revelionul la un restaurant al ofiţerilor din marină, s-a renunţat la pomul de iarnă şi la petrecerea de întâmpinare a Noului An. În prima zi a lui 1941 ne-am pomenit cu fratele lui tata, unchiul Vasile, care profitând de atmosfera de sărbătoare, a părăsit pe neobservate satul şi a venit la Ismail, pentru a-l pune la curent pe fratele său mai mare, Dănilă, cu evenimentele de la ei de acasă. Scăpat printr-o minune dintr-o înscenare pusă la punct de şeful lagărului de la Suhoi Liman de lângă Odessa, Băcăuanu Mihai, un ţăran de vreo 45 de ani, din Sărăria, după săptămâni de pribegie, a ajuns în satul natal, la soţia şi cei doi copii, rămaşi singuri după deportarea lui Imprudent, a luat legătura cu câţiva săteni, printre care şi cu Vasile a lui Nea Ştefan, aducându-i confirmarea morţii bunicului meu. S-a zvonit acest lucru, dar nu s-a ştiut nimic concret. Imprudenţa lui Băcăuanu l-a costat viaţa în împrejurări tragice. Prins acasă de agenţii NKVD-ului, a fost executat în curtea propriei case, în faţa familiei îngrozite. Povestea lui l-a înspaimântat pe Vasile, care a pornit-o pe jos, la fratele său, Dănilă. Cei peste o sută de kilometri pe care i-a parcurs pe jos, sau cu căruţe de ocazie, mai mult l-au îndârjit decât să-l istovească. La cei nici 40 de ani ai săi, era un bărbat bine legat, voinic şi sănatos. Simţise nevoia să ducă fratelui său preferat, Dănilă, adevărul cu privire la moartea tatălui lor, deportat de forţele de ocupaţie, chiar după instalarea lor în Basarabia. Din grupul primilor arestaţi, făcea parte şi Mihai Băcăuanu, singurul moştenitor al unei averi considerabile pentru acele vremuri – 50 de hectare de pământ arabil. Convoiul propriu–zis, s-a format la Cetatea Albă. Vreo două sute de săteni, arestaţi prin statele fostului judeţ Cetatea Albă, au plecat încolonaţi, pe jos, sub paza unor călăreţi înarmaţi cu automate şi cnuturi, da, cnuturi! ca în vremuri considerate de mult apuse, şi mânaţi noaptea, pe drumuri ocolite, înspre Palanca, pentru a trece Nistrul. Ziua stăteau prin locuri retrase, pentru a nu atrage atenţia populaţiei. Aşa au trecut de Maiac, au depăşit Mirnâi, pe drumul spre Odessa, ca la un moment dat s-o ia spre dreapta, spre mare, printr-o zonă aridă, poposind în cele din urmă în apropierea unui sat prăpădit, ca şi numele ce-l purta – Suhoi Liman, limanul uscat, pe limba noastră. Aşa şi era zona în care fusese amplasat lagărul de tranzit pentru cei ce urmau să fie triaţi  pentru marele „pohod na Sibiri“. Barăci improvizate pe o suprafaţă perfect plană, lipsită de vegetaţie. Trei garduri de sârmă, sârmă ghimpată, la o distanţă de cinci metri unul de altul, turle de observaţie prevăzute cu mitraliere şi un ţarc plin de superbe exemplare canine, asigurau paza a cca. 1000–1500 de deţinuţi „politici“. Două fântâni de mare adâncime, gata oricând să sece, asigurau necesarul de apă al coloniei, cum era denumită, sub stricta supraveghere a unor sentinele permanente. Apa se distribuia o singură dată pe zi, în porţii de câte o jumătate de litru, această operaţiune ocupând o bună parte a zilei. De fapt, acolo nu se muncea, se sta, se aştepta. Din când în când, grupuri de deţinuţi erau scoşi în afara perimetrului, la o distanţă de doi kilometri, pentru a săpa gropi mari, adânci, sub pretextul căutării de noi surse de apă. Munca era grea, pământul tare, iar uneltele puţine şi uzate. Totuşi era muncă, şi cei aleşi se credeau norocoşi. I s-a spus lagăr de tranzit, deoarece, cam la zece zile o dată, sosea o comisie de civili, în fruntea cărora se afla un colonel în uniformă. Era comisia de triere. Nu toţi urmau să ia drumul deportării. Grupuri de 20–25 de deţinuţi erau scoşi la muncă, de unde nu se mai întorceau. Versiunea oficială era – au fost trimişi în altă parte. Cei rămaşi în lagăr realizau însă crudul adevăr. Rafalele care se auzeau de la câţiva kilometri distanţă nu lasău loc de dubii. Aşa s-a întâmplat şi cu Mihai Băcăuanu, care s-a pomenit într-un grup de „aleşi“, alături de Nea Ştefan Nemţeanu şi alţi consăteni. Ştiau că acesta era sfârşitul. Pe drumul Golgotei, au început să se roage cu voce tare, spre exasperarea însoţitorilor. De data aceasta erau urmaţi, la o mică distanţă, de membrii comisiei, avându-l în frunte pe colonel. „Astăzi am să vă ofer o distracţie aparte. Nu ştiu dacă aţi mai vânat oameni!? Oameni am spus?! Nu, ăştia nu sunt oameni! Ăştia pun în pericol însăşi existenţa Uniunii Sovietice! Slugi ale capitalismului sălbatic, cum l-a numit Lenin.“ Aceste cuvinte au fost deconspirate, mai târziu, după declanşarea războiului, când un membru al comisiei, chinuit de remuşcări, s-a predat armatei române, în timpul luptelor de eliberare a Odessei. Ajunşi la locul de muncă, colonelul le-a explicat deţinuţilor ce aveau de făcut. „La primul foc de revolver fugiţi spre libertate. Cine scapă, scăpat rămâne. La al doilea foc, veţi fi urmăriţi de noi şi de câini şi se va trage. Nu vom avea răniţi, aşa că nu va prăvăliţi la primul glonţ care vă va atinge. Oricum, eraţi condamnaţi la moarte pentru atentat la siguranţa statului. Aşa vi se acordă o şansă, şansa norocosului!“ Groaza se întipări pe feţele condamnaţilor la moarte, o moarte ruşinoasă, inimaginabilă. O rumoare de nedescris, o agitaţie de nestăpânit. Enervat, colonelul a dat primul semnal. Care încotro. Comisia, surprinsă şi ea, se manifesta dezordonat. Profitând de această stare de panică, pe de o parte, şi de confuzia stârnită în capetele celor din comisie, Mihai se rostogoli pe după un morman de pământ într-una din gropile săpate de deţinuţi. Fuga dezordonată a deţinuţilor, aşteptarea încordată a celui de al doilea semnal, îi serviră drept paravan. Când după un timp greu de definit, se auzi cel de al doilea foc, comisia, paznicii, cu câinii încă în lesă, se puseră în mişcare, în urmărirea deţinuţilor. Începură primele împuşcături. Se auziră strigăte înspăimântătoare amestecate cu chiote de satisfacţie. Oamenii cădeau muşcând pământul, încercând cu disperare să se ridice. Cei ajunşi de vânătorii îmbătaţi de sânge, erau ajutaţi să moară cu un glonte în ceafă. Nebunia puse stăpânire pe aceşti nemernici, muşcară din plăcerea atotputerniciei şi, pentru a se distra mai bine, îi lăsară pe fugari să se îndepărteze şi, dând drumul câinilor, îi urmăriră la distanţa unui foc de armă. Măcelul a fost total. Când focurile de armă amuţiră, speriaţi parcă de cele întâmplate, şi comisia şi paznicii se opriră, neîndrăznind să se privească în ochi. Toţi aşteptau hotărârea colonelului. Nimeni nu se mai gândea la vreun scăpat. Pe un câmp deschis, aşa ceva nu era posibil. Colonelul se adresă soldaţilor din pază. „Adunaţi câinii şi să ne întoarcem la bază. Luaţi două căruţe, adunaţi cadavrele şi le îngropaţi într-una din gropile pregătite. Astupaţi şi nivelaţi locul. Nu vreau să aud nici un fel de comentarii! Aşa păţesc cei care organizează o evadare. Să mergem!“ A fost cel de al doilea moment norocos al lui Mihai. Plecând cu toţii direct spre lagăr, i-au permis să iasă din groapă şi, târându-se pentru a nu fi văzut de la distanţă, o luă spre nord, îndepărtându-se de locul crimei. Când consideră că s-a depărtat suficient, căută o groapă mai ferită şi se cuibări în ea pentru a aştepta sosirea nopţii. La un moment dat, lătratul îndepărtat al câinilor de pază îi îngheţă sângele în vine. „Dacă au numărat morţii şi au pornit în căutarea celui absent? Ce să fac? Să stau locului, sau să încerc să mă îndepărtez? Risc să fiu observat de la distanţă. Mai bine rămân locului.“ Aşa a scăpat Mihai Băcăuanu din infern, păstrând în suflet o durere îngrozitoare, o amintire de groază. Singurul lui gând era să-şi revadă familia şi să-i pună în gardă pe cei apropiaţi asupra pericolului care-i păştea. Cu gândul acesta s-a strecurat, încet–încet, până în sat, unde a povestit rudelor şi unor prieteni de încredere coşmarul prin care a trecut. Aşa a aflat unchiul Vasile despre felul în care a murit bunicul, aşa s-a hotărât să plece la Ismail, la fratele său Dănilă. Ţinea mult la Dănilă, dorea să-i ceară sfatul. Voia să părăsească Sărăria, dar nu ştia cum s-o facă. „Dragul meu Vasile, cred că fuga ar putea să grăbească lucrurile, să fii prins, să-ţi nenoroceşti familia. În situaţia actuală e mai înţelept să te faci că nu ştii nimic. Nu mai povesti nimănui nimic, nici mamei. Ai ucide-o şi ai pune pe toţi în pericol. Să-i spui acelaşi lucru şi lui Ananie. Ştii cât este de impulsiv şi de curajos. Mereu tremur pentru el. Are ceva din Mircea al meu.“ „Dănilă, eu nu vreau să rămân prea mult, şi nici n-aş vrea să mă vadă chiriaşii ăştia sovietici. Eu nu mai am încredere în nimeni. E mai bine să mergem să stăm în camera soacrei tale, sau şi mai bine, în magazie. Acolo nu vine nimeni. Eu am să plec după ce se întunecă.“ „Cum să stai în magazie, măi frate?! Chiriaşii noştri sunt oameni de încredere. M-a salvat şeful lui Alexei. În faţa casei avem mereu pe cineva care ne urmăreşte. De, noroc, nu prea stă pe colţ ca să vadă şi poarta de pe Sfântul Dumitru. Ai fost foarte bine inspirat că ai intrat pe acolo. Am şi eu multe să-ţi povestesc. Multe s-au întamplat în Ismail, şi multe mi s-au întamplat şi mie. Toată speranţa este în război, în Antonescu şi Hitler. Ce este grav, e că lumea a început să-şi piardă speranţa în Dumnezeu!“ Vestea morţii bunicului, şi mai ales împrejurările în care a avut loc, a dat peste cap atmosfera care domnea şi aşa în casa noastră. Durerea era atât de mare, încât tata n-a mai suportat-o şi ne-a împărtăşit-o şi nouă, copiilor. Am plâns mult, şi mai ales pe ascuns. Pentru mine bunicul a fost o persoană deosebită, l-am iubit mult, aşa cum şi el şi-a iubit nepoţii. La anii pe care îi aveam, să auzi o atare grozăvie, rămâne pentru mult timp ca o traumă de nevindecat. Şi acum, după atâţia ani, sentimentul de ură neostoită persistă la adresa celor care, în numele unei ideologii utopice, au călcat în picioare demnitatea umană, semănând numai durere şi mânjind cu sânge nevinovat pământul Basarabiei. Se spune că este creştineşte să ierţi. Oricât de bun creştin aş fi, nu pot să pun în practică acest precept. Nu pot să iert, aşa cum nu pot să uit. Şi mai e ceva. Am pomenit de o ideologie utopică. Aceasta ideologie a fost călcată în picioare de înşişi cei care au propovăduit-o, din chiar primele zile ale revoluţiei bolşevice. Şi aşa a rămas în continuare. Dreptul la putere, dreptul la subjugare, erau singura ideologie. Noaptea, pe furiş, unchiul Vasile a părăsit casa noastră, lăsându-ne cu convingerea că nu-l vom mai revedea. Au urmat zile de amărăciune, de îngrijorare. Îngrijoraţi erau şi tinerii nostri chiriaşi, îngrijorat era şi Zelicman. Zvonurile privitoare la mişcările de trupe române la Prut şi în Dobrogea, precum şi la prezenţa unor trupe motorizate germane în Carpaţii Orientali, nu puteau să nu fie luate în seamă de ocupanţii sovietici, de vârfurile lor, mai ales. Alexei nu şi-a ascuns îngrijorarea şi i-a propus Clavei să plece la părinţi. Acelaşi lucru l-a propus şi Zelicman soţiei sale. Ştiau ce s-ar întâmpla în cazul unui conflict armat. Ofiţeri de carieră, erau conştienţi de slăbiciunea armatei sovietice şi, mai mult ca oricând, de ostilitatea populaţiei. Clava a apelat la puterea de convingere a lui tanti Leolea. În naivitatea ei, i-a spus tot ce a discutat cu Alexei. „Tanti Leolea, vorbiţi cu Alexei şi spuneţi-i că eu nu am să-l las aici singur, nici dacă am să-l văd pe Hitler intrând pe uşă. Până acum ni s-a spus că Armata Roşie este cea mai puternică armată din lume şi, deodată, soţul meu vrea să mă sperie, să mă trimită la mama acasă!? Aşa, peste noapte, nu mai suntem invincibili?! Când Molotov a dat ultimatumul, nimeni nu a îndrăznit să mişte un deget. Şi acum, nici nu s-a declarat nici un război şi soţul meu, gata, să mă împachetez şi să plec la mama. Frumos, nimic de zis! Dumneavoastră ce spuneţi? Va fi război? Şi Zelicman la fel. Vrea s-o expedieze pe nevastă-sa şi pe Marat înapoi. Sara Maximovna nici nu vrea să audă. Spune că abia s-a obişnuit şi-i place aici.“ „Clavocica, eu sunt cea mai puţin în măsură să vă dau sfaturi într-o problemă atât de complicată. Ce ştiu eu despre politică şi politicieni, despre război? Noi nu avem radio, nu ascultăm posturi străine, iar cu vecinii sau cunoştinţele noastre nici nu îndrăznim să discutăm aşa ceva. Tu ştii prin ce am trecut, şi numai Dumnezeu ştie ce s-ar fi ales de noi dacă nu apărea Zelicman, dacă nu apăreaţi voi. Aţi fost ca un scut trimis de Dumnezeu. Ţie nu mi-e frică să-ţi spun adevărul. Orice război aduce numai nenorocire. Ce sfat aş putea să-ţi dau? Să vedem dacă mâine Sara Maximovna îmi spune ceva. Ştiu că nu se fereşte de mine. Să avem puţină răbdare, că doar n-o să înceapă războiul în noaptea aceasta!?“ „Bine, tanti Leolea, dar eu vă spun sincer că nu mai vreau să mă întorc acasă. Aici este altfel, ce mai încolo-încoace! Mai vorbim mâine seara. Oricum, dacă Alexei deschide subiectul, să nu-l încurajaţi. E aşa de speriat din cauza mea, că m-ar expedia şi cu poşta, dacă s-ar putea.“ Zelicman intrase şi el în panică şi cauta argumente pentru a o convinge pe Sara să-i asculte sfatul. Argumentul principal era Marat. „Tu ştii, Sara dragă, ce ar însemna un război pentru populaţia civilă, pentru un copil?! Şi unde? Într-o ţară ocupată de noi, cu oameni care ne urăsc şi ne-ar căsăpi dacă ar putea. Pentru ei suntem nişte ocupanţi ordinari, nişte criminali. Nu te lua după oameni ca Davâdovii. Ei au o înţelepciune aparte, dar nu înseamnă că sunt de acord cu Puterea Sovietică. Daniil Stepanovici mi-a mărturisit că tatăl lui a fost deportat. Nu mai are nici o veste de la el. Asta am reuşit să facem noi aici şi mai vrem să ne simţim în siguranţă. Antonescu a vorbit ieri seara la radio. A vorbit de gradul de pregătire al armatei române, de Basarabia, pământ românesc. Vai de armata lor, dar crezi că ar vorbi aşa în vânt dacă nu ar avea spatele asigurat de Hitler? Hitler are nevoie de petrolul românesc şi de carne de tun. Noi, noi ne-am grăbit să ne băgăm unde nu ne fierbe oala. Ca să ţii Gurile Dunării, trebuie să fii puternic, iar armata noastra este echipată ca în primul război mondial. Asta-i realitatea, nu cea trâmbiţată de politicieni iresponsabili, care n-au fost niciodată pe un teren de luptă călcat de tancuri şi apărat cu baioneta. Asta ne aşteaptă şi de aceea aş vrea să înţelegi situaţia şi să te gândeşti la Marat.“ „Mă-nspăimânţi şi mai tare când îmi vorbeşti aşa. E ca şi cum mi-ai spune că tu trebuie să mori la Ismail, iar eu să fug cu copilul, să mă salvez. La ce să mă salvez? Tu nu înţelegi că fără tine viaţa noastră nu ar mai avea nici un rost?!“ „Bine, Sara dragă, să vedem ce mai aflu şi vom hotărî împreună. Oricum, dacă se declanşează războiul, autorităţile vor trece la evacuarea silită a tuturor cetăţenilor sovietici, mă refer la cei veniţi aici din marea noastră Uniune Sovietică. Să aşteptăm şi să vedem ce-i de făcut.“ „Şi cu umbrele lui Batalov, ce ai de gând să faci? Nu uita că este totuşi omul tău de încredere şi poate că şi tu eşti vizat.“ „Nu poate, sigur sunt vizat. Nu-mi dau seama încă dacă este mâna lui Râşcov, sau e Nicolovschi. Rusev este totuşi evreu şi nu cred că vrea să se lege de mine. Putea să mă refuze în cazul Davâdov, dar a fost foarte săritor. Pentru mâna lui dreaptă însă, n-aş băga mâna în foc. Nici nu s-a arătat măcar la eliberarea lui Daniil Stepanovici. Ştiu, din surse sigure, că este o canalie, un sadic. Totuşi am să vorbesc cu Râşcov. Acum plec, nu pot lipsi mult. Poţi să te consulţi şi cu Elena Petrovna, e o femeie înţeleaptă şi-mi inspiră încredere. Sărută-l pe Marat. Nu vreau să-l trezesc.“ Discuţia dintre Sara şi Elena Petrovna a avut cam acelaşi caracter şi conţinut ca şi cea purtată cu Clava. Situaţia era prea delicată. Ce sfat se putea da? Zelicman era singurul în măsură să cântăreasca realitatea, aşa cum era ea, şi nu cum şi-ar fi dorit-o unii sau alţii. Oricum, Sara era foarte îngrijorată, pentru Max, pentru Marat şi, bineînţeles, pentru ea. Marat în schimb, se comporta din ce în ce mai bine, devenise sociabil, se descurca foarte bine cu aritmetica, cauta societatea mea şi a lui Barby. Îi plăcea să se joace la noi în curte, a intrat pe sub pielea bunicii aducându-i tot felul de bunătăţi, ca pentru copii. Obişnuiţi cu tot felul de dulciuri de calitate superioară, produse greceşti, englezeşti sau elveţiene, comercializate pe scară largă înainte de ocupaţie, am rămas surprinşi când am gustat din bomboanele de ciocolată, fabricate la ruşi. Şi acum parcă simt gustul grozav al bomboanelor de ciocolată, umplute cu cremă de cafea, purtând pe etichetă o lebădă. Aşa se şi numeau. Da, în săracia lor proverbială, ştiau să producă pentru copii lucruri de o calitate deosebită. Bunica depăşise perioada când toţi veneticii erau pentru ea antihrişti, unelte ale diavolului. Un moment crucial în această schimbare de atitudine a avut loc când a aflat că şi în Uniunea Sovietică, în ţara Diavolului Roşu, cum era numit Stalin, bunicii luptau pentru păstrarea credinţei, botezând copiii pe ascuns. A acceptat prezenţa Clavei şi a lui Alexei, chiar în sanctuarul ei, în acea bucătărie fermecată, atât de căutată de toţi ai casei.

*

*           *

      După eliberarea lui Davâdov, Nicolovschi s-a ales cu o obsesie. Nu putea ierta amestecul acelui evreu, în treburi care nu erau de nasul lui. În grădina lui nu accepta relaţii de „întrajutorare“, de servicii reciproce. Ce obligaţii avea el faţă de Zelicman? Nici una! Cu Rusev era altceva. Era şi el evreu, iar solidaritatea acestora era bine cunoscută. A trebuit să se supună rugăminţii comandantului său, era o regulă general acceptată, dar asta nu însemna că a înghiţit nodul fără să-l deranjeze. A rămas ca o obsesie. Trebuia să afle ce-i cu acest Zelicman, cum de a ajuns comandantul unui port militar strategic, ce era toată această poveste cu Davâdov. De unde acest interes straniu pentru un necunoscut, ce ascundea de fapt această relaţie? Trebuia făcut ceva, trebuia aflat dedesubtul acestei probleme, trebuia creat un caz, care pe lângă o satisfacţie personală, i-ar putea aduce şi o schimbare a statutului de care se bucura în cadrul sistemului de oprimare. Nu accepta să aibă prea mulţi şefi deasupra lui, şi în nici un caz de talia unui Rusev. Dar, de Rusev mai avea nevoie, mai bine zis, de relaţiile acestuia. În cazul Zelicman trebuia să lucreze pe cont propriu, dar discret. Singurul care l-ar fi putut ajuta era Şevcenco, care dispunea de mijloace şi de personal de urmărire. În plus, Şevcenco avea, prin funcţie, calitatea de a urmări, aresta şi ancheta. Da, pentru Nicolovschi, Şevcenco era omul ideal pentru a i-l servi pe tavă pe acest jidov împuţit. Vizita ce o făcu căpitanului Şevcenco se soldă cu un succes deplin. Şi el rămase surprins aflând de eliberarea lui Davâdov, şi el se simţea jignit în amorul propriu. Ştia de intervenţia lui Zelicman, dar nu se aşteptase la un asemenea afront din partea lui Rusev. Când un om este trimis la Unitatea Specială, atunci soarta lui este pecetluită. Ori Rusev măcar atâta lucru ar fi putut face, să-l contacteze şi să-i ceară părerea. „La dracu! Jidanii ăştia ne vor duce de râpă! Cum se întâlnesc doi, cum iese o afacere. Cine ştie ce au pus la cale?!“ „Ajută-mă! Trebuie urmărit şi Batalov, chiriaşul lui Davâdov şi subalternul preferat al lui Zelicman. Eu nu am oameni pentru aşa ceva şi nici nu am dreptul să organizez urmăriri. Trebuie însă prudenţă, fiind vorba de cadre ale armatei. Acoperirea este că se impune urmărirea familiei Davâdov. Norocul nostru este că Batalov stă la ei, iar Zelicman nu se fereşte să se afişeze cu ei, ba mai mult, le încredinţează copilul pentru a fi meditat.“ „Nici o grijă! Familia Davâdov, care mai are încurcături şi cu fiul lor de la Chişinau, şi cu tatal lui Davâdov, poate fi urmărită în văzul lumii. De ceilalţi doi, ştiu eu cum să mă ocup. Tare aş dori să-l văd aici pe Zelicman, anchetat cum se cuvine şi apoi transferat la tine. Spune, ce mai e cu zvonurile astea cu iminenţa unui atac armat din partea nemţilor şi românilor?“ „Dacă ar fi să ne luăm după zvonuri, ar trebui să ne luăm tălpăşiţa. Nenorocirea e că dacă ne i-au pe nepusă masă, va fi greu să ştergem anumite urme. Dacă ar fi să ne retragem, fie şi strategic, ar trebui să facem totul una cu pământul. Sper ca ai noştri să fie pregătiţi pentru aşa ceva. Dacă nu va fi aşa, multe o să auzim pe la posturile de radio pe seama noastră. Dar să nu ne gândim la aşa ceva şi să stârpim cât mai mulţi dintre aceia care nu s-ar sfii să ne spânzure la prima ocazie. Bun! Ne-am înţeles şi-ţi mulţumesc!“ „Vezi, nu te trăda cu nimic în faţa lui Rusev. Nu pot afla nicicum pe cine are ăsta în spate. Dar niciodată nu ştii de unde sare iepurele. Bun! Mai vorbim, şi fără să-l amestecăm pe Râşcov. Se pare că-i în relaţii bune cu şeful meu, cu Râşcov.“ Convorbirea cu Şevcenco îl umplu de speranţă pe neiertătorul Nicolovschi. Cine intra în vizorul lui, se putea considera pierdut. La Unitate, lucrurile mergeau de la sine. Rusev nu-şi prea băga nasul în treburile lui, iar echipa lui era trup şi suflet la discreţia lui. Marea lui problemă era complexul pe care-l ducea în spate, şi anume, urâţenia. Femeile erau marea lui slăbiciune, dar femeile cu care a avut relaţii făceau parte dintre victimele lui. Era foarte pretenţios, nu se mulţumea decât cu femei frumoase, care, dacă refuzau să se supună dorinţelor sale foarte fanteziste, ca să nu spun perverse, erau cedate grupului de „anchetatori“, care aveau sarcina să răzbune eşecul şefului, iar băieţii îşi cunoşteau foarte bine meseria. De când a văzut-o pe Ileana, a rămas cu o idee fixă – s-o cucerească cu blândeţe, cu promisiuni, cu cadouri, s-o facă să i se dăruiască cu toată splendoarea trupului ei. Chipul ei îl paraliza. De la Şevcenco aflase cât era de recalcitrantă, obsedată de răzbunare pentru uciderea soţului ei. Se gândi să speculeze acest aspect. Povestea cu boala necruţătoare pe care o ascundea trupul ei i s-a părut, din capul locului, o cacealma. Ar fi putut să verifice această poveste, dând-o pe mâna unuia dintre armăsarii din echipă, dar dorinţa de a fi singurul ei posesor, l-a oprit şi a salvat-o şi pe Ileana, pe care echipa pusese ochii din prima zi. Le-a atras atenţia băieţilor s-o lase în pace şi să nu întreprindă nimic fără ştirea lui. Era un ordin şi ordinele lui erau respectate cu sfinţenie. Avea de gând să procedeze cu răbdare. O dorea, dar nu voia să folosească forţa. Avea nevoie de această satisfacţie, mai ales după eşecul lui Şevcenco. Vizita la Şevcenco a avut efect. Aşa s-a pomenit familia noastră pusă sub permanentă observaţie, aşa s-a pomenit Clava cu o umbră care o însoţea prin tot oraşul, discret, dar nu suficient de discret pentru a nu se face simţită, aşa au apărut unele semne la Căpitănia Portului, că ceva nou apăruse în preajma lui Zelicman şi a lui Batalov. Nimic palpabil şi totuşi prezent. Acest lucru îl deranjă pe comandant şi-l făcu să ia atitudine. Îi făcu o vizită lui Râşcov şi-l luă la întrebări direct, fără ocolişuri. Râşcov păru sincer surprins şi promise să cerceteze şi să ia măsurile de rigoare. „Dacă Şevcenco a făcut-o de capul lui, va răspunde în faţa mea. Dacă i s-a sugerat de către cineva de sus, voi afla, cu toate că aşa ceva ar fi cu totul şi cu totul neobişnuit. Ar fi un act de subminare a mea şi asta nu numai că m-ar deranja, dar m-ar pune în gardă. S-ar putea să fim în aceeaşi oală! Oricum am să te ţin la curent. Trecem printr-o perioadă critică şi ne putem aştepta la orice. Mai vorbim.“ După plecarea lui Zelicman, Râşcov rămase pe gânduri. Nici lui nu-i plăcea Zelicman, din cauza aerelor cu care se băga acolo unde nu-i fierbea oala, dar nici nu putea fi de acord cu Şevcenco, care de o vreme acţiona pe cont propriu. Un gând însă îl frământa şi nu putea să nu fie îngrijorat. Dacă într-adevar Şevcenco era pus să-i pregătească debarcarea? Dacă voiau să-i facă de petrecanie lui Zelicman, folosind drept pretext relaţia lui cu familia Davâdov şi mai ales intervenţia lui pentru eliberarea acestuia? La Unitatea Specială ajungeau doar oameni ce urmau a fi deportaţi, internaţi la boli nervoase sau lichidaţi pe loc. Cum să eliberezi un astfel de individ, care a fost condamnat, care a văzut ce nu era de văzut şi de transmis, care a refuzat orice colaborare şi care a lucrat cu majoritatea celor vizaţi pentru lichidare, foştii lui colegi de la Episcopie? Da, Zelicman şi-a făcut-o cu mâna lui, şi l-a tras după el şi pe tânărul Batalov. În plus, Râşcov mai avea un cui la adresa evreilor. „Cum se face că ajung numai în posturi de conducere?“ „Vorbeşti singur, şefule?“ „Tu erai, Şevcenco? Am primit o vizită şi o plângere. Zelicman e supărat pentru că se simte urmărit, şi direct, şi indirect. Se referea la familia Davâdov şi la Batalov. Soţia lui Batalov s-a plâns că este urmărită prin tot oraşul, iar în faţa casei, umbrele patrulează zi şi noapte. Ce te-a apucat să-i pui sub urmărire, şi încă la vedere?“ „M-a rugat Nicolovschi. Nu se împacă cu gândul că evreiaşul ăsta se amestecă în treburile lor şi a reuşit să-l prostească şi pe Rusev ca să-l elibereze pe Davâdov. El este convins că Zelicman nu e curat. Nu l-am putut refuza, mai ales că noi l-am trimis pe Davâdov la ei. În plus, Davâdov a văzut acolo lucruri care nu pot fi deconspirate. Este primul caz când se întâmplă aşa ceva.“ „Bine, bine! Dar puteai să mă pui şi pe mine în gardă. Ştii bine că nu ne putem implica în urmărirea unui ofţter superior, fără o aprobare specială. Lasă-l dracului şi pe Zelicman şi pe toţi ceilalţi! Noi nu lucrăm pentru Nicolovschi, iar dacă Rusev a făcut ce a făcut, înseamnă că se simte acoperit. Altă dată când vine Nicolovschi cu aşa ceva, trimite-l la mine. Mâine, poimâine, mă pomenesc că mă pui şi pe mine sub urmărire.“ Şevcenco a părăsit cabinetul lui Râşcov zâmbind, dar clocotind de furie. Înţelese că supravegherea „la vedere“ a casei lui Davâdov trebuia să înceteze. Se gândi să-i facă o vizită lui Nicolovschi, dar renunţă. „Ce-s eu să-i raportez lui ce ordine am primit, sau ce am de gând sa fac?! Am să-l duc cu preşul până s-o plictisi.“ Coborî în camera de anchetă, deschise o mapă pe care era scris „urgenţe“, răsfoi lista cu cei puşi sub urmărire şi se opri în dreptul numelui şefului depozitului de materiale de construcţii de la biserica Sfântul Nicolae. Citi cu voce tare: Alexandr Alexandrovici Alexandrov, fost ofiţer în armata ţarului, decorat cu ordinul Sfântul Gheorghe. „Uite cum se leagă lucrurile! Alexandrov este bun prieten cu Davâdov. A trebuit să apară acest Herşcovici, ca să aflăm despre adevaratul trecut al lui Alexandrov! Ofiţer alb! Şi Herşcovici!“ Să se pomenească el aici cu Rusev, tocmai când credea că episodul „salvaţi Spania!“ a ieşit definitiv din viaţa lui. Rusev îl consideră un trădător şi întâlnirea întâmplătoare, pe stradă, la Ismail, când micul croitor şi-a întors grăbit privirea înspăimântată, l-a umplut de o sinceră bucurie. În acea clipă, soarta lui Herşcovici a fost pecetluită. „Da, da! Alexandrov trebuie pus cu faţa la perete!“ Între timp viaţa la Unitatea Specială îsi urma cursul său „normal“. Deţinuţii şi deţinutele primeau o hrană de supravieţuire, muncind totodată din greu la săpatul galeriilor. Dacă bărbaţii se sufocau din cauza prafului şi a lipsei oricărei ventilaţii, femeile se speteau cărând pământul dislocat, afară din pivniţă, cu ajutorul găleţilor. Mai erau şi interogatoriile sistematice, conduse personal de Nicolovschi, la care Rusev nu participa practic niciodată. Rar se întâmpla să intre în sala inchizitorială de anchetă, ocolind privirile disperate ale celor supuşi aşa–zisului interogatoriu de rutină. Privirile lui erau veşnic coborâte în pământ, schimba pe şoptite câteva vorbe cu Nicolovschi şi pleca încet, precum o umbră la apariţia jucăuşă a unui nor. Erau totuşi clipe de relaxare pentru cei anchetaţi, în prezenţa lui încetând, ca la comandă, activitatea întregii echipe. În general deţinuţii evitau orice contact între ei, de teama informatorilor infiltraţi. Era greu sa-i descoperi, era imprudent să vorbeşti. O psihoză a neîncrederii se instalase printre aceşti năpăstuiţi ai sorţii, o neîncredere generalizată. Oameni care s-au cunoscut şi simpatizat reciproc în condiţiile unei vieţi normale, se suspectau, se ocoleau, refuzând, probabil, dintr-un instinct de conservare, ideea că toţi erau acolo pentru a dispărea, într-un fel sau altul. Soarta lor era pecetluită iar interogatoriile nu-şi mai găseau rostul decât în mintea bolnavă a torţionarilor, al caror rost, acolo, în Unitatea Specială, era de a extermina. Sala de anchetă era de fapt o sală de tortură. Cinismul cu care încercau să lase impresia că cercetează fiecare caz în parte sădind în ei speranţa unei elucidări a cazului şi a eliberării, a scoaterii de sub acuzaţie, era dovada sadismului sădit în ei. Tortura aplicată unor oameni nevinovaţi, luând forme inimaginabile, îi îmbăta pe aceşti nemernici. Nimic nu îi întărâta mai mult decât capacitatea unora de a rezista la durere şi umilinţă. Din grupul bărbaţilor, doi au fost aceia care au reuşit să-i scoată din sărite. Erau preotul Nicolov şi stareţul Mănăstirii Ismailului, Savatie. Considerând că pentru acest gen de oameni moartea nu putea fi cea mai grea pedeapsă, Nicolovschi i-a expediat, într-o stare fizică jalnică, la sanatoriul de boli mintale de lângă Bolgrad, aflat în subordinea doctorului Mircev. Tavălugul războiului nu a lăsat suficient timp pentru a şterge urmele celor care au fost „trataţi“ acolo. Alternanţa dintre sedative şi excitante, administrate în doze mari, i-a făcut pe cei internaţi să realizeze crudul adevăr, să conştientizeze fiecare clipă din parcursul acestei Golgote. De unde această cruzime din partea unor oameni care aveau şi ei familii, nu voi putea înţelege niciodată, aşa cum n-am să înţeleg naivitatea lor. Cum de nu şi-au dat seama că şi soarta lor era pecetluită? Era normal ca ei să dispară la rândul lor. Sistemul nu avea cum să admită rămânerea martorilor în viaţă. Şi documentele găsite, şi mărturiile celor care au scăpat, au demonstrat cu prisosinţă acest lucru. Cei care nu s-au sinucis din cauza remuşcărilor, sau nu au murit de moarte bună, au luat la rândul lor drumul victimelor. I-au torturat şi i-au „tratat“ alţi descreieraţi, alte unelte ale diavolului. Dispariţia subită a lui Nicolov şi a lui Savatie, amândoi preoţi, cunoscuţi, iubiţi, neimplicaţi în politică, a ridicat gradul de nelinişte din rândurile deţinuţilor de la Unitatea Specială. Pe lângă îngrijorarea pentru propria persoană, în ochii lor începea sa răzbată ceva nou, un fel de compasiune pentru cei din jur. Privirile lor nu s-au mai ocolit, au început să caute prilejuri de apropiere, să vorbească în şoaptă. Teama de informatorii strecuraţi printre ei a început să se estompeze. Se năştea solidaritatea în faţa sorţii nemiloase. Solidaritatea este ceva aparte. Solidaritatea îţi dă încredere, naşte speranţa. Se spune că femeile sunt mai rezistente decât bărbaţii în condiţii dificile, că se acomodează mai uşor cu privaţiunile, că acceptă mai uşor compromisul. Judecând după faptul că procentul de femei care s-au întors din deportare este cu mult mai mare decât al bărbaţilor, această părere pare justificată. Ştiu că această părere au emis-o şi nemţii urmărind statisticile întocmite după război. Lucrul este valabil dacă datele se referă la condiţii identice de supravieţuire, la tratament similar. Acest lucru nu a putut fi valabil în cazul Unităţii de tristă amintire, a Unităţii Speciale din Ismail, şi, înclin să cred, de oriunde. În mintea bolnavă a unor oameni ca Şevcenco sau Nicolovschi a încolţit ideea că femeile ar putea servi drept material de relaxare pentru băieţii lor, de torturare pentru bărbaţii aduşi să asiste la batjocorirea propriilor soţii, de distracţie perversă pentru ei înşişi. Femei alese pe sprânceană , erau arestate împreună cu soţii lor, aducându-li-se acestora acuzaţii grave, ca subminare a ordinii de stat sau înaltă trădare, pentru a putea fi batjocorite sau forţate să se supună poftelor lor bestiale. Totul începea în cabinetul lui Râşcov, unde perechile arestate, sub aparenţa unei atitudini binevoitoare, erau acuzate de tot felul de acte absurde, vizând siguranţa statului, şi, bineînţeles, sfătuite să-şi asume răspunderea pentru învinuirile aduse. Cum toate aceste cupluri se ştiau nevinovate, căutau să se dezvinovăţească, convinşi că era vorba de o eroare sau cel mult de un denunţ răuvoitor, fără acoperire. Urmau primele ameninţări, se pomenea de tribunalul militar, de înaltă trădare. Erau sfătuiţi să recunoască, pentru a beneficia de circumstanţe atenuante în cursul procesului. În unele cazuri, speriaţi, oamenii recunoşteau în declaraţii scrise acuzele aduse, sau, la sugestia comandantului, implicau şi alte persoane pe care de multe ori nici nu le cunoşteau. Indiferent de rezultatul obţinut, erau trimişi la Şevcenco, la ancheta propriu–zisă, fiind supuşi unui tratament inuman, care satisfăcea poftele perverse ale acestui căpitan psihopat. Râşcov nu era un afemeiat. Singura lui obsesie era de a accede cât mai sus, de a se face  temut. De ce accepta ideile absurde ale subalternului său, nu era de înţeles. Cunoştea bine caracterul pervers al lui Şevcenco, îl dispreţuia, dar avea nevoie de el în realizarea sarcinilor primite de sus cu privire la populaţia autohtonă. Această populaţie trebuia decimată şi înspăimântată. Era o sarcină pe care era hotărât s-o ducă la bun sfârşit. Unii îl considerau tot un pervers, dar de altă factură. Perversul care se bucură de perversitatea altuia, perversul de la gaura cheii. Ştia tot ce se petrecea în cursul aşa–ziselor anchete din cabinetul lui Şevcenco, fiind informat cu lux de amănunte de Serghei, omul de legatură dintre cele două cabinete, cu acces neîngrădit, şi ca atare, deseori spectator neutru la ce se întâmpla. Ştia de relaţiile bune dintre Şevcenco şi Nicolovschi, ştia de aranjamentele pe care le aveau în materie de femei, dar în teama pe care i-o inspirau, ştia că trebuie să încurajeze pornirile lor psihopate. Primul caz flagrant de bestialitate a fost „anchetarea“ familiei Vodă. Pe Râşcov nu l-a deranjat modul cum a decurs ancheta, ba din contra, s-ar putea spune că a savurat relatările lui Serghei. În schimb l-a deranjat prostia lui Şevcenco, care, îmbătat de succesul obţinut, i-a eliberat pe cei doi nenorociţi, sigur de el, sigur de efectele anchetei. Ce a ieşit, i-a dat dreptate şi totodată dreptul de a-l dojeni pe căpitan. De atunci, distracţiile sexi au continuat, fiind anchetate cupluri de soţi, sau, şi mai rău, fiică–tată, dar nimeni nu a mai fost eliberat. După terminarea „anchetelor“, care puteau dura câteva zile, victimele, conform înţelegerii, erau livrate lui Nicolovschi, pentru faza finală şi spălarea urmelor. La Unitatea Specială Nicolovschi se bucura cam de aceeaşi înţelegere din partea lui Rusev, ca şi prietenul său Şevcenco, din partea lui Râşcov. Rusev avea de îndeplinit două misiuni – lichidarea victimelor şi crearea unor executanţi fără scrupule. Găsise în Nicolovschi un exemplar ideal şi nu-l deranjau deloc fanteziile acestuia în modul de realizare a scopului propus. Ştia că are de-a face cu un obsedat sexual, ştia de complexul lui de inferioritate datorat urâţeniei, ştia de orgiile organizate în cadrul aşa–ziselor anchete, ştia de băieţii care i se supuneau orbeşte. Aceste lucruri nu-l deranjau. Îl deranja însă prietenia acestuia cu Şevcenco, a cărui ură împotriva evreilor era nedisimulată, paranoică. Pe Rusev femeile nu-l interesau, cu atât mai puţin cele trimise pentru lichidare. Ce nu ştia Rusev, era faptul că aceste nenorocite, la fel ca şi soţii sau taţii acestora, nu făceau parte din categoria duşmanilor poporului, erau obiectul unor dorinţe „particulare“ a doi psihopaţi, care-şi procurau marfa folosindu-se de cele două instituţii ale groazei. Era premiul pe care şi-l ofereau cu de la sine putere. De aceea spun că femeile erau supuse unui regim cu totul diferit decât cel rezervat bărbaţilor, iar părerea că femeile sunt mai rezistente decât bărbaţii, în acele circumstanţe, nu-şi   mai găeşte justificarea. Pe lângă privaţiunile la care  erau supuşi  toţi  deţinuţii acestui mic lagăr, pe lângă maltratările fizice la care era supusă toată lumea, indiferent de sex, femeile erau agresate moral. Trebuiau să satisfacă poftele animalice, de o perversitate inimaginabilă, ale torţionarilor, în cadrul unor anchete care nu-şi mai aveau rostul, odată cu intrarea pe poarta Unităţii Speciale. Cine era trimis la această unitate, nu era trimis pentru a fi anchetat, pentru a i se smulge o declaraţie incriminatoare. Era trimis pentru a fi lichidat. Cum? Asta rămânea la latitudinea unităţii. Dacă bărbaţii erau „anchetaţi“ în continuare, acest lucru făcea parte din chiar programul de lichidare – subnutriţie, muncă istovitoare şi interogatorii inchiziţionale, în care tortura lua forme greu de imaginat pentru o minte normală. Femeile trebuiau să participe la orgiile echipei conduse de Nicolovschi, cu băutură până la refuz, cu sex în grup, de fapt viol în grup, cu obligarea femeilor le perversiuni sexuale. Recalcitrantele se alegeau cu ceva în plus – prezenţa soţilor sau a taţilor. În timp ce femeile erau batjocorite, aceştia trebuiau să asiste neputincioşi, imobilizaţi cu cătuşe sau atârnând cu capul în jos, cu picioarele prinse în nişte cătuşe speciale, la capătul unor funii atârnate de tavan. Femeile rezistau puţin unui astfel de tratament. Epuizate, erau transferate la Sanatoriul de boli nervoase şi lichidate prin injectare de substanţe letale. Acesta era motivul pentru care grupul de femei trebuia reînnoit cu marfă proaspătă, treabă de care se ocupa Şevcenco. Când a sosit grupul de femei din care făcea parte şi Ileana, Nicolovschi a avut o reacţie cu totul şi cu totul neobişnuită. Văzându-i chipul frumos, trupul zvelt de femeie bine, Nicolovschi a simţit un fior aparte. Nu a văzut o deţinută cu destinaţie specială, a văzut o femeie! Din capul locului l-a atenţionat pe Rusev că este un caz care-l interesează personal şi vrea mână liberă. Rusev a dat din umeri, murmurând „fă ce vrei“ şi a zâmbit cu subînţeles. Îi plăcea să-şi vadă subalternul subjugat de probleme personale. Cunoştea foarte bine complexul de care suferea Nicolovschi, lucru pe care îl dispreţuia, dar de care ştia să se folosească. Nicolovschi începu să se frământe în căutarea celei mai bune căi de apropiere de Ileana, pentru atingerea scopului propus – acceptarea de către aceasta a unei relaţii bazate pe înţelegere şi nu pe violenţă. Pentru el acest lucru era esenţial. Era sătul de ura din ochii femeilor violate. Dorea să trezească în ele, în una din ele, un sentiment cald, de iubire. Pentru a nu-şi dezvălui tactica, în primele zile ale detenţiei o supuse regimului general aplicat femeilor. Ileana a început să lucreze cot la cot cu tovarăşele ei de suferinţă, cărând pământul scos de bărbaţi din noile galerii. Nu încerca să încalce în nici un fel dispoziţiile în vigoare, ferindu-se până şi de privirile celor din jur. Îşi impunea un autocontrol sever, de care nu se putuse lăuda niciodată. A întâlnit figuri cunoscute – Savatie, Nicolov, Dănilă – dar a reuşit să se stăpânească închizând pentru o clipă ochii şi strângând dinţii. Era disperată. Visul răzbunării părea să rămână doar un vis. Înţelese că aici era punctul final. O teamă de moarte puse stăpânire pe întreaga ei fiinţă. Se temea să nu fie tratată ca şi Silvia, să nu înnebunească. Trebuia găsită o cale de sinucidere înainte de a ajunge o victimă fără apărare. De la Paul aflase la ce se putea aştepta. O cale ar fi fost greva foamei. De insomnie oricum avea parte. Firavă cum era, era imposibil să reziste prea mult. Se hotărî să muncească pe rupte, să-şi epuizeze organismul. Începu să slăbească văzând cu ochii. Nicolovschi, care o urmărea de la distanţă, înţelese tactica adoptată şi se hotărî să intre în acţiune. Dădu ordin să fie adusă în sala de anchetă. Se descotorosi de însoţitori şi-i oferi un scaun. Ileana se aşeză şi-şi roti privirea prin încăperea decorată cu tot felul de instrumente de tortură. Un fior rece străbătu corpul slăbit de nesomn şi de foame. „Ce părere ţi-ai făcut despre baza noastră? Te-ai acomodat?“ „Ce bază? E un lagăr de exterminare şi nimic mai mult! Dacă m-am acomodat? Cum să mă acomodez?! Eu am pierdut tot ce se putea pierde. Am pierdut fiinţa iubită, am pierdut libertatea, am pierdut dreptul de a mă apăra împotriva unor acuzaţii nedrepte, absurde. Cum să mă acomodez, la vârsta mea, cu gândul morţii?! Nu, nu m-am acomodat! Pur şi simplu, m-am resemnat…“ „Ne judeci prea aspru. Cine ţi-a spus că suntem o unitate a morţii? Noi desăvârşim anchetele preliminare făcute de Râşcov şi Şevcenco. Nu avem idei preconcepute. Dacă se dovedeşte nevinovăţia, respectiva persoană este tot aşa de liberă precum păsările cerului. Ştiu că nu suntem iubiţi încă aici, dar noi avem de îndeplinit o misiune faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de omenire. Nu ne face plăcere când suntem obligaţi să fim duri, dar nu putem să ne lăsăm sabotaţi sau vânaţi pe după colţuri. Soţul tău a murit de moarte bună, de un atac de cord. Versiunea cu încercarea de evadare a fost scornită de Şevcenco, pentru a se evita unele interpretări tendenţioase. Ştiu exact cum s-au petrecut lucrurile şi n-am nici un interes să inventez versiuni care să-l scuze pe anchetator. Un lucru însă trebuie să ştii, soţul tău a refuzat orice colaborare care să ducă la elucidarea unor evenimente, făcându-şi rău fără să fi fost cazul. Rezultatul e că ţi-a făcut rău şi ţie. Comportarea lui nu a însemnat curaj, a fost o manifestare a egoismului. Că Şevcenco mai dă şi în bară, se ştie foarte bine. Oamenii greşesc, dar să nu uităm ce meserie ingrată are.“ „Da, dacă se poate numi meserie!? Soţul meu a murit nevinovat, iar eu mi-am pus în gând să-l răzbun, cu orice preţ. O spun cinstit, pe faţă, pentru că nu mi-e frică de nimic, nici măcar de moarte. Dacă nu voi reuşi să mă răzbun pe acest psihopat de Şevcenco, nu va mai fi vina mea ci a sorţii care va opri mâna răzbunării. Ştiţi de ce mă aflu aici? V-a spus şi asta? Am refuzat să devin amanta lui. A fost aşa de jignit, încât nu m-a dat nici măcar pe mâna subalternilor săi, aşa cum a făcut-o cu Silvia Vodă. M-a trimis aici pentru supliciul suprem. Nu a mai vrut să-şi mânjească mâinile cu sângele meu, aşa cum a făcut-o cu Nani. Ştiu că am fost trimisă aici pentru a fi batjocorită şi lichidată. Dacă nu vă grăbiţi s-o faceţi, voi muri de foame şi insomnie. Nu poate dura prea mult, iar eu sunt pregătită.“ „Cred ca ţi-ai iubit mult soţul. A fost un om norocos. Chiar dacă a trăit puţin, a putut savura viaţa în tot ce are ea mai frumos. Să fii iubit de o femeie atât de frumoasă, atât de nobilă, atât de devotată! Eu nu am cunoscut aşa ceva. Ştiu că am un chip urât, hidos, cum spun cei care nu ştiu să citească în sufletul unui om. Dar oare frumuseţea este o noţiune absolută?! O fiinţă umană, superioară, cum ne place să credem, este ceva complex, care nu se poate dezvălui numai prin ceea ce este la vedere. Figurile lui Goya, la prima vedere par urâte, hidoase, dar sunt ele mai puţin umane decât cele lăsate de Rafael, de exemplu? Monna Lisa lui Leonardo este un model de frumuseţe feminină, în accepţiunea curentă a cuvântului? Nu cred! Leonardo a pictat-o pentru ceea ce a văzut în interiorul ei, interior exprimat printr-un simplu zâmbet, definit atât de simplist ca enigmatic. Este un subiect care mă preocupă, pentru că arăt cum arăt. Dar m-am depărtat de la subiect. Nu, eu nu sunt un lichidator ordinar, cum mi se spune. Eu sunt într-o luptă continuă cu duşmanul, care mă pândeşte, care nu iartă, care refuză să mă înţeleagă. Viaţa este un război, iar aici, efectiv suntem în război, un război nedeclarat şi de aceea, cu atât mai greu de dus. Ileana, chiar dacă soţul tău a fost nevinovat, ceea ce eu înclin să şi cred, tu nu ai de ce să te cramponezi de ceva imposibil de realizat, de răzbunare. Îţi spun din capul locului, nu ai cum. Nici chiar dacă ai fi în libertate, nu ţi-ar fi la îndemână. Nu eşti făcută pentru aşa ceva. Tu trebuie să trăieşti, să învingi nenorocirea care s-a abătut asupra ta, să profiţi de darurile cu care te-a înzestrat natura şi să te bucuri de viaţă. Eu nu sunt tartorul de care se vorbeşte. Sunt doar un om care iubeşte viaţa şi ar vrea să se poată bucura de ea. De ce m-am apropiat de tine, nu ştiu! Ştiu însă că dacă ai vrea, aş putea să te ajut să treci peste această perioadă şi să încerc chiar să te scap din acest aşa–zis infern. Vrei să te răzbuni pe Şevcenco? Înteleg şi poate că, într-un fel, aş putea să te ajut. Dar pentru aceasta trebuie să ai încredere în mine. În primul rând va trebui să renunţi la ideea sinuciderii. E rău la noi, este proastă mâncarea, e grea munca, dar pentru supravieţuire este nevoie de puţină voinţă, dragoste de viaţă. Dacă este necesar, şi de ceva compromisuri. Nu-ţi vreau răul, nu vreau să te anchetez, să-ţi smulg declaraţii, să-ţi cer informaţii. Pur şi simplu vreau să fac un bine, ca să mă simt şi eu bine măcar o dată. Ştiu că-ţi vine greu să crezi aşa ceva, dar nimic nu te împiedică să încerci. Facem un armistiţiu. Tu te apuci să lupţi pentru viaţă, să mănânci şi să dormi, iar eu, în această perioadă de neagresiune, îti voi uşura munca mutându-te la curăţenie, în biroul meu şi în camera mea de odihnă. Nu rişti nimic. Cel mult priviri cu subînţelesuri din partea celor din jur. Vor spune că te-ai aliat cu diavolul, că eşti amanta mea, dar nu vor putea dovedi nimic, pentru că nu va fi nimic din toate acestea. Dar se pare că am vorbit prea mult. Pari foarte obosită. Aşteaptă-mă puţin, mă întorc imediat.“ Nicolovschi dispăru după uşa care da spre camera „ajutoarelor“ sale. Se întoarse după vreo zece minute cu două căni mari cu cafea aburindă. Ileana, învinsă de slăbiciune, dormea pe scaun, liniştită ca un copil. Oboseala scotea parcă şi mai în evidenţă trăsăturile frumoase ale chipului ei. Nicolovschi puse cănile de cafea pe masă şi se apropie de deţinuta care îl înfruntase fără nici o reţinere. Încercă un gest de mângâiere a părului lăsat pe spate, dar îşi retrase grăbit mâna, temător că gestul lui ar fi putut strica tot scenariul pregătit şi dus la capăt cu atâta răbdare. Se aşeză în fotoliu, sorbi din ceaşca cu cafeaua caldă şi aţinti privirea înspre femeia care reuşise, fără vrerea ei, să-l captiveze. Era încântat că Şevcenco nu reuşise în tentativa lui de o avea. Zâmbi satisfăcut şi se puse pe construit planuri de viitor. Ileana trebuia cucerită, nu siluită. „Te-ai trezit? Uite aici te aşteaptă o cafea caldă şi dulce. O să-ţi facă bine. Vrei nişte biscuiţi?“ „Nu, mulţumesc, am să beau doar cafeaua.“ Ileana încercă să se apropie de masă, dar recăzu pe scaun neputincioasă. Nicolovschi sări s-o sprijine, apoi îi duse ceaşca cu cafea. Ileana prinse cu mâinile tremurânde ceaşca caldă şi, ca într-un ritual, începu să soarbă savurând fiecare înghiţitură. Simţea că renaşte. Ura din ochii ei se atenua şi schiţă un zâmbet de mulţumire. „Dacă aş fi pictor, aş imortaliza nu numai un zâmbet frumos, dar şi un chip minunat. Dar din păcate nu mă pricep la pictură şi acest moment se va pierde ca şi multe din visele mele. De mâine ai să schimbi locul de muncă, aşa cum ţi-am propus. Trebuie să-mi promiţi că vei renunţa la greva foamei. Viaţa trebuie trăită cu orice preţ! Cunosc oameni care au supravieţuit în condiţii inimaginabile, depăşind trecutul, acceptând prezentul şi visând la viitor. Acum du-te direct la dormitor. Am să dau ordin să te însoţească şi să fii lăsată în pace. Sper să-mi urmezi sfatul. Mâine mai stăm de vorbă. Hai, du-te!“ „Mulţumesc pentru cafea, a fost bună, şi dulce, cum îmi place mie.“

VA URMA

—————————–

Daris BASARAB (Boris DAVID)

Bucureşti

2004

Lasă un răspuns