L-am întilnit la Slănic Moldova, acolo urmează un tratament de recuperare fizică. Un bărbat nu prea înalt, brunet și serios. Calca apasat, semn ca viata cazona si-a pus amprenta. A fost combatant in razboiul din Transnistria; un roman care a luptat pentru neamul si drepturile lui. Nicolae Grecu are 46 de ani, este casatorit si este foarte mindru de cei doi baieti ai sai. Unul este student la Academia de Studii Economice din Bucuresti, iar mezinul face inca liceul la Chisinau. Povestea de curaj si eroism, izvorite din dragoste de tara, a lui Nicolae Grecu, incepe inainte de 1989, cind Republica Moldova era stat in marea Uniune Sovietica. „Rusificarea masiva s-a declansat in anii 1975-1985. Toate cartile, ziarele erau in rusa. La scoala se invata in limba rusa. La serviciu nu puteai vorbi decit in rusa. Daca deschideai gura si ziceai ceva in romaneste, riscai sa fii inchis. In 1982, eram student la Institutul Politehnic din Chisinau si acolo invatam ca limba rusa va fi una unificata, pe tot globul. Nu am acceptat nici un moment, insa, sa renunt la limba in care am scos primele gingurituri la sinul mamei”, isi incepe povestirea Nicolae Grecu.
Dupa absolvirea facultatii, proaspatul inginer s-a intors in orasul natal, Dubasari, din Transnistria. Aici activitatea lui de manifestare a spiritului romanesc s-a amplificat. „Exista un fel de organizatie a romanilor, numita «Clubul Mostenirea». Rolul nostru era sa amplificam sentimentul national in rindul romanilor din zona. Nu trebuia nimeni sa uite ca este roman si ca trebuie sa vorbeasca limba romana. Primele vorbe ale bebelusilor trebuiau sa fie in graiul matern, si nu in rusa. De aceea recitam poezii, mergeam si cintam pentru romani. In paralel cu noi, aveau si rusii clubul lor. Erau mai bine organizati decit noi. Romanii erau haotici si mai lenesi. Prin 1989-1990 a inceput o miscare de democratizare, care a avut ca principal obiectiv renasterea sentimentului national. S-a propagat in scoli, gradinite, la serviciu, in ziare, reviste. Incepeam in sfirsit sa fim romani, la noi acasa”, spune fostul combatant. Cind a simtit ca vremurile sint in schimbare, Nicolae Grecu s-a urcat pe intreprindere si a pus la loc de cinste tricolorul. „Cind au venit rusii la serviciu, nu au mai vrut sa intre la munca, spunind ca ei nu lucreaza sub stindard fascist. Steagul a stat acolo vreo doua luni si abia dupa aceea l-au dat cazacii jos„, povesteste cu lacrimi in ochi romanul din Transnistria.
Dar bucuria eliberarii de comunism nu a fost de durata. Intre cele doua maluri ale Nistrului s-a prefigurat un nou coflict. Un conflict in care romanii au trebuit sa tina piept cazacilor. Locuitorii din Dubasari au iesit cu pieptul gol in fata automatelor cazacilor.
Razboiul din Transnistria a inceput pe 2 martie 1992 si s-a incheiat pe 8 august in acelasi an. Conflictul s-a declansat, insa, in decembrie 1991, cind cazacii transnistrieni au atacat si podul de peste Nistru. „Am simtit intr-adevar ca romanii sint o forta si se pot organiza, de-abia in februarie. Pe 11 si 12 februarie 1992, toti romanii din Dubasari, precum si cei din comunele invecinate, ne-am adunat cu toti pentru a manifesta impotriva cazacilor. Femei, barbati, copii, mergeam spre ei cu piepturile goale. Cazacii stateau cu automatele pregatite la doi-trei metri in fata noastra. Eu imi tineam sotia si copii de mina. Eram in linia intii. Cazacii au inceput sa traga deasupra noastra. Femeile si copii au sarit sa le ia automatele din mina. Nu a fost nimeni omorit, dar multi au fost raniti. A fost o ridicare sufleteasca asa mare, incit toti plingeam de fericire. Eram inima de roman linga inima de frate. Spiritul de patriotism se amplificase si a atins cote maxime”, isi aminteste de acele clipe cutremuratoare fostul combatant. Vazind ca romanii incep sa se ridice, cazacii au inceput sa fie activati, numarul lor sporind considerabil. „Cazacii sint niste betivi, fara mama si fara tata. Sint un fel de mercenari care lupta pentru bani si bautura. Odata intrat pe mina lor, nu mai ai scapare„, mai spune Nicolae Grecu. Mai multi romani au fost dusi de cazaci in inchisoarea de la Tiraspol sau pur si simplu li s-a pierdut urma.
Voluntarii au fost sufletul razboiului din Transnistria. Pe 2 martie s-a deschis ceea ce avea sa fie numit de istorie, Razboiul din Transnistria. Ostilitatile au inceput cu atacarea de catre cazaci a Politiei din Dubasari. „Au tras in politie. Romanilor li s-a interzis sa riposteze. Ordinul de la Chisinau era sa ramina in post, dar sa nu traga sau sa se predea. O parte dintre politisti au trecut de partea cazacilor. Sint si acum cu ei. Cei mai multi au fost, insa, luati prizonieri. Au fost dusi la inchisoarea din Tiraspol, unde au fost batuti si interogati. Unora li s-a dat drumul in iunie si au venit imediat pe front”, mai povesteste romanul din Dubasari. Conflictul declansat cu atacul asupra politiei din Dubasari s-a extins in toata zona. Romanii au inceput sa se organizeze si sa tina piept rusilor. Printre ei, si Nicolae Grecu. „Noi eram dezorganizati si nu aveam arme. Am navalit pur si simplu intr-o unitate militara romaneasca si am luat tot ce se putea. Dar armele erau insuficiente. Am inceput sa ne organizam intre noi cu armamentul luat. Cazacii, cind se puneau pe tras, trageau non stop si doua zile. Noi eram cinci-sase insi la un automat. Cind au aflat cazaci ca a fost luata unitatea militara, au venit cu blindatele. Noi am facut linia de front cum ne-am priceput mai bine. Am adus saci cu nisip, bucati de beton, macarale, masini si tot ce am gasit si putea fi folosit. Linia fixata de noi atunci a ramas granita din ziua de azi. Politaii care in timpul atacului nu erau de serviciu ni s-au alaturat si ei. Politia speciala a trecut Nistrul pe niste schinduri si ni s-a alaturat. In sprijinul nostru au venit si vreo zece burunduci. Ne uitam la ei si nu stiam ce pot face acesti tineri. Nu aveau mai mult de 19 ani si tot ne cereau arme. Nu le-am dat, asa ca s-au dus singuri sa-si ia de la cazaci. Burunducii sint un fel de cercetasi care se strecoara printre liniile inamice. Se tirau in liniste pe pamint, cu o viteza foarte mare. Ne aduceau informatii foarte pretioase, dar si arme”, mai istoriseste despre acele clipe de razboi Nicolae Grecu.
Voluntarii romani duceau o viata plina de necazuri. „Nu mai facusem baie de luni bune, cu toate ca stateam linga Nistru. Cazacii stateau cu luneta pregatita si cine incerca sa se apropie de apa era tintit. Barbile ne crescusera ca la preoti. Cind dadeam maieul jos, acesta statea in picioare”. Pe 13 martie a avut loc confruntarea cea mai singeroasa dintre voluntari si cazaci. Au cazut multi, iar numarul ranitilor a fost foarte mare. Cazacii prinsi au fost spinzurati prin copaci. Nicolae Grecu a fost desemnat sa aduca arme cu masina. A plecat cu inima cit un purice. „Am umplut masina cu arme. Stateam pe ele. Cazacii m-au oprit si am zis ca mi-a venit sfirsitul. Le-am spus in rusa ca duc raniti la punctul medical si am scapat„. La sfirsitul lunii martie, voluntarii din Transnistria s-au organizat dupa sistemul cazon.
Nicolae Grecu a devenit seful statului major al batalionului de voluntari.
Seful de stat major al Batalionului „Haiduc” de voluntari a fost numit Nicolae Grecu. Majoritatea voluntarilor erau oameni simpli, fara prea multa carte si au vrut sa fie organizati de cineva cu studii. In rindul lor, absolventii de facultate puteau fi numarati pe degetele de la o mina. Pentru curajul lui si dragostea de tara a fost ales Neculai Grecu. El avea si cunostinte militare, pentru ca a facut armata severa in cadrul fostei Uniuni Sovietice si a fost detasat in fosta Republica Democrata Germana, la Dresda si la Potsdam. „Imediat, am strins oamenii, pentru a nu mai lupta haotic. Voiam sa am o evidenta clara a schimbului de pozitii, pentru ca erau oameni care stateau in post si cite trei, patru zile, fara sa inchida un ochi. Aveam in subordine 700 de combatanti. Cazacii m-au dat in urmarire. Poza mea era afisata peste tot. Pentru ei, devenisem inamicul numarul unu. A trebuit sa fug de acasa. Si atunci am avut mare noroc. Eram in casa parinteasca, cind am fost anuntat ca vin cazacii. Nu am mai avut timp sa fug, asa ca am inchis lumina. Stateam cu frica mai ales pentru sotie si copii. Vreo 30 de cazaci au inconjurat casa, dar un vecin rus le-a spus ca nu e nimeni in casa si ca am fugit cu familia nu demult. Le-a aratat si directia pe unde am luat-o. S-au repezit intr-acolo. Am luat actele si ceva bani si am plecat. Sotia si copii i-am dus la Chisinau, intr-un hotel al Politiei. Eu m-am intors pe front„, ne spune Grecu.
In timpul razboiului, voluntarii au fost sprijiniti de Chisinau, dar si de Romania. „De la tara mama am avut atit sprijin moral, dar mai ales material. Primeam ajutoare cu haine, mincare, medicamente, dar cele mai importante erau armele. E drept ca armele romanesti nu prea straluceau in eficienta. Trageam cu automatele sapte gloante, iar al optulea pica la zece metri de noi. Nu stiu din ce material erau facute„, mai spune fostul sef de stat major al voluntarilor. Pe platoul de la Cocir, linga Dubasari, Nicolae Grecu a mai luptat inca jumatate de an, conducind batalionul de voluntari. In luna iulie, voluntarii au primit grade de la armata, iar Nicolae Grecu a fost numit capitan. Paradoxal, statul nu l-a recompensat cu nici o decoratie. Nici pe el, nici pe combatantii pentru care el a trimis inaintari de decorare. In schimb, au fost decorate persoane care poate nici nu au calcat pe frontul de lupta. „Pe front, eram circa 2.000 de persoane, dar au primit statut si drepturi de combatant 20.000 de oameni. Legea data de guvern spune ca si cine a fost pe front o zi are acest statut. Multi s-au inghesuit pentru drepturi”, mai spune Nicolae Grecu.
Dupa razboi, un general rus s-a oferit ostatic pentru ca Nicolae Grecu sa-si poata vedea parintii. Razboiul din Transnistria s-a incheiat prin interventia pacifista a armatelor ruse. „In august, au venit rusii. Generalii de la Moscova ii luau la rost pe cazaci pentru ca trasesera aiurea. Toate casele si copacii erau ciuruiti de gloante, din cauza betiei lor. Rusii erau cei care veneau sa poarte negocierile cu noi, in tabara noastra. Noi nu mergeam la ei. Un general rus, cind a aflat ca nu imi mai vazusem parintii de citeva luni bune, s-a oferit sa stea ostatic la noi, impreuna cu un colonel. A dat ordin unui alt colonel sa ma insoteasca pina acasa si sa nu mi se intimple nimic. Asa am plecat sa imi vad parintii si copiii. Cind treceam printre cazaci, acestia voiau sa ma impuste, dar colonelul le-a explicat ca, daca mor eu, noi il avem ostatic pe general. M-au lasat sa trec, dar erau foarte miniosi”, isi mai aminteste eroul din Transnistria. Cind a ajuns acasa, Nicolae Grecu si-a gasit locuinta arsa, dar bucuria lui a fost ca parintii erau teferi. Toate bunurile ii fusesera furate.
Dupa incheierea razboiului, Nicolae Grecu s-a mutat cu familia la Chisinau. A renuntat la serviciu, cu toate ca, paradoxal, rusii il doreu inapoi in fabrica, pentru inventiile pe care le realizase acolo. Aceastea usurau munca angajatilor, dar nu au fost nicioadata brevetate. De la statul moldovenesc a primit un aprtament si si-a reluat treptat viata. Nu inainte de a mai trece printr-o ultima intimplare, care era sa-i fie fatala. „Mergeam pe o strada in Chisinau, cind am auzit in spatele meu zgomotul de motor al unei masini. Nu m-am intors, dar am simtit ca eu eram tinta. Intr-o fractiune de secunda, m-am aruncat la marginea trotuarului si am apucat-o pe o straduta. Am fugit si de atunci au fugit si problemele mele„, a mai spus Nicoale Grecu.
Momentan, fostul combatant este somer. Nu s-a hotarit daca se va stabili in Romania, pentru ca asteapta ca mezinul sa termine liceul. Mai presus de toate, in sufletul lui exista o dragoste de Romania pe care poate putini dintre noi o putem intelege. „Patriotismul se naste odata cu omul. Nu exista alta alternativa. Nu poti spune ca azi esti patriot si miine nu. Simti odata pentru totdeauna. Pentru toata viata. Poporul roman trebuie sa fie unul singur. De aceea am luptat noi acolo. Sa pastram ce este al nostru si sa-l dam mamei„, a incheiat plin de optimism fostul combatant din Transinistria. Dar, pina cind visul eroului deja intrat in anonimat se va implini, mai trebuie luptat cu inamicul cel mai crunt. Mentalitatea.
–––––––––––––
Claudiu TĂNĂSESCU