LA POARTA UITĂRII
Figura ta se desprinde din ceaţă,
apare din haos în lung asfinţit,
iar gându-mi, de ea, robit se agaţă,
rămâne pe muchii de timp răstignit.
De unde te-ntorci, tu mult prea dorită,
eternă mireasă din sufletul meu?…
Prin umbra uitării-mi apari diferită,
doar ochii-și păstrează lucirea de zeu.
Trecutul mă soarbe cu dulci amăgiri,
iar gândul, oprit pe chipu-ţi de ceară,
se-ntoarce, prin vreme, cu noi amintiri,
în cugetul nins, duios le strecoară.
În nopțile toamnei cădeam în delir,
ieșind din neant, gustam nemurire,
sub razele lunii sorbeam elixir,
prin oaze de vis pluteam în neștire.
Dar vraja murea cândva, într-o seară,
din margini de timp izbea o furtună,
trecea peste noi, lovind arbitrară,
cu raze de foc, desprinse din lună.
Privesc înapoi, încercând să-nțeleg,
de ce n-am rămas atunci împreună,
enigma ascunsă aș vrea s-o dezleg,
venea peste noi în strai de minciună.
Acum să te caut, gândesc că-i târziu,
trecutul se pierde-n tăceri desuiete,
terenu-mpăcării rămâne pustiu,
la poarta uitări se-adună regrete.
———————————————–
Corneliu NEAGU
29 septembrie, 2018