fericire
te-am trăit preț de câteva poeme
aici la mine-n ograda cu vise a Soarelui
cuvinte respirând clipa îmi izvorau din piele
eram un rug aprins în carnea zilei
dincolo de anotimp de lume de prejudecăți de blesteme
te-am trăit preț de-o beție albastră
lichide stelele-mi inundau orbitele dorinței
trupul cerului își metamorfoza constelațiile
și mă năștea mereu în zodia brațelor tale
irepetabil
te-am trăit preț de-un sărut
așa cum primăvara sărută prin verde de iarbă trupul pământului
așa cum ape învolburate-n furtună
cutremură înalță afundă sfărâmă
corăbii navigându-și destinul
te-am trăit preț de-o privire
ochii mei deveniți guri flămânzite
și
adânc însetate
te-au sorbit
cu toți porii papilelor
te-au redimensionat atât de fidel pe retina sufletului
încât
oricând te-aș putea reda
la fel de întreg
lumii!
te-am trăit
fericită sunt
că acum
viețuiești
în mine
hârtie de calc
ziua mi s-a așezat pe chip precum o foiță de calc
degetele orelor îmi creionează pe ea
conturul
meticulos
exact
insistă în dreptul ochilor
nasului
buzelor
adâncesc bine
până spre durere
imobilizare impusă
respirația agonizează
intră în
stare de alertă
lovește cu pumnul în pereții de sticlă
exagerat de securizați
ai clipelor
ajunge!
ochiul ținut deschis își sângerează lacrima
încă puțin
copia e gata
se aude din culise
eliberarea întârziată
face o nouă victimă
foița imprimată
mâine va completa
cartea mea
de istorie
ieri
cu lumină îmi hrănește bătăile inimii poemul tău
și ziua e-un cerc care mă respiră-ntre coaste
împing aerul să eliberez lacrima
fără să vreau te gândesc
atât de aproape îți simt respirația
brațul tăcerii înmugurește flăcări
noptea distanței biciuie șarpele
să-și lepede haina uitării de sine
glonțul apasă trăgaciul neundelui
valea cu cerbi de argint se-așterne în mine
până în măduva osului mâine
trăindu-l pe ieri
în alb
strigătul a plecat odată cu buzele mele
le-am simțit cum s-au smuls
le-am văzut cum pluteau
dezorientate
au trecut mai întâi prin fereastră
apoi s-au lipit repetat de zidurile care viețuiesc între oameni
am văzut cum își lăsau amprenta roșie
tot mai roșie și mai adâncă
cum vibrau și
neputincioase
într-un târziu
s-au dizolvat
hei
întoarceți-vă, strigam
în zadar zbuciumul meu
cine mai e pregătit
gândul să mi-l audă
acum iartă-mă că
am rămas orfană de buze
nu știu cum o să mai sărut tălpile dimineții când
poate tu
prin dreptul ei vei trece
doar să mă vezi
mai ales acum când sunt
și așa de adânc lipsită
de strigăt
incandescență
vorbe devenite cuvinte
strânse – n fermoarul amarului buzei
s-a rostogolit lacrima clipei ucise
pe golgota unei flămânde dureri
a inimii vânturtă-n deșertul de fată morgana
despindecare a mării cu îngeri
precum Moise pe cea Roșie
înaintea biblicei traversări
Închis
a venit rândul tăcerii să lămurească puținul înțeles
fiecare cuvânt e o piatră cu două sau mai multe fețe
pe care
o arunci în apă
apa sunt oamenii care curg
fluvii
pe patul acesta mișcător numit aleatoriu
Timp / Viață
mâinile mele se scurg în fluviu
mă trag după ele
rămâne tăcerea
a nerostirii cuvânt precum
un baston de nevăzător
să pipăie
și
să împingă marginile realității până la
granița înțelegerii
însingurare
când am înțeles că
viețuiai în mine de mult
se făcuse toamnă
și
toate frunzele
arse de rătăcirile tale
așternuseră covor de lumină
la porțile regretelor
când
mai ieri
te-ai mărturisit
cunoscător într-ale dragostei
fiorul unui alt anotimp
mai adânc decât
brocarturile iernii
și-a slobozit în oasele mele
frigul
însingurării definitive
––––––––––
Daniela GUZU
1 Decembrie 2019