Viorel Birtu-Pîrăianu, Aripi de nisip, Editura PIM, Iași, 2018.
Poet reputat, autor al unui număr de peste 25 de volume și coautor în peste 30 de antologii de poezie, cu numeroase apariții în reviste și publicații literare, Viorel Birtu-Pîrăianu ne oferă, de data aceasta un remarcabil volum de poezie, intitulat metaforic ”Aripi de nisip” în care îi recunoaștem portretul fizic și cel spiritual, ”dincolo de oglindă”.
El însuși se prezintă dinaintea ochilor noștri astfel:”sfâșii amurgul cu un surâs, cu o floare / sunt aici un pendul fără de odihnă / căutând nenăscutele ere” (Pendulul).
Cartea aceasta este: ”Povestea unui om ce a iubit odată viața” (Aripi de nisip).
Volumul este alcătuit dintr-o sumă de autoportrete cât mai reale, deși metaforizate și personificate, astfel încât să justifice calitatea de poet. Structural melancolic, poetul cultivă poezia tristeții care-l apropie de Bacovia:”m-am agățat de durere / răstignindu-mă / eram prea obosit, Doamne, / să plâng, să aștept / sunt trist, îngrozitor de trist / de ce susții că sunt acel nebun? / am venit într-o zi să îngrop omenirea / când am ajuns, / ea plecase demult, aiurea / am pus atunci o cruce / pentru viața furată, trecută / în urmă / nimeni nu a plâns / nu avea cu ce / lacrima se uscase în suflet”(Printre dureri). Chiar și titlul volumului sugerează o zădărnicie: aceea de a zbura, când aripile atârnă și împiedică înălțarea sa, proiectându-l în situația lui Icar sau a lui Sisif. Constatarea de destul de dureroasă:”ce înșelător e timpul și ce rece-i luna / ce a venit în zori rupând în franjuri crude taina” (Jocul iubirii). Nu numai timpul se dovedește înșelător, ci și iubirea care e considerată un joc, ”un joc pe țărmul nemuririi”. Iar poetul nu e decât ”un muritor ce a iubit odată, într-o noapte, o zeiță”(Jocul iubirii).
Glasul poetului e marcat de o tristețe fără leac:
”mi-e glasul iar însingurat / tăcerea asta mă omoară / picură dureri peste dureri / urcă și coboară / se pierd adânc în ochii mei / ce negru e afară amurgul / se stinge sub pleoapele nopții / clepsidra s-a scurs, este goală / se așează corbi negri peste culmea bolnavă / doar într-un ungher părăsit / un suflet plăpând se înfiripă în lumină / mi-e somnul timp peste ape / sfărâmat între clipe uitate” (Sub lacrima ta). Și totuși, la orizont, e de ajuns doar un cuvânt, pentru ca norii să dispară și o rază timidă să se strecoare în suflet:”eu caut doar un fir de orizont / la marginea timpului neumblat / visez să aprind iarăși pământul / cu un cuvânt și o floare / ca o lumină ce sfredelește necuprinsul” (Sub lacrima ta). Este mirajul iubirii care se insinuează în suflete, fără să ceară voie. Pentru aceasta, e nevoie de multe ingrediente, printre care: clipe zălude, umbra unui timp ucis, ramuri rupte de chitară, lacrimi de ceară, frunze galbene, chiar și nemărginirea, apoi o ”clipă de lumină/ în taina sfântă a unei mărturii”. Și în această căutare, poetul trăiește o experiență unică:”ceream o clipă de lumină / în taina sfântă a unei mărturii / trupul îmi era liră lină în nota unei melodii / ce îngâna în zori tăceri / lugubre și târzii / rupeam cu gândul lanțul în care se zbătea un suflet / ce s-a împărtășit întâia dată / pășind pe calea mântuirii / un om plecat din morții încă vii / mai presăram cenușă din urna lumii / dansam nebun în clipa sângerândă / se scuturau în vale crinii / țipau pe drumuri vechi ciulinii / dansam pe coală goală cu o pană arsă / poetul unei lumi pustii / era târziu și era noapte” (Taina). În drumul spre deslușirea tainei, poetul străbate cărări vitrege, depășește obstacole, până la deschiderea din zori, spre o nouă zi: ”tot căutând un drum, o cale / un sens sau un răspuns la prima întrebare / ardea în suflet lumânarea / mă cățăram spre depărtări / pășind prin mărăcini și spini / bătea un clopot stins în noapte / în orizontul cel plecat demult / tăcerea Ta plângea în inima tăcută / ciopleam nebun potirul cu miros de rozmarin / mă deschideam în zori spre o nouă zi” (Taina).
Poetul recunoaște că l-a ajutat în alcătuirea poeziilor, natura lui visătoare: ”Visam pe crestele de rouă” (Taina).
Și o scurtă autoprezentare:”mă îmbrac în haine de pământ / să ascult tăcerea cuvintelor ce mor / aici, târziu, la țărm uitat de mare / sunt cântec în amurg” (Pasărea).
Tot în această poezie, despre cuvânt, de care este atât de legat, autorul spune: ”cuvântul este tril divin, e tainică chemare / iar cântul ei e dus spre alte zări de păsări călătoare” (Pasărea). Și altădată spune: ”mă topeam și ardeam a ultim cuvânt” (Într-o zi, de va fi).
O foarte frumoasă poezie despre relația autorului cu Divinitatea, se numește ”Bulgăre de lumină”: ”pe țărm un pescăruș/ singur cu marea / păşesc către el / sunt drumețul cu chipul de ceară / rănit între spini / cu fiecare pas / trecut, rămas / mă apropii de cer / mă rog, mă închin, / lucesc între spini / stropi cruzi de lumină / ochii senini / a cui este vina / joc de umbre pe cer / pe umeri mantie cu crini / obosit mă așez între ani / mă închin în taina primei lumini / curgeam prin viață tăcut / în urmă fecioare / născute din mare / pășeau spre soare apune / printre valuri și spume / apune și timpul rămas / astăzi iubesc și beau orizontul cu sete / la final se naște un prunc / aici, lângă mare / surâde candid devenirii / în ochii lui cruzi răsar bulgări de lumină”.
Cu toate că Viorel Birtu-Pîrăianu cultivă poezia modernă, renunțând la folosirea majusculelor inițiale și la unele semne de punctuație, el nu se poate lipsi de ritm și de oarecare muzicalitate, o cantabilitate a versurilor, care curg liniștit și molcom, fără meandre, sincope ori pierderi de ritm. Ideile, de asemenea, sunt clare și ferme și acest lucru aduce un plus de valoare scriiturii. Așadar, miez și substanță, veșmânt artistic concretizat într-o serie de figuri de stil, mânuite cu stăpânire și în același timp, cu virtuozitate.
Poezia aceastui autor se înscrie în marea categorie a creațiilor moderne și post moderne, cu inflexiuni clasice. De altfel, aceste lucruri reies cu claritate în multe poezii:”între mine și timp/ a rămas un suflet în rugă / lumina s-a retras între ochiuri de apă / cerul s-a ascuns în priviri / și raza s-a închis peste pleoape / sunt pescăruș unit cu marea / și zborul meu este chemarea / taine și visări în urma umbrelor / în care trec și mă petrec / să mă unesc cu zarea / m-am născut dintr-un mugur / sunt coajă a vieții trecătoare / mă ard pereții lumiisunt foc de aripi albe / peste ape / mai țes o pânză-n noaptea în care a țipat cocorul/ și întreb…” (Pânze în noapte).
Fiecare poezie înseamnă o stare specială a autorului și chiar această stare este transmisă și cititorului, altminteri nu s-ar putea creea acea empatie necesară între iubitorii de frumos.
Construcții originale: ”mă fug”; ”trăiesc a te iubi”; ”mă caut, știu că mă am”, ș.a.
Poetul folosește ca mijloace artistice metafora, personificarea, epitetul, dar și alte figuri de stil. Exemple de personificări:”pe pleoapa udă a nopții”;”dansam nebun în palma vieții”;”mă cațăr pe ziduri să sprijin lumina”;”hainele rupte ale gândului”;”trupul dorului”;”pe umeri tăi se odihnea un înger”;”obosit, mă ridic în coatele timpului”;”în poala universului”;”țipătul dureros al timpului”;”plângea timpul sub copite de fier”;”țipau crengi despuiate de frunze”; ”soarele a căzut și a plâns / ploaia a tăcut printre munți / doar cuvântul a rămas răstignit într-un gând” (Prin pulberi de gânduri);”plânge ziua, țipă noaptea”. Se observă alternanța dintre plânset și țipăt, ca o accentuare a durerii. Dar și starea poetului e destul de curioasă:”m-am adăpostit / într-o picătură de apă”. Și în această ipostază, ce face poetul? ”Eu rătăceam căutând zadarnic un eu” (Prin pulberi de gânduri). Și:”eu căutam bezmetic turnul luminii / acolo dormea timpul / în tăcerea incoloră a lumii / pășeam printre râpele joase / mă înțepam în spini / lăsând la fiecare colț o rugăciune” (Prin pulberi de gânduri).
Curentul modernist îi este atât de propriu poetului, el reușind o poezie inedită, interesantă, meditativă, plină de miez, o poezie plină de seve care urcă, precum clorofila în frunza cea mai înaltă a arborelui veșnic. Despre sine, poetul e conștient că este:”azi sunt prezentul uitat în trecut / prezentul absent în trecutul acut” (Dacă tu, dacă eu).
Nu lipsesc întrebările filozofice:”Ce este viața fără noi?”; ”Dacă tu nu ești, eu cine mai sunt?” și afirmații cu caracter constatativ: ”Ce tristă este viața asta trecătoare”; ș.a.
Și tot cu un caracter filozofic:”geme piatra aruncată în deșert”, probabil, piatra filozofală. Mereu revine întrebarea: ”Cine sunt eu?”, și răspunsul, în funcție de stările poetului, de cele mai multe ori, stări arzătoare: ”sunt lavă, sunt vulcan solitar”. Și:
”lumea e o tristă umbră”.
Din ipostaza de vulcan. Poetul îl roagă pe Dumnezeu să-l transforme în fluviu: ”fă-mă, Doamne, un fluviu să spăl păcatele lumii”. Romantic și sentimental, poetul folosește și un vocabular al romantismului: ”pe aripi de petale”; ”covoare de stele”; ”pe aripile iubirii” (loc comun), etc.
Dar, cea mai frumoasă imagine se află cuprinsă în aceste patru versuri:”mă așez la picioarele crucii / să spăl cu lacrimi cămașa / mă ridic din genuni spre lumina trăirii / răsărind în zori printre flori”(La picioarele sufletului).
Și o ipostază destul de cunoscută: ”mi-e sufletul un rug aprins / ard, ard în ploaia de gânduri”(Sărutul).
Adieri din ”Cântarea Cântărilor” se regăsesc în poezia ”Sărutul”, când poetul, rătăcind, întreabă trecătorii unde îi este iubita, căreia, de data aceasta îi spune mândra mea:”sunt un trubadur uituc / pe unde să mă duc la mândra mea / am uitat pe unde să apuc / hei, îmi spune cineva unde e / cea mai mândră dintre flori?”
”Scriam pe zidurile cetății cu cioburi de suflet” –spune poetul și-l credem, întrucât, cu sufletul se pot scrijela cele mai frumoase cuvinte. Cele mai multe poezii au ca subiect plecarea, absența, despărțirea, golul rămas, tristețea, așteptarea, pe zidul căreia se pot însăila poveștile:”ai plecat femeie să cânți în corul de îngeri / drumurile sunt astăzi pustii / nu e lună pe cer, nu e soare / cuvântul plânge pe drumuri târzii / e întuneric în mine, în jur, / de unde vin și unde curg înspumate ape / mai trec în zbor răzleț / șir lung de gânduri amputate / cuvintele au dispărut pe rând / cui să cânt balade într-o noapte / frumoasa mea cu ochi fierbinți / tu ai plecat în cor de șoapte / locuiesc cu mine, cu timpul și durerea / cad umbre adânci și mă plâng / mă așteaptă nesfârșitul / eu am rămas aici să cânt la lăută sfârșitul / o barcă alunecă agonic pe ape / în dansul înserării peste pleoape / cresc imagini himeric pe cer / ce să cer, ce să sper / aș pleca, dar cum să zbor / cu aripile arse / mi-e sufletul zbucium etern / și durerea mi-e soartă / legat de țărm / nu plâng, nu gem și nu blestem / sunt doar o umbră sau o rană / prin care mă încheg în apă” (Umbra). Și pe aceeași temă:
”Țipătul gândului: / încăperea s-a năpustit peste mine / strivindu-mi sufletul de pereți / erau uscați și atât de reci / când m-am trezit am țipat / eram acasă / tu…/ în altă casă / absența ta mă ardea adânc / pășeam tăcut prin încăperile goale / în sunetul mut al / sufletului deșirat pe tocul gândului / căutând viitorul în timpul trecut și petrecut / sorbeam secundele în bătaia surdă a inimii / așteptând clipa / obosit, m-am așezat pe prispa sufletului / și am plâns / îmi era dor de tine”.
Imagini remarcabile:”geamuri sparte de gânduri”;”crucea de crini”;”răsfățul tardiv al depărtărilor”;”ochii mei istoviți căutau maluri cu nuferi”;”am spălat cerul și am privit în ochii lui, plângea”.
În încercarea lui de autodefinire, Viorel Birtu-Pîrăianu se vede, când un copac din drum, când fructul oprit al acestuia, și alte închipuiri, destul de inspirate:”sunt pom ce plânge pe drum / sunt fructul oprit aruncat pe pământ / sunt tristețea și disperarea adunate într-un pumn / sunt pumnul ridicat către cer / sunt cerul căzut pe pământ / sunt pământul adunat într-un gând / mă întreb, mai sunt / sau poate sunt acel ce nu mai sunt / azi plâng pe țărm / dar țărmul azi mai este țărm / mă înțeapă spinii, mă rog / sunt suflet biciuit de ploaie / sunt orbul ce caută privirea / sunt privirea ce plânge pe țărm / sunt țărmul cu ochii în lacrimi / sunt lacrima ce se stinge în mine” (Ultimul poem).
Altădată, poetul se vede ”un nebun stelar” și dă naștere unui șuvoi de metafore uluitoare:”eram un nebun stelar la o masă / căutând o bătaie / de înger în întunericul lumii / cu sternul rupt frământând zilele / o respirație în câmpia de vorbe / o limită, nu știu unde să o așez / o casă într-un carusel al vieții și al morții / un surâs în inima lui Dumnezeu / o ancoră pentru cei ce vor veni, / oprind firesc în palma Lui / deschide Doamne lumina să strivesc / durerea și lacrima sub ultimii pași / dă-mi ochi să privesc necuprinsul / dă-mi mângâierea, alungă chinul / trupul meu fă-l arc peste timp / să pășească pe el cei ce caută, orbi, lumina / sunt grăuntele Tău zidit în nămol / voi încolți într-o zi, într-o vară târzie / la seceriș mă veți coace în cuptorul de ceară / să aveți pită pe drumul Golgotei” (Surâsul).
Reper fundamental în viața creștinului, crucea e prezentă în diferite imagini: o cruce de crini, ”răsărea dintre spini, o cruce de crini”; ”cuiele plângeau pe o cruce”;”crucea dorului”; ”o cruce răstignită într-un gând”; ”zorile m-au găsit rezemat de o cruce”.
Și alte elemente spirituale împodobesc versurile: biserici de suflet, biserici de cuvinte, altar, candelă, lumânare, etc.
Rime și cantabilitate în genul incantațiilor populare din doine și balade, cu inflexiuni specifice descântecelor:”cărarea dorului în lacrima norului”. Și: ”la răsăritul zărilor, în lacrima norilor / străbatem timpuri, gânduri, ape” (Surâsul îngerilor). Despre frământările unui suflet zbuciumat de un dor fără sațiu e vorba într-o preafrumoasă poezie, prilej de meditație și dovadă a măiestriei artistice la care poetul a ajuns: ”Între ape: era atât de întuneric în mine / încât mă împiedicam de gânduri / mi-am lăsat sufletul în vatră / plecând să dorm între ape / m-am trezit în zori, printre flori / roua se scurgea din inimă în iarbă / țineam în mâini flacăra / o așezam în zori din poartă în poartă / să lumineze calea celor ce vin / se tânguiau constelații între gene / eram neliniște, lacrimă și sânge / lunecam printre gânduri, / tăcerea aceea și azi mă apasă / căutam bezmetic începutul / în lumea asta surdă și oarbă / apele au uitat apoi să mai curgă / timpul tăcu în bezna din jur / umbre se frângeau printre șoapte, în noapte / mă învălui în despletiri de ape / în stropii cruzi de rouă / iar vântul printre stele privirea și-o coboară / pășesc prin veacuri înghețate, veșnicia să o mângâi / cu buze flămânde / mă întorc din somn să / rătăcesc mai departe pe ape / ruga mea a rămas o umbră târzie / încotro curg răzlețe păsări călătoare / sădesc hotar între nimic și ireal / pășind tot mai departe de prăfuitul ideal / lumina unui început sfârșit înainte de început / având mereu în tâmple vaiet surd / în ochi se aprindeau ruguri de sori / ochii însetați de lumină căutau o rază de soare / și am plecat, aiurea, hai-hui / mă apropiasem prea mult de porțile timpului / și am ars tăciune în vânt, a ultimă îmbrățișare / în zori nufărul a înflorit între ape”.
Asociații neașteptate, imagini mirifice, sintagme inedite, aduc un farmec deosebit scriiturii și-l adâncesc pe autor în taina poeziei adevărate. Exemple:”în suflet se prelinge infinitul”; ”ard zările topite în palmă” (Fluture în noapte); ” mi-am făcut cuib din rănile lumii” (Fluture în noapte); ”eu căutam murmurul ploii / zidind rădăcini în lutul planetar / să ating în zori necuprinsul” (Fluture în noapte), ”păşea un înger pe colţuri de durere” (Cântă o vioară),”ating timpul în noaptea albă dintre lacrimi” ș.a.
Sunt multe sintagme fericite în poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu și ele ies la iveală, la fiecare pas.
Poezia lui este total pozitivă, nu există încrâncenare, negativism, obidă, răutate. Doar voaluri de melancolie. Dimpotrivă, induce stări de bine, de pace și liniște sufletească. Ea înalță sufletul, nu-l prăbușește în abisuri insondabile. Autorul și L-a ales ca interlocutor pe Dumnezeu și poartă cu El un dialog, fie sub forma rugăciunilor către El, fie a întrebărilor sau a tăcerilor în care se complac.
Sintagme comune: fereastra sufletului, lacrima sufletului, aripi de soare, glasul pământului, pacea izvoarelor, aleile toamnelor, palmele iubirii, ”te-ascunzi în taina unui vis”, lacrima nopții, pulberi de stele, țăndări de gânduri, țărmul sufletului.
Repetiția, un alt procedeu stilistic folosit de autor, pentru a da un plus de expresivitate versului și a întări ideea, e prezentă în multe poezii. Uneori, ea vine fonic, ca un ecou:”norii albi s-au scurs în mare/ pescăruși se pierd în zare / a întrebare, a visare, a uitare / goi de gânduri, goi de lume, goi de toate / pășim amândoi la întâmplare / rătăciți în noi, căutăm un noi” (Ultimul pescăruș).
De multe ori, finalurile sunt neașteptate, bruște: ”mă cațăr pe firul de iarbă / mă aștepți iarăși în prag / mi-e dor de cel drag / dar pasul e gol, se afundă în nămol / vroiam să mă nasc, dar unde să fac acel pas / acum zac în firul de iarbă țesut între noi / poarta e deschisă dar pragul e gol/ sunt pasul uitat într-un veac / plâng astăzi, mă plâng / eu am plecat cel dintâi / adresa mea o găsiți, mâine, la căpătâi” (Ultima adresă).
E destul de curios cum, un poet citadin, are pentru iubită, apelativul ”mândra”, folosit în diverse ipostaze, iar altădată, o apelează cu sintagma: ”aleasa mea”.
O eventuală definiție poetică a femeii: ”Femeia, lacrimă de înger”.
Autorul e conștient de darul ce i s-a dat și caută să-l onoreze și chiar să-l înmulțească:”sprijin de ceruri cuvintele mele / aprind felinare în suflet cu versuri de lumină / căutând în gol nesfârșirea / respir adevărul și strig / lasă-mă, / Doamne, să aștept învierea / în ochiul de apă din pleoape / să fiu o rădăcină a clipei ce vine” (Se aprind felinare).
Într-una din poezii, autorul încearcă definiții poetice inedite: ”sărutul – mângâierea sufletului / sufletul – taina nestinsă a gândului / gândul – lacrima universului”(Anotimpurile iubirii). Este o definiție în care termenii decurg unul din celălalt, într-un crescendo, de la particular la universal.
Poeziile acestui autor nu sunt simple exerciții de rafinament artistic, ci sunt gândurile profunde ale unui virtuoz al cuvântului care, cu fiecare carte înalță trepte spre edificiul spiritual, spre infinitul iubirii, într-o exemplaritate care îl onorează și-l califică drept un poet de spiță modernă, demn de orice dicționar de literatură.
Și o foarte reușită definiție poetică a femeii: ”femeie, sărutul vieții pe pământ” (Sărutul vieții). Alte definiții: ”dar ce este femeie azi sfârșitul / decât lumina noului început” (Pași în noapte).
Mister, adâncire în taină, meditație, pace înaltă, speranță, amintire, dor-dorință de desăvârșire, tăceri astrale, adieri de suflet spre lumină, ”surâsul clipelor eterne”, un cor de îngeri care ”se așezau pe coama serii”, toate acestea alcătuind Poezia. ”Mi-e cântul liturghie” – spune poetul. Dar ce îmbătător amestec!
”mi-e cântul liturghie / din cenușa milenară ridic gânduri / tu treci purtând marama iubirii în suflet / mi-e trupul o jertfă și cerul e timpul rămas / se aprind aurore pe cer / eu zăbovesc lângă vatră să aprind focul / ne-mpărtășim în biserici de suflet / purtând pe frunte / coroane din frunze și spini / uneori o lacrimă se așează pe pleoape / în tinda unui suflet rătăcit într-o noapte / mi-e cerul vecie și clipa mi-e soartă / străin ce bate în noapte într-o poartă” (Frunze și spini).
Un termen care apare frecvent, obsesiv, este târziul. E atât de frecvent încât se confundă cu versurile unor refrene cunoscut, cu ecou de romanță:”era târziu și era toamnă”; ”era târziu și era noapte”; ”era târziu și era frig”, ”era târziu și era iarnă”, etc.
Lumina are un rol primordial în poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu: există turnul luminii, fântâni de lumină, parfumul luminii, iubita este”lumina din zori”; chiar și pe Dumnezeu îl roagă poetul să se apropie și să-i dea lumina, iar într-un vers spune:”eu scriu cu lumânări de suflet pe ziduri de ceară”.
O poezie existențială, o poezie a căutărilor de sine și de sens, o poezie de care autorul se sprijină, ca să nu-și mai simtă grele, aripile de nisip.
——————————-
CEZARINA ADAMESCU
18 Gerar, 2019
LUMEA E O TRISTA UMBRA–FELICITARI POETE CU SUFLET FRUMOS!
INDEPLINIRI DE DORINTI,SUCCESE!