Vecinul meu, Menaşe, mi-a făcut o mărturisire personală:

   – Nu aş vrea să popularizez chestiunea, dar ţie pot să-ţi spun. Plecăm în Franţa, dar nu pe cheltuiala noastră. Sunt trimis în interes de serviciu de către întreprindere.

   Bineînţeles că i-am spus imediat noutatea soţiei.

   – De unde până unde? s-a mirat ea. Menaşe e un slujbaş oarecare, nu are nici măcar drept de semnătură, franţuzeşte nu ştie, iar nevastă-sa e coafeză. Aşa că…

   Aşa că nu l-am crezut, dar un ghimpe în inimă tot mi-a băgat.

   Cu câteva zile înainte de plecarea lui Alberto şi a jumătăţii sale în Africa de Sud, nu ştiu cum a venit vorba, dar mi-a şoptit confidenţial:

   – Dacă promiţi că rămâne între noi, îţi spun de ce zburăm tocmai acolo. Suntem invitaţi la o nuntă, nevastă-mea are un unchi foarte bogat care ne-a trimis bilete de avion, ne asigură casă, masă şi… Să nu spui la nimeni.

   Nevasta mea a fost de părere, ca şi mine, că-i un trombon de zile mari. Familia lui se află în Argentina, nu în Africa, şi despre unchiul soţiei se lăudau că dânşii îl ajută, nu invers, că-i criză mare acolo…Aşa că nu l-am crezut de loc, dar un gust amar în suflet tot ne-a lăsat.

   – Noi, mi-a relatat domnul Leopold, de ce crezi că plecăm în Rusia şi Polonia? Suntem invitaţi la un congres al poligloţilor pensionari. Totul organizat şi stipendiat de Unesco, din fondurile ONU pentru propăşirea trecutului. Chestia e deocamdată secretă, nu mai spune la nimeni.

   E clar, nu l-am crezut. O să mint totuşi dacă spun că nu l-am invidiat.

   – La urma urmei, s-a exprimat jumătatea mea, de ce numai noi plătim  în timp ce alţii găsesc tot felul de combinaţii? De ce?

   Chiar de ce? Dacă şi familia Brodiciche pleacă în Elveţia la un congres, înseamnă că noi suntem cei mai mari fraieri. Ori ne iau toţi de proşti, ori chiar suntem. Nimeni nu scoate un ban din buzunar pentru excursiile în străinătate, numai noi intrăm în datorii pe juma de an… Aşa că l-am luat pe vecinul Brodiciche la sigur:

   – Ia zi, la ce congres internaţional plecaţi voi? Ia să auzim!

   – La nici un congres, a râs el. De unde până unde congres? Noi avem o cunoştinţă, nişte persoane foarte cumsecade, care ne-au fost vecini la Odesa şi care ne-au scris: Veniţi neapărat, avem o vilă de vacanţă cu şase camere şi patru closete, nu-i păcat să stea goală? Vă invităm, nu putem uita ce vecini de treabă aţi fost… Dar să nu mai spui la nimeni, lumea e invidioasă, doar ştii…

   Auzi, dacă ştiu. Şi încă cum ştiu.

   Ieri, pentru că s-a întâmplat să-i văd pe amicii mei la cafenea, am ţinut să le fac o mărturisire confidenţială:

   – Noi plecăm în America Centrală şi Marea Caraibilor. Nu aş vrea să fac chestiunea publică, dar voi puteţi să ştiţi. Am câştigat premiul cel mare al producătorilor de banane, la supermarket. Două bilete de avion, două la o croazieră, totul inclus. Pe noi ne costă numai vaccinul şi crema antisolară. Vă rog numai să nu spuneţi la nimeni…

   Ştiu că nu m-au crezut nici cât negrul sub unghie, dar pot să jur că toţi mureau de invidie.

Prima dată am vizitat Londra într-o vară, când lira sterlină slăbise teribil în comparaţie cu dolarul american şi din cauza aceasta nu găseai o cameră liberă in toată metropola. Americanii, pentru care devenise totul ieftin şi convenabil, erau aproape mai numeroşi decât arabii şi indienii.

Din fericire, pentru primele zile aveam o cameră rezervată din timp la un mare hotel. Urma însă o excursie de o săptămâna în Scoţia şi, la înapoiere, nu aveam nici o idee unde vom locui. Marele hotel era ocupat pentru cel puţin trei luni în avans şi nu putea fi luat în consideraţie.

În ziua care a precedat excursia în Scoţia am început să căutăm. Am colindat Londra în lung şi în lat, până am ajuns pe o stradă liniştită, lângă British Museum. Două şiruri de case cu un singur etaj, în stil victorian, cu faţade albe şi scări la intrare, printre care, minune, nu mai puţin de patru hoteluri. Modeste. Dar parcă cui îi trebuia altceva?

– Ne interesează o cameră pentru o săptămână peste o săptămână, i-am spus unei doamne de la recepţie, care-şi sorbea ceremonios ceaiul. Doamna m-a privit în ochelari, prelung si în tăcere, ceea ce însemna că ceva nu-i era prea clar.

– Vrem o cameră pentru şapte zile, i-a tradus soţia mea. Dar nu începând de azi, ci de la data cutare, adică peste o săptămână. Plătim în avans!

– Oooo, foarte bine, verry good, nu-i nici o problemă, s-a însufleţit femeia. Rezervation, cum să nu, acum vă trec în registru… Camera 21 vă convine? Cu vedere în curtea muzeului!

Am spus că vederea în curtea muzeului este exact ce căutăm, am plătit şi am ieşit cu inima uşoară. A doua zi dimineaţa am plecat liniştiţi in Scoţia şi peste o săptămână, la data prevăzută şi notată pe chitanţă, am apărut cu bagaje şi impresii la hotel. De data aceasta, la recepţie era un domn cu bretele şi mustaţă vrabie.

– Avem o cameră rezervată, i-am spus arătându-i chitanţa. Camera 21…

Domnul s-a uitat în registru, probabil la camera cu pricina.

– Hm, hm… I am sorry…, regret foarte mult, desigur că nevastă-mea era atunci la recepţie…

Am confirmat că aşa era, o doamnă care merita să fie nevasta lui, fusese la recepţie. De altfel, se poate verifica după semnătura de pe chitanţă.

– Domnule, mi s-a adresat individul, s-a întâmplat ceva regretabil. Camera 21 e ocupată! E dată încă de ieri. Sunt dezolat. O să vă înapoiem suma plătită până la ultimul penny.

Cunoştinţele mele de engleză sunt limitate, mai ales când mă enervez. Aşa că am apelat urgent la nevastă-mea:

– Spune-i individului că nu mă interesează dacă el a dat camera noastră sau ea a dat camera noastră. Şi nu mă interesează să-mi dea banii înapoi. Unde o să mergem acum, noaptea, să căutăm?

Omul cu bretele m-a părăsit în favoarea soţiei mele, explicându-i cât de rău îi pare că nevasta lui, suflet de femeie, a dat camera altcuiva şi acum camera 21 e ocupată. Logic, ce putea face? Să-i lichideze pe ăia? Să divorţeze? Să se sinucidă cu micul dejun? Era aproape convingător…

Şi deodată, am realizat altceva… În spatele omului de la recepţie se afla panoul cu chei. Exceptând cârligul cu numărul 21, în toate celelalte atârnau chei. Mari, grele, prinse de un soi de bombă cu explozie întârziată.

– Ascultă, amice, i-am întrerupt omului peroraţia. La dracu cu camera 21! Ai putea să ne dai o alta?

– Of, doamne, dar de ce n-aţi spus de la început!? Se înţelege, alegeţi orice cameră vreţi… O, my God, întotdeauna femeia asta mă bagă în tot felul de încurcături…

Ei bine, acolo am stat când am vizitat Londra prima dată. Adevărul este că a doua oară încă nu am fost la Londra, mai sunt doar în lume foarte multe locuri de vizitat. Deşi, ca să fiu drept, nu peste tot camerele sunt cu vedere în curtea muzeului.

În urmă cu aproximativ un an, a intrat şeful în biroul meu şi m-a surprins tăind frunze la câini…

– Ce faci? m-a întrebat cu severitate.

Era clar că nu aveam de ales, aşa că am răspuns sincer:

– Tai frunze la câini…

Răspunsul meu era atât de firesc şi de explicit încât l-au pus în încurcătură. Drept urmare, în loc să mă beştelească, şeful s-a arătat interesat de amănuntele operaţiei.

– Cum procedezi? E greu?

– Nu e prea greu, dar nici prea uşor, l-am asigurat. Îţi trebuie răbdare, multă îndemânare şi, evident, experienţă. În lume există performeri, virtuoşi care obţin adevărate minuni.

– Nu mai spune! s-a minunat şeful… Precis?

– Sigur că da… Există multe foruri care taie frunze la câini, instituţii, asociaţii, sindicate, ministere, parlamente…Toţi taie frunze la câini.

– O.k., a acceptat şeful. Dar care este rostul acestei activităţi? Nimeni nu face nimic fără un rost oarecare…Trebuie să existe nişte avantaje.

– Bineînţeles, l-am asigurat. În primul rând activitatea aceasta asigură un echilibru nervos şi o relaxare musculară corespunzătoare. În al doilea rând, dezvoltă simţul artistic. În al treilea rând, stimulează inteligenţa creativă… Chiar mă miră că la noi în instituţie încă nu a luat fiinţă un laborator modern de tăiat frunze.

– La câini?

– Mă rog, asta e numai o expresie. În fazele primare se taie la câini. Urmează o etapă în care ne putem lipsi de câini, iar mai târziu, datorită capacităţii de abstractizare ne descurcăm şi fără frunze. Principiul se aplică în matematicile superioare, la calculatoare, în poezia modernă şi la costumele de baie pentru femei care, cu cât folosesc mai puţin material, cu atât sunt mai scumpe.

– Chiar am observat, confirmă şeful, dar nu am înţeles fenomenul. Dacă e aşa, eu te voi încuraja. Vom lămuri forurile superioare şi vom răspândi metoda în întreaga ramură. Şi, după acea şi în alte ramuri…

Câteva luni a fost foarte bine, am lucrat mai relaxat, fără grija pontajului, a termenelor de livrare, a normelor de îndeplinit, a relaţiilor cu publicul. După acea, au început necazurile. Au venit de sus în inspecţie, comisii peste comisii. Şeful, ce-i drept, a rămas pe poziţia lui, a susţinut, a demonstrat, a atacat. Până la urmă l-au mutat la altă sucursală, nu l-au făcut mai mic, au vrut numai linişte.

– Vor să-mi închidă gura, mi-a spus el convins. E clar că adversarii mei caută să dea problemei un aspect politic!

Dacă ei doresc un aspect politic, vor avea un aspect politic! Nu aş fi crezut, dar de când am simţit că problema va căpăta aspect politic, sunt convins că va reuşi să zdruncine inerţiile… Va apare poate şi un nou partid. De ce nu? Alegători dispuşi să taie frunze la câini ne lipsesc?

– Turistul care pleacă în Japonia nu înţelege nimic din profunda filosofie a japonezilor, spune cu glas convingător domnul Oiţerman. Ce vezi într-o excursie organizată? Ce poţi să vezi? Monumente şi blocuri, pagode şi cireşi înfloriţi, şosele suspendate şi arbori pitici, restaurante specifice şi pieţe de peşte? Păi ce, asta e Japonia?! Până ce nu ai fost acasă la un japonez adevărat şi n-ai mâncat la el şi n-ai băut ceai cu el, cum poţi să înţelegi adânca lor înţelepciune?

– Budism? Şintoism? tatonez eu precaut.

– Astea sunt religii, domnule…Nu că n-ar avea şi ele legătură cu filosofia dar… Eu mă refer la înţelepciunea zilnică, la traiul cotidian, la relaţiile de familie. Niciun turist nu ar trebui să părăsească ţara asta lunguiaţă până ce n-a fost în vizită acasă la un japonez get-beget. Numai că ei nu învită străini acasă. Niciodată!

– Şi atunci, cum ai fost dumneata?

– Aaaa, eu? Păi, cu mine e altceva, eu am fost în interes de afaceri, nu ca turist. Am achiziţionat o partidă de bomboniere cu motive vegetale şi păuni cu coadă pe cutii, ceva excepţional. În momentul când o deschizi, cutia începe să cânte automat. Dacă musafirul mai ia o bomboană, iar se porneşte melodia. Foarte practică chestia, ştii exact câte bomboane a luat fiecare….

– Şi atunci fabricantul de bomboane te-a invitat la el.

– Nu a fost chiar aşa de simplu. Întâi a venit el la noi în ţară, a comandat un transport de suc de clemantine şi l-am invitat eu la masă. O dată la restaurant şi o dată acasă. Nevastă mea a preparat nişte chestii pe care le ştie ea, o combinaţie israeliano-română, inclusiv shaorma, sarmale şi mămăliguţă, că tipul s-a lins pe degete, cât era el de samurai. Aşa că, după câteva luni, când am apărut eu la ei, nu putea să nu mă invite, că nu se făcea, noblesse oblige…
Domnul Oiţerman tronează la biroul lui din camera de lucru şi, în ochii mei, pare întruchiparea bărbatului de succes, care se descurcă în orice situaţie. Dar de ce tot pomenea de înţelepciunea japonezilor încâ nu am înţeles, aşa că îl întreb:

– Şi care e înţelepciunea lor casnică?

– În primul rând, acolo bărbatul este bărbat! La el în casă el e stăpânul absolut. Oaspetele e poftit la o măsuţă joasă, că ei sunt foarte modeşti, şi şade pe jos sau pe o pernă mică, la fel ca gazda. Pe femeie nici n-o vezi. Numai când soţul, domnul şi stăpânul ei, doreşte ceva, strigă scurt oyo şi soţia apare ca o umbră mişcătoare, îngenunchează lângă el, ascultă în linişte, se înclină şi iese ca un fum. Apoi obiectul solicitat – solniţa, sau felul trei, sau ţigările, sau ce-o mai fi, apare ca prin minune. Oyo, spune japonezul şi ea curăţă masa…Oyo face el şi dânsa toarnă ceaiul în ceşti, fără nici o vorbă. Oyo repetă dânsul şi ea îţi pune o pernă în spate şi nu deschide gura… E fantastic! Câtă deşteptăciune adunată în secole de experienţă. Bărbatul e bărbat, domnule. Ca să vezi.. Oyo! hahaha! Oyo… Oyo… Fantastic!!

Glasul domnului Oiţerman umple încăperea elegantă în care ne aflăm noi, cei câţiva amici care nu am fost în Japonia. Îl admiram şi îl invidiam deopotrivă. Pentru ce? Pentru nesfârşitele sale călătorii, pentru variatele sale afaceri, pentru relaţiile sale, pentru frumoasa dumisale avere şi, de ce nu, chiar şi pentru această nouă opţiune, învăţătura seculară a Asiei pe care ne-o împărtăşeşte şi pe care, probabil, o şi aplică în casa lui.

– Oyo!

Chiar aşa, oyo. Numai că de astă dată nu a fost glasul decis al domnului Oiţerman. Cine a rostit formula fermecată? S-a auzit din camera alăturată? Din bucătărie? Din dormitor? Cine a pronunţat cuvântul?

– O clipă numai, se scuză gazda cu grabă uşor disimulată. Mă întorc imediat, domnilor. Am impresia că mă cheamă soţia. Îndată, dragă, sosesc, am venit…

Oyo!

Vreau să vă povestesc, printre altele, cum decurge o vizită la spital. Nu-i vorba de vizita medicală propriu zisă, în frunte cu profesorul sau cu şeful secţiei, urmat de ceilalţi medici, surori şi eventual studenţi la medicină… Ci de vizita rudelor şi prietenilor care, în ultimă instanţă nu e mai puţin medicală.

Să presupunem că-i internat Iacov…

În primele zile nu vine nimeni în afară, bineînţeles, de nevastă-sa care mai mult stă la spital decât la ea acasă. Dar apoi, vestea răspândindu-se, apare Filip, care locuieşte într-un oraş din nord. Filip e însoţit de soţia sa şi de două fete de măritat, pe care se străduieşte să le scoată în lume. Acum îşi şterge mereu ceafa transpirată, îi adresează lui Iacov, cel internat, un semireproş („mă faci să vin pe căldura asta”) şi bea un gât din sticla cu oranjadă pe care i-a adus-o celui internat.

Puţin după acea, apare Marcu. Marcu vine din sud şi e frate cu Iacov cel din spital şi cu Filip care locuieşte în nord.

– Ce mai faci? întreabă glacial Marcu care nu poate uita că în urmă cu zece ani, când a făcut o colită, Iacov i-a adus portocale care sunt stict contraindicate la acest diagnostic. Poftim nişte bomboane de ciocolată belgiană! Ştiţi ce greu se găsesc? Marfă căutată…

Şi se vorbeşte de preţuri, de partide pentru fetele lui Filip, despre regimul de slăbire pentru nevasta lui Marcu, despre căldura asta care ţine de o săptămână şi despre cursul euro care nu e deloc stabil.

Când apare Sandu, care locuieşte în acelaş oraş cu Iacov, însoţit de trei copii preşcolari, peisajul se schimbă. De altfel şi atmosfera devine mai zgomotoasă. Sandu este un văr primar, fost frizer şi tocmai tocmai a intrat în branşa cosmeticelor. Aşa că nimeni nu are grija copiilor, nici măcar nevastă-sa care e mare fumătoare şi are genele false.

Nimeni nu observă că Iacov (cel internat) e obosit, are o nevoie presantă şi ar dori să coboare puţin, dar nimeni nu-l ajută. Acum Filip povesteşte cum a fost în excursia din Scandinavia, care e o ţară foarte interesantă… Marcu susţine că dacă nu ai fost la Hong Kong n-ai văzut nimic, dovadă că şi-a cumpătat acolo un ceas extraordinar, marca „impostor” la juma de preţ. Sandu fumează cu aere de tip superior un trabuc, femeile s-au retras pe coridor şi pun lumea la cale.

Pe scurt, toţi sunt de acord că Iacov trebuie să fie sănătos, dar mare noroc de boala lui că altfel nu se văd iarăşi ani de zile, decât dacă se mărită vreuna din fetele lui Filip, să dea domnu’. Altfel, oamenii sunt ocupaţi, cu atâta Scandinavie, Hong Kong şi cursul monedei europene… Apropo, ce au spus doctorii despre boala lui Iacov!? Cine poate să ştie? Important că nu e molipsitoare…

Şimon Şeinerovici mi-a făcut astăzi o surpriză. A venit la mine, ca de obicei, fără să mă anunţe şi tot ca de obicei mă pregăteam să-l servesc cu o cafea, cum îi place lui, adică cu mult zahăr. Numai că de data asta m-a refuzat şi cu o mină foarte serioasă mi-a spus:

– Am citit un articol foarte interesant într-o revistă serioasă şi aş vrea să lămuresc cu tine unele amănunte, că doar eşti doctor.

– Bine, am acceptat, dacă subiectul e medical, cu plăcere…

Musafirul a scos publicaţia şi i-a dat drumul:

„Cercetări recente vin să confirme constatări mai vechi potrivit cărora organismul uman îşi reînoieşte celulele în mod periodic. De pildă, stratul cornos al pielii are un ciclu de nouă zeci de zile…”

– Adevărat, am spus.

– Nu mă întrerupe…”Celulele musculare se schimbă pe rând, într-un ciclu de o sută douăzeci de zile…”

– Aproximativ!

– …”astfel că după patru luni, fibra musculară este complet reînoită”…

– Să fac o cafea totuşi, am insistat .Am şi un coniac excelent.

– Răbdare, domnule! „Chiar şi organele interne cu structură proprie, cum ar fi splina sau ficatul, după o perioadă cuprinsă între o sută şi o sută cincizeci de zile îşi modifică compoziţia celulară, astfel încât după câteva luni…”

– Civas royal !

– Încă o clipă. „Globulele roşii. globulele albe şi trombocitele au şi ele un ciclu de aproximativ trei luni”. Înţelegi?

– Sigur că înţeleg, amănuntele astea se învaţă la facultate. Cea ce nu înţeleg este de ce te preocupă pe tine.

– E o chestiune sigură-sigură?

– Absolut.

– Atunci, se pune întrebarea următoare. Dacă în ultimul timp toate celulele mele s-au schimbat şi eu am împrumutat de la tine acum şase luni o anumită sumă de bani, mai trebuie oare să-ţi restitui ceva? Că doar acum sunt cu totul altul!

Sâmbătă dimineaţa, nu chiar foarte devreme, am vrut să-i înapoiez lui Menaşe o carte pe care mi-o împrumutase şi în clipa când să apăs pe butonul soneriei m-am oprit ca fulgerat. Din apartament se auzea o ceartă straşnică. Fără să vreau am recepţionat tot. Mai întâi, vocea nervoasă a Rozicăi:

– Sigur că da, numai o proastă ca mine se mărită cu un individ de teapa ta. Dacă nu te luam pe tine, care eşti un mormoloc retrograd, eram acum cu siguranţă soţia lui Menahem Friedman, eram proprietăreasă de boutique şi nu trebuia să mă duc la lucru la şapte dimineaţa cu autobuzul aglomerat…!

– Mare scofală, striga în replică vocea lui Menaşe. Dacă te lua pe tine, Menahem ăsta nu mai ajungea niciodată să aibe milioane albe şi negre. Era el mormolocul retrograd şi eram eu grozavul… Proprietar de una şi de alta !

M-am retras cât am putut de discret şi pe la amiază, ca şi cum nu aş fi auzit nimic, mi-am făcut din nou drum la Menaşe. Dar cearta încă nu se terminase. De data asta s-a auzit mai întâi vocea lui:

– Mare scofală! Dacă te lua pe tine, Menahem ăsta nu mai ajungea niciodată să aibe milioane albe şi negre. Era el mormolocul retrograd şi eram eu grozavul…

– Sigur că da! se auzea replica Rozicăi. Numai o proastă ca mine se mărită cu un individ de teapa ta. Dacă nu te luam pe tine care eşti un mormoloc retrograd, eram acum cu siguranţă soţia lui Menahem Friedman, eram proprietăreasă de boutique şi nu trebuia să mă duc la lucru la şapte dimineaţa cu autobuzul…

Seara, Menaşe mi-a explicat:

– Am imprimat pe bandă de magnetofon tot ce-ai auzit. Acum nici un hoţ nu te mai crede că nu eşti acasă dacă la radio se transmite muzică simfonică…

– M-am înscris la un club sportiv. îmi spune Menaşe. De fapt, la fitnes, un fel de cameră de forţă, unde îţi dezvolţi armonios musculatura, postura şi figura. Mă duc aproape în fiecare zi pentru aproximativ o oră.

– Felicitări, spun eu, astăzi ai fost?

– M-am dus, numai că jos, la intrare, mă întâlnesc cu poştaşul şi-mi dă o scrisoare recomandată. Nici nu am citit-o cu toate că era pentru nevastă mea. Dar am urcat din nou ca să las scrisoarea acasă, nu era s-o pastrez în maiou şi chiloţi… Când intru, ţinea unul o conferinţă la radio despre cafea. Ce era să fac? Mi-am făcut o cafea.

– Foarte bine, cafeaua te face mai sprinten.

– De acord, dar nu pot s-o beau fierbinte. Până se răceşte, mă gândesc, am timp să văd ce mai e la internet… Şi ce crezi? Am primit un articol despre virtuţiile grozave ale ardeiului iute. Nici nu bănuieşti cât e de important să consumi ardei iute!

– Şi ce ai făcut?

– Ce era să fac? Mi-am schimbat îmbrăcămintea şi m-am dus la supermarket să cumpăr ardei iute. Noroc că raionul de verdeţuri e la distanţă de cosmetice, că acolo precis putea să fie Rozica şi nu am vrut să mă vadă. Dar să cumpăr numai un ardei, mă jenez… Stau la coadă pentru atâta lucru? Aşa că am mai achiziţionat nişte hârtie igienică şi nişte sticle de apă minerală, ca să vadă toţi că ne hrănim sănătos… Mi-a fost cam incomod să ajung pe jos acasă cu tot calabalâcul, dar ce, m-am gândit, eu care ridic la fitnes greutăţi de zece şi douăzeci de kilograme, nu fac faţă la nişte pachete…!?

– Şi după aia, te-ai dus la sport…

– Păi, am mers pe jos şi m-am intors de la super tot pe jos, am cărat ardeiul, apa şi celelalte, erau ca nişte haltere. La camera de forţă mă duc mâine, doar ţi-am spus că mă duc zilnic pentru aproximativ o oră. Şi mâine e o zi!

De o vreme Eliahu Iliescu umbla posomorât, încruntat, ocolea oamenii şi lăsa impresia că i s-au înecat toate corăbiile. Azi aşa, mâine la fel, până când, într-o zi l-a oprit dentistul Kleinergrois şi l-a întrebat ce are pe suflet, ce necazuri îl copleşesc, ce probleme îl preocupă. Şi l-a asigurat că prietenii şi vecinii sunt gata să-l ajute dacă stă în puterea lor.

Eliahu a oftat adânc şi i-a mărturisit că nu doarme noaptea şi nu se odihneşte ziua, de asta nu-şi face cum trebuie treburile la serviciu, a rămas în urmă cu lucrările, e stresat şi nervos, s-a certat până şi cu Iuliana, nevastă-sa, nu are răbdare de copii şi-i trec prin cap tot felul de gânduri închise la culoare…

Kleinergrois l-a ascultat foarte atent şi i-a spus să fie liniştit, fiecare trece măcar o dată în viaţă printr-o asemenea situaţie. Poate să fie epuizare nervoasă, poate e din cauza suprasolicitării, din pricini economice, sociale, politice, de adaptare… Nici nu ştii cum se adună, în timp, micile nemulţumiri şi de odată ating masa critică. Şi atunci se crează un cerc vicios, tu mergi supărat, ceilalţi te văd încruntat şi toată lumea e nervoasă şi nemulţumită.

– Şi ce să fac? a întrebat pesimist Eliahu.

– Să zâmbeşti! S-a constatat că în nouăzeci la sută din cazuri, dacă zâmbeşti unui om, îţi zâmbeşte şi el. Dacă faci un compliment unei femei sau unui coleg de serviciu, ai câştigat un prieten. În loc să mergi încruntat, zâmbeşte. Nu te costă nimic, dar ai numai beneficii. Încearcă! Ai o dantură frumoasă, arat-o!

Eliahu nu era prea convins, dar i-a mulţumit dentistului şi a hotărât să încerce.

Mergea la slujbă zâmbind, saluta şi răspundea la salut zâmbind, intra la şef şi dacă şeful îl muştruluia sau era nervos, el tot zâmbea. Dacă se spunea la radio că a fost un accident cu nu ştiu câte victime, el zâmbea şi tot aşa în diverse situaţii triste…

Aşa că nu e de mirare că au început să-i iasă vorbe. Ba că a câştigat la loto o sumă substanţială şi în curând va părăsi serviciul, ba că dimpotrivă, suferă de o boală psihică ciudată care se manifestă aşa, iar unii au făcut apropouri clare că ia droguri psihotrope sau psihodelice. Aşa încât Eliahu Iliescu, după o perioadă de probă în care a zâmbit prietenos la toată lumea, a revenit la normal şi merge firesc, adică încruntat, posomorât de parcă, într-adevâr, i s-au înecat absolut toate corăbiile.