ÎNTOARCE-NE LA ÎNCEPUTURI
Întoarce-ne pe toți la începutul lumii
Ca să ne naștem iarăși inocenți,
Să fim mărinimoși, cum ne erau străbunii
Care nu-și vindeau frații pe doi cenți.
Întoarce-ne din nou la ale Tale
Căci astăzi suntem tare dezbinați!
Sorbim băuturi fine din pocale
Și-i socotim pe ceilalți ca pe niște argați.
Întoarce-ne din nou la rădăcini
Căci nimeni nu mai știe de unde-am răsărit.
Și ne târâm unii pe alții printre mărăcini,
Prin tina din pământul prăfuit.
Întoarce-ne iar, Doamne, printre stele
Să venerăm pământul ce ni-i gazdă.
Și când vom coborî de printre ele,
Să fim semințe sfinte într-o brazdă.
Întoarce-ne din nou, pe toți, oriunde!
Să construim lumea de la început
Și nimeni dintre noi să nu confunde
Magica viață cu un trai urât.
Întoarce-ne pe toți la începuturi
Chiar dacă tot ce-am construit vom pierde!
Căci tare greu e să trăim cu scuturi
Lipsiți de mâini care să ne dezmierde.
Întoarce-ne, Doamne, pân’ la Big-Bang
Și-n matematica facerii lumii
Găsește-o variabilă cu rang
Care să-nlocuiască cifra urii.
POARTA DINTRE LUMI
De voi pleca-ntr-o lume paralelă
Mă înfior! Cum ne-om mai întâlni?
Căci poarta dintre lumi e o himeră
Și-oricât vom căuta, n-o vom găsi.
De voi pleca, ce va durea mai tare?
Absența mea sau liniștea deplină?
Prin simțuri adormite, mi se pare
Că îmi sunt mie însămi o străină.
Parcă doar jumătate din ființa-mi
Trăiește acum, aici, în astă viață.
În universu-acesta plini de patimi;
Cealaltă, să plutesc prin nori mă-nvață.
Și uneori e-aproape imposibil
Să le-aduc împreună pe-amândouă.
Căci…când într-una arde-un soare nobil,
În ce-a de-a doua parcă-ntruna plouă.
De voi pleca-ntr-un univers muabil
Și nu va putea nimeni să mă-ntoarcă…
Vei fi și tu un element dozabil
Să împărțim și-aici aceeași barcă?
Mă regăsesc adesea între lumi;
Haotice, confuze, incomplete.
– Ai putea Doamne, Tu, să mă îndrumi
Spre absolut? Sunt strânsă în corsete.
Sau ai putea să faci o nouă lume
Și să iei bucăți mici din celelalte:
Dintr-una, marea cu ale ei spume
Iar din cealaltă, muzele-mi înalte.
De voi pleca-ntr-o lume-ndepărtată,
Aș vrea să-i cer Marelui Arhitect
Să-mi proiecteze o magică poartă
Spre echilibrul utopic, perfect.
RENAȘTERE
M-am dus hai-hui prin munții înghețați
Cu gândurile plânse și-amorțite;
Și auzeam parcă de nicăieri
Glasuri cerești ce-mi pătrundeau în minte.
În haosul cu traume și cu neguri
Din închisoarea minții hărțuite
Au venit ele, glasurile sfinte
Cu daruri tămăduitoare, să m-alinte.
Îmi înghețase pielea, era atât de frig
Mă usturau picioarele-n bocanci.
Dar sufletul se aprindea în licăriri fierbinți
În trupul nins de viață și de ani.
Puteam să mă opresc, să mă transform
Într-o sculptură frumos înghețată.
Dar glasurile îmi spuneau că trebuie s-alerg
Până când voi ajunge peste creastă.
Și am înaintat ca o nălucă vie
Mi-ajunse fierbințeala în picioare
Și-oricât de greu mi se păruse drumul
Parcă nimic nu-mi putea sta în cale.
Am străbătut cărările-nghețate
Gândind la cei ce m-așteptau acasă
Și am învins bolile tenebroase
Înseninate de glasuri duioase.
De multe ori ne prindem în coșmaruri
Ca-n niște hore fără de oprire;
Însă de sus, din noi și din iubire
Ne-nsuflețim cu neștiute haruri.
Deși alunecăm pe gheața lucitoare
Și ne pătrunde frigul până-n sevă,
Din noi răsare soarele șăgalnic
Născându-ne-n făpturi fără-ntuneric.
Iar cea care am fost, demult murit-am;
O creatură nouă s-a născut.
Cu-armuri impenetrabile de aur
Peste oțelul nins și amorțit.
FLOARE DE TABAC
În floarea cu mirosul de tutun
Mi-am adormit în tihnă conștiința
Și somnul mi-a cuprins toată ființa
În iarnă, ca pe-un amorțit lăstun.
Mireasma nobilă mă duce iar
În secole de-a pururi adormite,
Printre mormane de pagini citite
Din Evanghelii și parimiar.
Nota înțepătoare de parfum
Mi-ascunde zâmbetul sub pălărie,
Iar ochii de culoare viorie
Se-nchid vrăjiți sub o perdea de fum.
Adorm ca niște proaspeți nou-născuți.
Visează sticla-n care stă o floare
Ce se preschimbă-n magica licoare
Care ne-ncântă și ne lasă muți.
Mă-mbrac adeseori în izul magic
Pulverizat discret din eprubetă,
Rămâne urma de parfum, cochetă
În sinusuri ce suspină letargic.
CASCADA
M-a tresărit un gând, ca o tornadă
Gândind la muza ce mă ocolește:
Ce aș fi scris, de-aș fi fost o cascadă
Cu apă care veșnic clocotește?
Pictată de-un maestru pe un munte
Din care curg șiroaie aburinde,
Stropind făpturi, din cristale mărunte
Ce vindecă în inimi suferinde.
Adânc ascunsă în sălbăticie,
O anonimă pe pământul sacru
Visând mereu, timid, la veșnicie
Într-un indescriptibil simulacru.
Din ea, s-au adăpat o vreme mulți
Când nu aveau cu ce-și potoli setea.
Iar mai târziu, uitată-a fost în munți,
De unde i-a plecat în lume vestea.
A scris cu picături de fierbințeală
Clocotul unor inimi torturate,
Iar transparența scursă din cerneală
A îmbrăcat sufletele curate.
Simbolică rămâne peste veacuri,
O frunză, într-un arbore de sânge
Plin de enigme și de blânde leacuri,
Din roua ei, pe care o tot plânge.
PLAGIA/CONDUCĂ-TORI
Conducători de țară și de neam,
Embleme ce ne poartă-amar prin lume,
Cum ați ajuns aici, habar nu am
Și nici nu-mi pasă de al vostru nume.
Mă-ntreb atât: dacă-așa mult vă place
Să-i copiați pe alții-n doctorate
De ce nicicum n-ați reușit a face
O țară ca afară, întru toate?
N-ați găsit un model de bune practici
Al unui stat ce-și iubește părinții?
Căci funcțiile v-au făcut apatici
Și-n fața noastră o faceți pe sfinții.
N-ați copiat un plan de dezvoltare
În educația ce stă să moară!
Copiii ne rămân fără culoare
Iar dascălii cu har, zvârliți afară!
N-ați plagiat și voi o strategie
Să nu mai moară oamenii de frig!
Să aboliți eterna penurie
Redusă la iaurt și la covrig!
Cum n-ați împrumutat fără citare
Câte-un capitol dintr-un masterplan
Pentru antreprenorii noștri care
Vă umflă vistieria an de an?
Dacă-ați fi copiat cu nesimțire
Vreo prevedere dintr-o lege clară
A unui stat care fără icnire
Nu vinde bogățiile din țară!
De ce n-ați plagiat fără regrete
Infrastructura pentru sănătate
Care la noi, cu fața la perete,
Visează să fie ca-n alte state!
Aplaudam, de copia vreunul
Autostrada înspre Bucovina.
Căci din doi ani, numai în câte unul
Ajung să merg la mama cu mașina.
Puteați să copiați fără sfială
O frază, cu distinsă demnitate:
„La noi, însăși dreptatea e egală;
Politica-i fără imunitate!”
Sau mai degrabă, de-ați fi plagiat
O lege promulgată-n viitor:
„Poți fi ministru, sclav sau împărat.
Nu poți șantaja un judecător”
Mai puteați plagia atât de multe
Dar cred că v-a fost lene să traduceți.
Credeați că proștii-oricum n-or să asculte
Și v-ați permis, jenant, să ne conduceți.
Ne-ați fluturat sub nas patalamale,
Titluri, zapisuri și-alte garanții,
Până acum, când v-au ieșit în cale
Viețile noastre mici și vineții.
Și-apoi, cum puteți voi să ne dați lecții,
Și să decideți pentru viața noastră?
Citiți și între coperțile cărții
Ca să vă putem spune „dumneavoastră”.
Să plagiați, de nu vă duce capul,
Dar plagiați doar ce-i de plagiat.
Căci până-acum acesta ne-a fost dat-ul:
Să trăim cu regrete într-un stat
În care pentru lefe colosale
Ne-ați păcălit și ne-ați abandonat!
MOR…DE DOR…
(din sufletul ei plin de dor)
Cu fiecare zi ce trece
Parcă mai mor câte puțin…
Nu știu nici cui mai aparțin
În viața mea….atât de rece.
Spuneai că timpul, peste toate,
Va vindeca, fără-ndoială
Inima scursă de cerneală
Care să bată nu mai poate.
Am tot sperat că-n zorii zilei
Voi mai putea privi-nainte,
Iar gerul va goni fierbinte
Pe-ale trecutului alei.
Vezi tu, te-ai dus fără să știi
Că negreșit m-ai luat cu tine!
Soarele-tată, nu mai vine,
Nu mai răsare din prăpăstii.
***
Aș vrea să pot, aș vrea să vreau
Aș vrea să sper măcar că pot…
Aș căuta un antidot
Să mai trăiesc…și să mai stau.
–––––––––
Cristina HOROTAN
Șelimbăr, Sibiu
5 februarie 2022