Un titlu mai puțin obișnuit pentru un volum de versuri: Matrozii se sfințesc cu fiecare port!*
Prof. dr. Adrian Botez, poet încercat, cu o viziune solidă și originală, ne propune, prin volumul publicat la Editura Rafet în anul 2019, poeme încărcate de spiritualitate, de cultură, de taine, de paradigme și judecăți.
Făcând referire la matrozi, la marinarii simplii și muncitori de care depinde călătoria pe marile oceane, poetul ne pune în fața ochilor responsabilitatea omului raportat la universului creat, necesitatea implicării lui în modelarea vieții. Cu fiecare port, cu fiecare loc unde poposesc, matrozii, prin ceea ce fac, se apropie de Creatorul care i-a pus pe valurile cosmosului dantelat. Ei sunt chemați să fie activi în modelarea universului văzut și nevăzut, să vadă dincolo de naufragii, de căile luminate ale lumii, de tragediile în care sunt implicați oamenii. Ei pot salva lumea… Crist este cu ei, până la urmă pământul este o navă care călătorește în timp și spațiu, o navă care ne oferă șansa vieții și a demnității existenței. Omul călătorește și el în trupul lui firav…
Volumul de versuri se compune din mai multe secțiuni cu legătură între ele:
- Partea I: Matrozii se sfințesc cu fiecare port;
- Partea a II-a: Scurgeri toxice;
- Partea a III-a: „Nu judecați, pentru ca să nu fiți judecați!”
- Epilog.
Volumul ne prezintă și câteva date despre Adrian Botez, scriitorul, plus aprecierile critice asupra operei sale… de-a lungul timpului.
Lumea în care navighează individul este o lume periculoasă, judecata pentru tulburarea armoniei este necesară și posibilă, călătoria inițiatică are ca efect consolidarea adevărului, a principiilor, a zestrei de lumină.
Ca de obicei, Adrian Botez își etalează cultura, prezintă cititorului rădăcinile spirituale ale existenței, modelate de un stil dens și frust, limpezit de zgura memoriei. El apelează la motivele tradiționale ale folclorului românesc, la cuvinte înalte legate de cuvinte obișnuite, uneori dure. Poetul nu dorește să șocheze, el provoacă cititorul, îl cheamă în jocul literaturii și al vieții. Judecata face parte din salvarea vieții, lumea se desăvârșește prin decizia divină, necesară.
Personajele acestei povești, pe marile oceane ale universului, sunt matrozii, munții – martorii lui Dumnezeu, Zâna de Lumină, marea, copacii, portul, stânca, Arca, patria, icoana și, evident, Demiurgului.
Poemul este literatură și imprecație, rugăciune și cânt, expunere și eseu; temele sunt dense, cu sens și motivante.
Universul creat de scriitor este dinamic, împins de forțele divine cedate omului: luntrea se leagănă printre ceruri (nu pe cer), scripcarul (artistul) își pune Scripca sub bărbie, flăcăii vâslesc aurore boreale, există o deltă de rime, o prostie cosmică, un complot lingvistic, nopți fără sfârșit etc.
Pentru reușită e nevoie de armonie, o temă tot mai prezentă în volumele poetului. Este o armonie în lume, există una interioară, necesară pentru om, pentru a-l menține ca ființă unică în labirintul dintre galaxii. Poetul accentuează pe gloria finalului, pe îndrăgostiții care se plimbă prin Copou, pe Nunta din Munte. Temele poemelor sunt diverse, profunde, livrești, sfințite de călătoria matrozilor în univers.
Unele poeme au mesaje înalte spiritual, altele sunt concrete, altele au ceva mistic, echilibru este mereu căutat. Lectura volumului nu este ușoară pentru cititor, poetul mereu cheamă la gândire, la contemplație, la decizie, la credință. Valorile creștine răzbesc sunt crusta ideilor precreștine, idolatria este învinsă de Crist ca personaj central al istoriei, ca personaj care este istoria în sine.
Existența nu este o călătorie de plăcere. Omul va trebui să ia de la început viața, oriunde și oricând, trebuie să aprofundeze, să fie lucid/ treaz și pregătit să acționeze conform cu marile forțe divine din Creație.
„vei pleca de undeva – spre a ajunge/ altundeva: niciunde – nicio o scofală – de pielea ta…/ numără Corăbiile – din zece în zece/ și – poate – – ți va trece pofta de-a tot petrece” (Existența nu-i o călătorie de plăcere, p 27).
Naufragiile fac parte din viață, ele apar strategic, de-a lungul timpului, reprezintă puncte de reper în existență, ele luminează pe cel atent. Ideea de bază: Cine a suportat un naufragiu, va suporta toate naufragiile, se luminează, va birui neputința și forțele negative, idei reflectate în poemul Învățătură (p. 30).
Armonia necesară, ca stare de vibrație supremă a ființei, se realizează prin ritmuri vechi, prin mișcarea cuvintelor în filele Cărții, prin căutarea lui Dumnezeu, matrozii așteptând mesajele de pe pământ, neînduplecați… Poemul are un titlu declarativ: Visul meu de armonie – cel frumos… (p. 41).
Adrian Botez simte dimensiunea spirituală, o descrie subtil, în mai multe poeme, Îmblânzitorul de bezne fiind unul cu impact pentru cititor: „îmblânzitorul de bezne își/ scutură – discret – din cinci în cinci/ minute – trusa cu scule// după subtilul ăst/ zgomot – îți poți da seama când/ va ajunge la poarta ta – la soarta/ta// deci – ești – mereu/ pregătit – să/ numeri fiorii/ Ființei de Scule” (p. 53).
Realitatea imediată este prinsă în poemul Duminică – în fața blocului, poetul descriind simplu, cu impact, ziua în care oamenii joacă table, discută problemele lor concrete, de la problema gunoiului, la rețetele de prăjituri și la relația, seacă, bărbat-femeie, în blocul rezervat celor care fac, din nimic, marea problemă a destinului. O lume pierdută în altă lume, captivă unor stări de lucruri, din care nu poți evada. Presiunea unei societăți bolnave spiritual îl îndeamnă pe poet să adreseze o petiție către Dumnezeu, cu mult curaj: „e-atâta zgomot și/ gălăgie – pe lumea asta – încât/ am asurzit// de când am asurzit – mă simt ca un înger – sau ca un schivnic erudit” (p. 65). Poetul, singur în limbajul său, se cere afară din univers…
Despre problemele zilnice, descoperim în volum o doină a necazului (p. 74). Necazul îi pune omului cuțitul în gât, asaltat de problemele zilnice. Stilul unei doine din popor arată cititorului că amărăciunea este prezentă, în viața de zi cu zi a cetățeanului, ca un șlagăr mereu la modă…
Tensiunea relațiilor dintre oameni este redată în câteva poeme dedicate „Părintelui Cain”, cel care a răzbit, în istorie, prin CRIMĂ. Iată, CRIMA, ca justificare în fața istoriei. Problema destinului poetului, în colectivitate, este redată în poemul Problema existenței poetului : o lume fără poeți este una din care armonia a dispărut.
Adrian Botez a atins multe teme și probleme contemporane în acest volum. Unele vin de departe, din istoria complicată a lumii, din trădări și suferință. Alte probleme sunt actuale, altele subtile, îngrămădite, de insul modern, în zona întunecată a existenței.
Fiecare poem începe cu literă mică, versurile sunt rupte în multe idei, virgula este înlocuită de linioara dintre propoziții, ca un cuțit. Se folosesc cuvinte provenind din filozofie, teologie, știință, teosofie, istorie. Miturile invadează, și ele, materia moale a poemului, privirea scriitorului este îndreptată spre adâncurile lumii, pe care matrozii își poartă luntrea/ corabia/ transatlanticul…
Despre opera lui Adrian Botez, au scris mai multe persoane, iubitoare de cultură – el fiind prezent, în mediul literar, prin cărțile scrise, prin poziția de cărturar, fiind propus, de Academia DacoRomână, la Premiul Nobel, pentru anul 2017. Luminița Aldea reține: „Prin slovele domnului Adrian Botez ieșim din băltirea puturoasă a postmodernismului (…) și ne mutăm cu slovele în teritoriul literaturii adevărate, unde există mari teme și înălțări de neatins, spre care poetul, ca un Icar, vrea mereu să zboare. Poezia și-a regăsit aripile, a redevenit zbor!” (Aprecieri critice asupra operei lui Adrian Botez… de-a lungul timpului…, p. 152).
Autorul nu este un poet la modă, din contră, solicită cititorul, îi prezintă fața înaltă a culturii, raportată la fața de jos a realității crude. El s-a achitat de sarcina sa, prin poemele scrise – și în care a pus multă suferință, pentru a releva dinamica adevărului, într-o lume frântă, apocaliptică…
–––––––––
Constantin STANCU
Iași, noiembrie 2019
*Botez, Adrian, Matrozii se sfințesc cu fiecare port, poeme, 191 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Cartea este dedicată soției, Elena; Coperta I: Ivan Aivazovsky (1817 – 1900) – Shipwreck near Gurzuf (Naufragiul lângă Gurzuf), 1898.