Dorina Măgărin debutează cu un volum de proză scurtă (Galeria oglinzilor, Editura David Press Print, Timișoara, 2019), deși scrie și poezie.
Plăcerea de a povesti transpare din toate prozele cuprinse aici, iar două dintre acestea (Copacul vieții și Taine și incertitudini) pot fi dezvoltate oricând într-un roman, prin întinderea pe care o ocupă, dar și prin ideile conținute in nuce.
Copacul vieții este, în opinia noastră, proza cea mai bine realizată, fiind aproape palpabilă afecțiunea autoarei față de personaje, durerea ce emană la moartea celui drag, a fratelui, ce-i ia prin surprindere pe cei apropiați, determinându-i să se ocupe grabnic de cele trebuincioase înmormântării (popa, hainele, pompele funebre, spitalul, morga și nu numai). Însă concluzia cea mai dură este că moartea nu reprezintă decât o simplă afacere pentru mulți, suferința membrilor familiei nefiind luată deloc în considerare. Bunăoară, costumul de stofă bleumarin a fost schimbat cu unul de culoare neagră, de calitate inferioară, iar mortul nu a fost îmbălsămat (Mălina: „Și-a dat seama dintr-o privire că cei de la pompe funebre nu i-au făcut nicio îmbălsămare lui Gabriel. Devoratorii, vai, cioclii, aveau nevoie doar de parale”).
Proza Taine și incertitudini poate deveni cu ușurință roman epistolar, chiar dacă forma clasică a scrisorilor este luată de cea modernă, a mesajelor electronice. Aici, Viviane inventează o verișoară, Theia, bolnavă de cancer, prin care încearcă să recâștige inima lui Paul [„Citindu-i și recitindu-i mesajul, Viviane îi scrise cu gândul la ce avea să se întâmple atunci când se vor întâlni și Paul va vedea că cea care îi scrisese atâta amar de vreme a fost ea și nu o alta (…)”].
Prietenia și iubirea se nasc pe neașteptate, însă nimic nu e întâmplător, iar incidente ori evenimente aparent banale ajung să fie piatra de temelie a unor relații extrem de puternice. De pildă, pantalonul căzut în timpul orei de sport lui Trifan Dănuț, ce i-a provocat o imensă rușine („Trifan începu să plângă în fața colegilor săi, care nu conteneau din râs, un râs de trompetă, un râs de-ți spărgea timpanele, un râs ce-i biciuia durerea copilului cu părul de culoarea spicului de grâu prins de mană și niște ochi mari ieșiți din orbită ca la broasca râioasă, dar de un albastru cald” – Biopsia sufletelor; această preferință pentru fraza lungă, întortocheată, aduce, însă, deservicii narațiunii), va da naștere, în scurtă vreme, unei prietenii de durată între băiat și Lena.
Dezrădăcinarea, lupta pentru o viață mai bună, lasă urme de neșters, dincolo de beneficiile momentului (Copacul vieții, Inimi tridimensionale, Montréalul din sufletul meu sau Noaptea curcubeelor, Salut, America!, Braconierii de vise).
Plecarea în străinătate, la oraș, dar și moartea locuitorilor fac adevărate ravagii în satele românești, care rămân pustii, fără suflet (Casa fără suflet).
Erotismul e delicat, presărat cu umor, chiar și atunci când în ecuație intervine o junincă (Dormicum), mergând de la inițiere (Primul sărut, Mellonta tauta: „Viviane era non-conformistă. S-a pus în pat, lângă mine, în costumul Evei. Dacă nu ar fi avut bikinii, două șireturi, aș fi putut spune că s-a trântit goală-pușcă. Când am simțit că a adormit buștean, am sărutat-o suav”) și până la cufundarea totală (Dansul Dragonilor).
Dorina Măgărin surprinde povești de viață din locuri dragi, mai apropriate (satul bănățean, precum Măureni) ori mai depărtate (Montréal, Milano ori Chicago), cu un ochi avizat, atent, izbutind să profileze trăiri sincere și puternice, din registre diferite, iar titlul volumului, Galeria oglinzilor, este extrem de potrivit, tocmai pentru că cititorul se regăsește cu ușurință în cele povestite.
—————————–
Daniel LUCA
Timișoara
10 ianuarie 2020