Cineva trecu, încet, pe lângă mine
Și de-atunci eu nu mai pot uita,
Vraja ce m-a invadat deodată,
Când trecu, pe lângă mine, Cineva.
Inima mi se deschise, deodată
Și tunelul ce venea din Infinit,
A făcut, cumva, să fie inundată,
De frumos și doar de sete de iubit.
M-am schimbat și la gândire și la suflet,
Nu mai merg, acum, pe stradă, încruntat,
Cineva trecu încet, pe lângă mine
Și-mi dădu, din nou puterea de luptat.
Ridicat-am ochii, iarăși, către stele
Și mi-am amintit că e în Cer,
Rezolvarea toată-a visurilor mele
Și că e de-ajuns, numai să cer.
Am simțit o mână cum, încet, pe frunte,
M-a atins, din zbor, cu Veșnicia sa
Și i-am mulțumit, prin mii de lacrimi,
Fiindcă mi-a trimis, din El, pe Cineva!
Noaptea asta sfântă este noaptea
Ce, nicicând, eu nu o voi uita,
Domnul și-a trimis, din nou, copilul,
El e Totul, el e Cineva…
Întrebări la care nu pot răspunde
Mă-ntreabă cerul unde ești,
Când în durere mă scufund,
Mă-ntreabă cerul unde ești
Și nu știu ce să îi răspund.
Și plânge cerul înstelat,
De dorul ființei tale dragi
Și plâng și eu, neîmpăcat,
În umbra lunii, pe sub fagi.
Mă-ntreabă râul unde ești,
Când de durere nu mai pot,
Mă-ntreabă râul unde ești
Și-aș vrea să-i spun râului tot.
Mă-ntreabă luna, dintre nori,
De ce nu ești la brațul meu,
Mă-ntreabă luna unde ești
Și nu-i răspund și-mi pare rău.
Mă-ntreabă stelele de sus,
Pe unde e iubita mea
Și nu găsesc nimic de spus
Și plânge fiecare stea…
Niciodată nu am știut să răspund întrebărilor
puse de cer, de lună, de râuri și stele…
(septembrie 1983)
Tatălui meu, cu dragoste
Mă plimb pe câmpul de lavandă
Și flori și amintiri adun.
Cât mi-a lipsit, o viață-ntreagă,
Prezența unui tată bun!
Acum, în curtea casei sale,
Pășesc pe iarbă, cu iubire,
Privind spre el, spre dealul verde,
Acolo, sus, la mănăstire.
S-a dus, sărmanul, să se culce,
S-a dus, cu suta lui de ani,
Însingurat și trist căci lumea
E construită azi pe bani.
Eu îi spuneam că nu se poate
Să-i mulțumești mereu, pe toți,
Cu cât oferi mai mult, cu-atâta
Te-nconjuri de minciuni și hoți.
Ce putea ști el, un om simplu,
Credea că toată lumea-i bună,
Dar poate încă n-auzise
De arta de-a cânta în strună.
Și-așa de rău, te simți în viață!
Mâhnit și cu durere stai,
Neștiind de te iubește lumea,
Pentru ce ești, pentru ce ai.
Nicicând n-a ascultat copiii,
Ca trandafirii fără spini,
S-a îmbătat cu apă rece,
Crezând minciuni de la străini.
Azi tu stai sus, la mănăstire,
Iar eu mă plimb prin curtea ta,
Cel ce nu ne-a dorit iubirea,
Decât în clipa când pleca.
Și ce frumoasă este iarba,
Livada plină de lavandă,
În prima vară fără tine,
Copiii ți-o aduc ofrandă.
Copil, în trupul de om mare,
Singurătatea ta adâncă,
Nu ți-a mai indreptat greșeala,
Nu tot ce zboară se mănâncă.
Credeai că toată lumea-i bună
Și-ai vrut iubire de copii,
Numai când îngerul venise
Ca să te ducă-n veșnicii.
———————————-
Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI
Turcia, Istanbul
Iunie 2020