GÂNDUL
O, cum se duce gândul pe căile astrale
şi în infimul clipei, ajuns la infinit,
destramă vraja sorţii în visuri vesperale
la porţi întredeschise pe muchii de cuţit.
Şi nici măcar lumina nu poate să ajungă
acolo unde gândul deja a fost ajuns
şi nici trăirea clipei nu poate să se stingă
căci tot ce face gândul rămâne nepătruns.
Pe ce suport ajunge la marginile lumii? –
sau dincolo de margini, în infinitul mic
al clipei resimțite, trecând prin toţi atomii
ce par a face timpul aproape din nimic?
Pe muchii de-ndoială această paradigmă,
cu mintea mă împinge, mereu mai hotărât,
spre detaşarea calmă de tragica enigmă
adusă de-ntrebarea: ce-a fost la început?
TIMP ȘI DESTIN
O, cum se duce timpul pe căile astrale
și-n fiecare clipă ne poartă prin destin,
lăsând-ne în gene repere ancestrale
să jaloneze calea urmașilor ce vin.
Astfel ne trece viața, cu bune și cu rele,
fără să știm, anume, ce fi-va după noi,
călătorind cu gândul spre neștiute stele
la mii de ani lumină-nainte sau-napoi.
N-ajunge nici lumina acolo unde gândul
ne poartă într-o clipă prin spațiul infinit,
să ne aducă taina ce-a zămislit cuvântul
la marginile lumii în timp nedefinit.
Cuvînt-dumnezeire, ce arde ca o torță
în sufletele noastre, orfane pe pământ,
ca să primim în cuget nemuritoarea forță
din veșnicia sacră a Duhului Cel Sfânt.
TITANUL
Pe curba directoare a miturilor scoase
din zvonuri aruncate în noul anotimp
îl plânge încă Omul pe cel care furase
secretele păstrate de zeii din Olimp.
Legenda regăsită ajunsă peste vreme
prin cărțile ascunse de asprele priviri,
în iernile haine încearcă să ne cheme
să cernem adevărul din false amintiri.
Din forja lui Hefaistos luase focul magic
să-l ducă omenirii pe timp nedefinit,
apoi veni pedeapsa – între hilar și tragic
să fie el, Titanul, de-a pururi țintuit.
Pedeapsa fără seamăn ne înspăimântă încă
și-n cumpăna de timpuri, adusă uneori,
revarsă peste lume aceeași teamă-adâncă
cernându-și din legendă temuții săi fiori.
CĂDEREA DIN OLIMP
O, cum se duce viața pe căile bătute
cu zeci de înțelesuri, ajunse peste timp
din antica Eladă rămasă-n neuitare
în fastele legende cu zeii din Olimp!…
Ne raportăm întruna la fapte milenare
ramase în memorii drept justul adevăr,
ne batem în citate, cu falsă modestie,
crezând că bem din apa celestului izvor.
Așa ne trece viața, în pilde fără miză,
căzute în uitare, sub colbul nevăzut,
ca unică menire de a mima cultura
în vorbele vetuste rămase din trecut.
Dar iată, câteodată, pe calea sa firească,
trăirea ne aduce într-un prezent acut
și demolând Olimpul, din mintea obosită,
ne-arată, fără milă, c-ar trebui făcut…
———————————————–
Corneliu NEAGU
2 septembrie, 2018