Daniel LUCA: Metafora naturii

            După un volum de debut cu foarte puține reușite (poemele tanka), intitulat Îngerii la drum (2015), David Boia propune un al doilea volum de versuri, Portal cu îngeri (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016).

            Atunci când în prim-plan este sufletul, David Boia este mai atent cu cuvintele, deși se întâmplă și acum să creeze confuzii (cum este cazul afirmației „Mi-am dedicat prezentul la infinitiv” – Autodedicație) ori să nu iasă din sfera obișnuitului (în poeme precum Artă pentru artă, Test idilic, Adunare cu râvnă).

            Totuși, aici se simte în largul său, poemele tanka salvându-l și de această dată, în majoritatea lor surprinzând trăiri interioare, ori în relație cu natura.

            Firesc, întrucât natura reflectă ceea ce simte omul, este în permanentă consonanță cu acesta, fiind o adevărată metaforă („Azi în mod subit / O metaforă cântă / Doar aprioric / Peste tagma florilor / Prizoniere în gheață”).

            Într-un prezent unde predomină noaptea, întunericul („Vin nopțile din abisuri / Depășind / Grave suișuri / Evocând doruri și visuri” – Nopți telurice), este căutată lumina („Am conceput scenarii de lumină / Pentru noi și destinul munților” – Filmul vieții), îngerul veghind de sus asupra noastră („Printre tumulturi / Îngerul ne veghează / Blând prevăzător / Discipolul lui Iisus / Un străjer de lumină”) și izbutind să păstreze vie speranța („Când speranța e pierdută / Dar și viața-i decăzută / Mai bine, Doamne, ajută!” – Doamne Doamne).

            Viața este scurtă, timpul fiind pe cât de înșelător, pe atât de necruțător („Clipele mocnind / Iar roiesc în evantai / Arcuri peste timp / Niște fâlfâiri tandre / Se tăvălesc în zare”) și trebuie să primeze iubirea pentru semeni, natură și Dumnezeu („Sentimente vii / Din tagma iubirilor / Călătorii hoinare / Prin văpăi ad litteram / Însuflețiri ardente”).

            Chiar dacă singurătatea persistă, în doi nu poate fi niciodată deplină, iubirea ieșind întotdeauna învingătoare („Poate fi singurătate / Dar cel mult pe jumătate” – În doi).

            Iubirea și credința sunt căile prin care omul poate să atingă fericirea („Eterne doruri / Ne inundă sufletul, / Iar conștiința / Ne îndeamnă cu aplomb / Spre tărâmul fericirii”), cu condiția de a rămâne mereu copil („Ducem în taină / pe tot parcursul vieții / Suflet de copil”).

            Aforismele nu sunt relevante („Natura-i mamă adoptivă / Și gazdă bună deopotrivă” – Natura), așa cum nici poeziile cu tentă socială, unde truismele sunt la ele acasă (de pildă, în Evoluție, Am fost traduși, Amendamente, O pajură ori Aleșii noștri, pe care o cităm în întregime: Din cinci în cinci / Provoacă un clinci, // Din patru în patru / Ăştia joacă teatru, // Iar din trei în trei / Se ceartă între ei, // Apoi din doi în doi / O pun de tărăboi, // Dar mai au un ţel / Fiecare pentru el”).

            Volumul de față reprezintă o evoluție față de cel precedent, însă autorul rămâne cantonat într-un social a cărui haină nu-i este pe măsură.

—————————–

Daniel LUCA

Timișoara

12 aprilie 2020

Lasă un răspuns