Celei departe…
Când Luna-şi arată a ei mirare
Te-ntreabă senină de ce o placi,
Cum mergi doar singură-n cărare
Fără sa durere sa-i scrii, dar să taci?!
Oare câtă noblețe să ai la Zenit
Când firul razei se despică-patru,
Luminii albe-i Cer la Răsărit,
Iar celei roşii căzutului astru…
Nici marea nu-şi uită Apusul târziu
Chemându-ţi privirea în lungul val,
Corăbii străine sunt visele toate
Împinse de vânt se-neacă la mal.
Cu ele dorinţa se stinge uşor
Puţina uitare se pierde în timp,
Pătrunde în taină un dulce amor
O rază albastra în alb anotimp.
Zăpezile fine lucesc feeric
Ca albul mătăsii-n frumosul voal,
Saltul privirii pe chipu ei sferic
Chemării-ţi răspunde c-un zâmbet loial…
Luna se-ntreabă de dor în oglindă
Norului alb și bătut de Soare,
Priveşte-o în față, înaltă e tinda
Sufletului tău…stea călătoare!
——————————–
Dan-Obogeanu Gheorghe
(poezie publicată în vol. ,,Confesiuni-Vals sentimental”, Editura ,,Armonii Culturale”, aprilie, 2017)