George GOLDHAMMER: Taina scrisului – Banca amintirilor

Sunt un om al „tehnicii”… asta am făcut toată viața, dar cum ori ce om are şi „necazuri” sufletești, trăiri plăcute, sentimente, vise chiar… am luat un creion şi am aşternut pe hârtie amintirile pozitive… Atunci am descoperit că în timp ce scriu mă îndepărtez de toate necazurile de moment, devin mai tânăr și retrăiesc amintiri numai pozitive trecute prin „filtrul” unei riguroase selecţii.

Acela a fost momentul în care am decis să deschid o „bancă a amintirilor”, de care sunt sigur că nu va da faliment cât voi trăi şi care mă va ajuta la păstrarea lor, la „arhivarea”  acestora în paginile scrise, căci tot se zice că „Scripta Manent”… Și ca o consolare și demonstrare a acestei sintagme, a acestui eveniment fericit, declar că de fiecare dată când le recitesc simt fiori în suflet și în inimă, fiori care mă fac mai bun și mai fericit, mai tânăr și mai puternic… metamorfozându-mă cu acele amintiri!

Retrăind acele clipe de fericire, doresc să le păstrez nu numai în memorie ci şi vizual… pe hârtie, pe cât posibil. O parte din acele clipe minunate de care am avut parte în viață. Am găsit o tehnică de conservare a unei flori, a unei mici vietăți (în special insecte),  sau a unei părți din ambientul înconjurător, pe care le-am imortalizat în rășină sintetică. Am introdus acolo pentru posteritate o parte a naturii care m-a inconjurat, a florei și faunei locurilor pe care le-am călcat in tinerețile mele, la fel precum cihlimbarul care conține diferite vestigii ale unor vremuri trecute. Privindu-le, revăd minunata natură a locurilor dragi din judeţul meu „Bihor”, pe care-l mai străbat deseori cu instrumentele memoriei, cu mintea… precum l-am străbătut în tinerețile mele cu pașii. Aceasta pasiune începută ca un „hobby” s-a transformat în artă zice-se de succes în expoziţiile avute atât în România cât și în Israel.

Era totuși necesar ca toate aceste frumuseți să le descriu și pe hârtie, nu numai ca o explicație la ceea ce am produs ca artă, ci și ca o descriere a imaginii artistice și a sentimentelor pe care le-am trăit-o în acele vremuri minunate. Revenind la „Banca amintirilor”, vă afirm cu toată sinceritatea căci chiar dacă eu nu cred în noroc… ci doar într-un „complex de împrejurări”, prin scrierile mele am cunoscut mulți oameni minunaţi, precum editorul australian George Roca, care prin bunăvoința și talentul său scriitoricesc a făcut deseori corectura slovei scrise de mine şi a răspândit multe din scrierile extrase din „Banca amintirilor” (care și pentru el erau „retrăiri”!) Fiindu-mi „concitadin”, cunoștea bine acele locuri pe care le descriam, citam sau memționam, li deseori le comenta cu bucurie prin mesaje pe e-mail. De aceea îl consider un prieten bun, lipit de sufletul meu! Prietenii ni-i alegem singuri nu ca rudele care sunt rezultat al unui „complex de împrejurări genetice”. Grație internetului, am avut şansa să cunosc o minunată doamnă, pe Magdalena Albu, om de aleasă cultură, o persoană deosebită… cu toate calităţile pozitive atât de rar întâlnite în zilele mele.

Vorbind despre oameni buni și dragi, amintirile mă duc spre copilărie, aducându-mi aminte de un alt om minunat, persoana care mi-a fost învăţătoare la şcoala primară din Beiușul meu natal. De copil am avut bucuria de a fi bun la „ora de mâini indemânatice”,  de-a avea aptitudini artistice, sau de a „meșteri” și de a crea ceva estetic sau practic material care să iasă din mâinile mele. Un fluier, o paștie, o cioplitură din cuțit, o împletitură din iarbă sau din piele, o mică creație personală… Eram socotit de cei din jur un copil îndemânatic, dar la învățătură însă lăsam de dorit… De fapt o neglijam în favoarea „creației materiale” care era mai vizuală, mai palpabilă! După ce am terminat clasa a șasea am spus „ajunge!”, gândindu-mă că o meserie este o așa-zisă brațară de aur și că se poate trăi bine cu ea. Cum clasa şaptea era obligatoare pentru a urma cursuri profesionale, a unei școli de meserii sau de artă, acea minunată doamnă învăţătoare m-a convins că trebuie să îmi continui școala, să recuperez anii pierduţi la învăţătură, să mă aşez din nou în banca de elev (dar mai bătrân cu trei ani decât restul colegilor de clasă) şi să trec acest examen decisiv pentru un viitor.

***

Deosebitul OM de litere George Roca m-a încurajat şi mi-a propus a-mi edita o carte care să cuprindă scrieri din „Banca amintirilor” şi ilustrații din albumul existent „Frumuseți neobservate”. O aștept cu drag! Poate va vedea lumina tiparului într-o oarecare zi!

Aș face apel la toți semenii mei cu memorie bunicică la vârsta senectuții (Sic!) să încerce să-și aştearnă pe hârtie amintirile, să nu le țină numai pentru dânșii, să le facă cunoscute si altora pentru a se bucura de ele și pentru a le savura! Să îi facă și pe alții să simtă mirosul ierbii proaspăt cosite şi a florilor de câmp, să revadă minunatele culori ale fluturilor şi să audă cântecul ciocârliei – singura pasăre care ştie să cânte şi în zbor. Sunt convins ca fiecare dintre noi avem multe romane în memorie!

Continue reading „George GOLDHAMMER: Taina scrisului – Banca amintirilor”

Andra TISCHER: Taina scrisului – La răscruce de gânduri

Scrisul e locul în care existența capătă sensul tainic și adevărat pe care în viața reală nu îl putem percepe, din cauza distanței față de noi înșine și de convențiile relațiilor în care ne aflăm. Dincolo de contrastele realității obiective din care facem parte, literatura ne aduce într-un loc în care toate asperitățile se netezesc, forțate de sinceritatea și intensitatea trăirii, pe care numai anumite cuvinte o suportă. Confesiunea, în plus, permite spațiul cel mai larg al exprimării directe, chiar dacă prin intermediul simbolurilor, al metaforei sau al alegoriei, fie poezie sau proză, persoana I este haina în care se cuprind cele mai profunde conținuturi ale spiritului și ale sensibilității noastre. Cititorul va întâlni, în spontaneitatea acestui act de dăruire genuină, confortul unei regăsiri sau al reprezentării propriilor fantome, care altfel ar rămâne, poate definitiv, „în dulap”, amenințând cu cronicizarea și cu o posibilă suferință ulterioară. Prin urmare, lectura devine un punct de întâlnire al ideilor, un labirint în care, pe rând, autorul și cititorul preiau rolul de conducător, antrenându-se reciproc în a descoperi tiparele inițiatice pe care este construită viața, atât de complexă și multiplu fațetată încât pare imposibil de cuprins într-o singură formulă, omniscientă.

Camil Petrescu spunea: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”, iar mărturisirea lui deschidea calea literaturii autenticității, apropiind literatura noastră, și așa conservatoare, de marea literatură occidentală, dedată modernității. E de la sine înțeles că acest tip de literatură nu incumbă, în chip necesar, biografismul, care are limitele lui impuse de experiența însăși, iar ea devine o expresie a destinului universal, în care se regăsesc, în proporții variabile, arhetipuri ale întregii umanități. Nimic mai impresionant în artă decât „iluzia vieții”, adevărurile ei căutate de-a lungul mai multor secole de civilizație și spiritualitate, formele ei nebănuite, mai simple sau foarte sofisticate, prin care fiecare individ se regăsește în oglinda magică a esențelor topite în carte, devenită imagine a lumii.

Continue reading „Andra TISCHER: Taina scrisului – La răscruce de gânduri”

Mariana GURZA: Taina scrisului – Prin scris am semănat iubire

Motto:

„Nu trebuie să permitem ceasului şi calendarului să ne împiedice să vedem că fiecare clipă a vieţii este un miracol şi o taină”.

(H. G. Wells)

 

Dacă omul este o taină pentru sine însuşi, putem vorbi şi despre o „taină a scrisului”. Scrisul ce a venit ca o apă vie pentru cel însetat, dornic de a prinde lumina din cuvânt, impunându-se cu taina sa de indestructibilitate. Această permanenţă a omului până la veşnicie este însăşi taina omului, care este văzută de unii înțelepți la scriitori, ca ceva profetic.

Scrisul este lumina lina ce mi-a inundat sufletul din clasele primare. Stihuri, dedicații nevinovate care au atras atenția dascălilor. În clasele primare, profesorul Axente Staicu văzuse în mine acea sclipire și m-a încurajat prin diverse concursuri literare, apoi olimpiade de limba română. Publica-sem pentru prima dată în revista „Semenicul”. A fost o pauză lungă, poate prea lungă. Eu scriam… scriam pentru mine, mereu aveam un carnețel unde îmi așterneam gândurile.

Am considerat întotdeauna că scrisul este o terapie a sufletului. Nu eram pregătită să-l împărtășesc cu ceilalți. Soțul, copiii au fost cei care m-au încurajat să scot primul volum de versuri. Scriitorul și criticul Adrian Dinu Rachieru a fost cel care mi-a editat primul volum și majoritatea celor care au apărut. La primul volum au fost cele mai mari emoții. Trăiri adânci, greu de descris, chiar contradictorii, între bucuria dăruirii cititorilor a ceea ce scriam şi îngrijo-rarea receptării de către aceştia.

După ce predasem manuscrisul începusem să plâng. Exista o lipsă de încredere de care mă mai lovesc și acum. Probabil nu vroiam să dezamăgesc  aşteptările publicului, iar pe de altă parte, fiecare dintre noi își dorește să fie tot mai bun în creație…

Volumul s-a bucurat de succes din partea celor care l-au citit. Evenimentele din Iugoslavia m-au afectat și atunci a mai apărut un volum dedicat fraților sârbi. Se confirmă faptul că şi suferinţa, durerea perso-nală, a semenilor, a popoarelor inspiră. Grotescul, urâtul sunt categorii estetice întâlnite în artă, film, muzică, dar şi în literatură. Astfel, fiecare se manife-stă în forma care-i este la îndemână. Este strigătul, care doreşti să-ţi fie auzit. E o formă de empatie, cae ajunge mai uşor la sufletul semenilor, dar şi plăcută Domnului.

Poate şi originea mea bucovineană, conjunctura istorică a copilăriei mele, plecarea familiei din locul de baştină să fi fost motorul inspiraţiei. Recunosc, tot familia a fost cea care m-a determinat să mai public. Îmi amintesc cu plăcere cum Vlad, fiul meu mergea în complexul studențesc și le citea amicilor versuri spre desfătarea acestora. O tânără liceeană, Andra pictase mai multe tablouri pe spatele fiecăruia fiind scrise caligrafic versurile care i-au inspirat imaginile. Am reușit să le expunem la una dintre lansări.

 Au urmat mai multe volume de versuri, un volum de eseuri, două volume de memorialistică, și un volum de referințe critice. Antologii, volume colective, apariții în mai multe reviste din țară și diaspora.

Sunt emoții care nu pot să fie descrise. Crezi că scrii doar pentru tine, dar pe de altă parte descoperi că poți transmite și dărui iubire, poţi înlătura griji, angoase, poţi semăna speranţă şi întări în credinţă. Ce poate să fie mai frumos decât iubirea, decât împărtăşania din acelaşi pocal? Şi pentru că tot ce dăruieşti se întoarce mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, m-au bucurat semnele de apreciere primite. Invitată la o școală generală, am fost așteptată cu un tort care avea coperta ultimului volum și după recitările elevilor din creațiile mele, am fost înconjurată pentru a mă atinge, pentru a vedea dacă sunt vie.

Viața este surprinzătoare. Uneori mai primim câte o șansă de a merge mai departe… Credința mi-a fost reazăm. Am depășit boala secolului, apoi un infarct și totuși… taina omului este una sacră. Mai aveam ceva de făcut, mă întrebam între două vise? Cu siguranță… Am avut și am alături oameni extraordinari. Cărturarul Artur Silvestri a fost unul dintre cei care a lăsat în urmă o filă de Pateric…

Nina Ceranu, Ilie Chelaru, doi editori și scriitori care la vremea potrivită mi-au întins mâna. Omul de radio George Balica împreună cu compozitorul Gheorghe Iovu au fost mereu prezenți cu poezia mea pe unde, pe un CD împreună cu Lacrima iubirii.

Scriitoarea și omul de radio Veronica Balaj, prof. univ. dr. Dumitru Mnerie, Fundația Ioan Slavici, Emilia Țuțuianu, Ștefan Doru Dăncuș, George Roca, s-au dovedit de-a lungul timpului promotori corecți și parteneri ideali.

Da, putem vorbi despre această taină a scrisului cu un sentiment al lucrului bine făcut din iubire și prin iubire. Harul este ceva tainic. Suntem datori de a lăsa în urma noastră ca o mărturisire câteva gânduri despre truda prin cuvânt. Sunt conștientă că o parte din sufletul meu se regăsește printre filele cărților mele. Trăiri unice, personale dar și manifestările de zi cu zi ale celor apropiați sau nu, care mi-au indus dorința de a striga…

Uneori, un scriitor poate lăsa un jurnal mai veridic decât un istoric. Scriitorul trăiește fiecare secundă arzând ca o torță. Nu suferă de indiferență… Fiecare dintre noi, lasă în drumul său ce a semănat. Dacă am semănat iubire, iubire să fie.

Acum, privind în urmă, nu am altă dorință decât a promova și a încuraja pe alți tineri în taina scrisului. O fac cu dragoste și atât cât Cel de Sus îmi îngăduie. Ce am învățat până acum? Să cred în miracolul vieții, prețuind fiecare clipă, dăruind iubire în lumina blândă a cuvântului.

———————-

Mariana GURZA

Timișoara, România

Aprilie 2018