Luni dimineaţa, în jurul orei zece, doamna Gurnişt îi relată vecinei sale, madam Brodiciche care se întorcea de la cumpărături:
– N-ai să mă crezi, dar Leopold mai stă la ora asta în pat!
– E bolnav? se interesă amabilă madam Brodiciche.
– Nu are nici pe dracu, preciză doamna Gurnişt. Pur şi simplu nu are chef să meargă la servici. Chiar aşa mi-a şi spus: „Astăzi nu mă duc la lucru că n-am chef. De treizeci de ani mă scol cu noaptea-n cap, dar azi n-am chef.”
– Lasă că-i trece, opină vecina şi urcă în lift.
Marţi pe la amiază, doamna Gurnişt îi povesti lui Şimon Şeinerovici, care se repezise acasă în pauza de prânz:
– Nu mă întreba unde-i acuma Leopold că dacă-ţi spun, n-ai să mă crezi!
– Nu-i la slujbă? se miră candid Şimon. Atunci unde?
– La cinema…
– Acum, la ora asta? făcu ochii mari vecinul. Păi la ora asta, doamne iartă-mă, nu sunt deschise decât cinematografele por…,hm, asta, por… par… pur…
– Poţi să vorbeşti fără frică. Por-no-gra-fi-ce! Ce crezi, că n-am ştiut? Doar mi-aspus că se duce, nu s-a ascuns.
– Dar ce i-a venit?
– A declarat că acuşi iese la pensie şi încă nu a văzut un film albastru. Unde ai fi vrut să vadă? La Cernăuţi? La sindicat? Aşa că a decis să nu moară prost şi poate să spună lumea ce-o să spună, el se duce să vizioneze. Chiar aşa mi-a spus: să „vizioneze” porcăriile alea…
-Lasă că-i trece, zâmbi strâmb Şimon Şeinerovici şi dispăru.
Miercuri după masă, pe la cinci, madam Gurnişt îşi descărcă sufletul lui Boris Israelovici care intrase să încaseze taxa de întreţinere în numele Comitetului de bloc.
– Ţi-ai fi imaginat aşa ceva? Pe diseară suntem invitaţi la o nuntă. Se mărită fiica prietenei mele, mata n-o cunoşti, din familia Goider. Totul era aranjat, i-am ales şi cămaşa şi cravata, am complectat un cec şi deodată, când să scriem câteva cuvinte de felicitare, ca să se ştie de la cine e cecul, Leopold mă priveşte calm şi zice: „Nu mergem la nici o nuntă. M-am săturat de nunţile astea de plastic, unde totul este artificial, chiar şi vinul şi felicitările”. Am vrut să-l prelucrez cum ştiu eu, dar nici nu m-a luat în seamă, mi-a spus numai că iese să se plimbe pe faleză, să privească valurile mării…Şi a ieşit.
– Nu! zise Boris Israelovici.
– Ce nu?
– M-ai întrebat, preciză preşedintele comitetului de bloc, dacă mi-aş fi imaginat aşa ceva. Răspunsul meu este nu! Leopold Gurnişt e cunoscut ca un om disciplinat, un tovarăş de nădejde, un adevărat om al muncii…
Întrebarea care se pune este: ce i-o fi venit?
– Păi, nu ţi-am spus? Doar a declarat că s-a săturat de nunţile astea la care eşti invitat ca să nu te superi că nu te-au invitat şi te duci ca să nu se supere ăia că n-ai venit. Pur şi simplu, s-a săturat. I s-a făcut dor de mare şi de un apus de soare. Dar tocmai el?
– Lasă că-i trece, făcu posac Boris Israelovici şi încasă cotizaţia.
Dar lui Leopold Gurnişt nu-i trecu. Joi intră într-un magazin de lux şi-şi cumpără o băutură scumpă, ceea ce nu şi-a permis niciodată. Vineri alungă potaia pe care o creştea nevast-sa şi pe care el era obligat s-o plimbe în zori devreme şi seara târziu. Sâmbătă l-au internat. Duminică, familia Brodiciche, Şimon Şeinerovici, Boris Israelovici şi subsemnatul
l-am vizitat la sanatoriu. Medicul de serviciu s-a dovedit un om deosebit de amabil şi de drăguţ. Ne-a asigurat că nu e un caz prea grav şi a precizat:
– Lăsaţi că-i trece!
Când o să-i treacă, promit să vă anunţ…

———————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

28 noiembrie, 2018

– Sunt exasperat! îmi spune Eliahu Iliescu. Când ţi-e lumea mai dragă, apare câte un musafir nepoftit, câte un vecin dornic să stea la taclale… Şi când asta? La ora când aş vrea să mă odihnesc, când copiii sunt liniştiţi, când se recomandă să nu se facă vizite…
– Ai putea să le spui.
– Ce să le spun?
– Adevărul. De exemplu că e ora băii. Copilul nu trebuie să sufere. Te scuzi că-i ora de baie şi fiecare înţelege!
– Crezi? zâmbeşte neîncrezător Eliahu.
– Hai să facem o probă. Îţi stau la dispoziţie.
Nici nu termin bine vorba şi apare Şimon Şeinerovici.
– Hai să te fac o tablă, rosteşte el cu entuziasm.
– Regret mult, se bâlbâie Eliahu, dar e tocmai ora când sugarul trebuie să facă baie, nu te supăra.
– Nici o supărare, acceptă Şimon situaţia. Lasă că joc cu el (şi mă arată pe mine). Tu fă-i baie plodului. Numai lasă la suprafaţă o sticluţă cu ceva.
Totdeauna mi-a făcut plăcere să-i smulg o linie, două banditului ăsta, aşa că in timp ce gazda intră în baie de voie, de nevoie, mă pregătesc să-l atac cu albele. Probabil că individul trişează însă, sau are un noroc fenomenal pentru că, în trei sferturi de oră, abia dacă reuşesc să scap de marţ. Pierd invariabil şi când Şimon pleacă, răsuflu uşurat. Îmi amintesc de Eliahu şi îl strig complice:
– Poţi să ieşi din baie, tipul a plecat.
Numai că sună cineva la uşă. Cine e? Madam Gurnişt !
– I-am adus doamnei o reţetă de borş din Bucovina, spune. Unde e?
– A ieşit să-i plimbe pe cei mai mărişori, zice Eliahu. Eu am rămas acasă pentru că trebuie să-i fac baie chiar acum lui ăla micu…
– Ce vorbeşti? se bucură madam Gurnişt. De când n-am mai asistat la baia unuia mic şi drăguţ… Lasă că te ajut eu, punem apă îndată.
Bietul tată se uită la mine, eu ridic din umeri, cu alte cuvinte „fă-i baie, te pui cu asta?”. Aşa că el umple din nou cădiţa, desface scutecele şi întroduce pruncul (care nu ştiu de ce tocmai plânge) în apă. Madam Gurnişt e şi ea în baie, îi aud sfaturile, plodul urlă de-a binelea. Mi se rupe inima, dar ce pot să fac? Îmi torn puţin coniac şi aştept să treacă. În sfârşit, baia numărul doi se termină.
– Eu vă las, ne zâmbeşte madam Gurnişt transpirată, îmi pare bine că am putut fi de folos.
– Ei asta e! exclamă Eliahu. Bine că s-a dus. Dacă nu-i făceam baie, precis că stătea s-o aştepte pe nevastă-mea. Care, dacă nu mă înşel, chiar vine…
Numai că cea care vine nu e madam Iliescu, ci madam Biton, vecina de la etajul opt. Şi ea o caută pe doamna, şi ea regretă că nu-i acasă pentru că vrea să organizeze o excursie numai a femeilor.
– Cu dragă inimă, zâmbeşte strâmb Eliahu, numai că noi tocmai ne pregăteam să-i facem baie copilului şi…
– Ei, asta-i bună, exclamă vecina. Cum o să-i faceţi voi, bărbaţii, baie…Eu am şapte copii, aşa că pardon, lăsaţi pe mine.
Nu apucăm să spunem nimic, puştiul deja zbiară în braţele vânjoase ale vecinei,cada e umplută în doi timpi şi trei mişcări, iar plodul, săpunit cu experienţă, mai-mai că-şi pierde răsuflarea de atâta curăţenie. Când pleacă madam Biton, o întinde şi Eliahu, disperat, iar eu rămân responsabil cu casa, sugarul şi propria-mi disperare. Norocul meu că apare, în sfârşit, doamna Iliescu, care exclamă logic:
– Cred şi eu! Tocmai acum şi-a găsit soţul meu să plece… Când trebuie să-i facem baie copilului.
Nu am curajul să spun nimic şi, din pură prietenie, mă ofer s-o ajut. Iar plodul, habar nu am de ce, urlă imediat ce-l băgăm în apă.

———————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

28 noiembrie, 2018

Era o zi de marţi şi marţi sunt trei ceasuri rele, dar nu asta îl indispunea pe dentistul Kleinergrois. Acceptase, la cererea unor colegi, să se deplaseze la intreprinderea „Şurubelniţa” unde urma să facă un control stomatologic serios lucrătorilor. Astfel de controale se practicau la mai toate unităţile şi, cel puţin lui Kleinergrois, îi venea rândul cam la câteva luni odată. De fiecare dată altundeva, dar cam după acelaş scenariu. Se vor prezenta şi aici mai ales ipohondrii şi chiulangiii, gândi, primii cu sumedenie de întrebări ciudate, ceilalţi miştocari şi vorbă lungă, specialişti în „arderea gazului”.

Kleinergrois conducea maşina fără entuziasm, gândindu-se la mulţimea de falşi pacienţi care umpleau desigur sala de aşteptare. Când, deodată, simţi că nu stăpâneşte ca lumea volanul, opri pe dreapta şi constată că o roată aproape se dezumflase cu totul. Pancer! Se apucă, fără nici un entuziasm să monteze cricul, să învâtească manivela, să scoată dibluri, să le pună înapoi, să fixeze roata de rezervă, să… Se murdări pe mâini cu ceva negru şi mirositor, îşi frecă fără să vrea nasul şi o ureche, cea ce i se întâmpla întotdeauna când avea degetele pătate.

Sosi cu întârziere la „Şurubelniţa” şi nici nu apucă să se spele pe mâini, când un tip bondoc şi rotofei intră insolent şi cu prestanţă în cabinet, precizând că el e primul. Era, fără îndoială, un tip obişnuit să comande, un şef de echipă sau ceva similar. Kleinergrois îl pofti să ia loc şi-i spuse să deschidă larg gura. Numai că privirea insului rămase pironită pe mâinile mânjite ale dentistului, oprindu-se mai apoi pe nasul lui.

– Ce-ai păţit, nene, că arăţi ca un garajist!

Dentistului nu-i plăcu stilul intim şi nici comparaţia, dar răspunse în glumă:

– Păi, chiar sunt garajist, amice, dar dentistul care trebuia să vină e astăzi foarte ocupat şi m-au trimis pe mine să vă controlez, că am ceva experienţă.

Bondocul sări sprinten de pe scaun, deschise fulgerător uşa şi dispăru ca o nălucă. Sala de aşteptare, care era arhiplină, se goli tot atât de repede şi, numai după o vreme, se prezentară cei care aveau într-adevăr nevoie de specialist. Timp în care Klenergrois reuşi să-şi spele mâinile şi nasul şi începu să-şi facă treaba temeinic…

———————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

26 noiembrie, 2018

Săptămâna trecută s-a întâmplat un fapt care era de neimaginat în oraşul nostru.

Apartamentul la bloc al pictorului Harpaz a fost ţinta unui furt misterios. Ziua în amiaza mare, fără ca vecinii să observe ceva neobişnuit, spărgătorul a pătruns în locuinţă, a ales un tablou din numeroasele care se găseau agăţate pe pereţi şi l-a luat foarte firesc. Cea ce a surprins pe toată lumea, inclusiv pe cei de la poliţie, a fost amănuntul că, exceptând pictura respectivă, nimic altceva nu lipsea din casă.
Ziarul „Municipal” care a consemnat evenimentul a adăugat şi amănuntul foarte interesant că tabloul furat nu era opera locatarului Iochim Harpaz, ci a altui pictor din oraş, prieten cu păgubaşul. Acesta, Paul Nave, era coleg şi prieten bun cu Iochim, se întâlneau în fiecare miercuri la Casa Artiştilor şi nu odată la un pahar cu bere în oraş. Aşa cum se obişnuieşte între artiştii plastici, ei făcuseră schimb de tablouri.

Evenimentul îl afectase foarte mult pe Ioachim. Mai mult decât furtul propriu zis, îl necăjea cumplit faptul că hoţul nu alesese un tablou de al lui. Lumea avea să vorbească despre asta, acţiunile lui Paul vor creşte şi se va crea o ierarhie incorectă. Concluzia lui era clară, furtul fusese comandat.

Dar săptămâna aceasta, miercuri, în timp ce pictorii se aflau la Casa Artiştilor, se întâmplă ceva care complică misterul şi mai mult. Din apartamentul lui Paul Nave dispăruse un tablou. Un singur tablou care nu era semnat de al, ci de Iachim Harpaz. De data aceasta nu fu anunţată poliţia, ci numai ziariştii de la „Municipal”. Ei relatară cazul cu lux de amănunte, de fapt creară un serial publicistic care continuă…Lumea începu să se intereseze asiduu de arta plastică, de valoarea tablourilor, de preţuri şi investiţii…

Lui Ioachim Harpaz îi veni inima la loc, Paul Nave nu părea să se necăjească de loc, dar misterul continuă.

———————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

25 noiembrie, 2018

 

Nu ştiu cum se numeşte atuci când soţii ajung să-şi aniverseze 40 de ani de căsnicie, dar exact la vechimea asta au ajuns nişte buni amici de-ai noştri, o pereche foarte simpatică şi straşnic de cumsecade. Atât de simpatică şi atât de cumsecade încât fiecare dintre ei s-a gândit să-i facă o mare surpriză celuilalt.
El s-a dus la o agenţie de turism şi a comandat, în cel mai mare secret, o excursie de sfârşit de săptămână cu un vapor de croazieră pe Marea Mediterană. Insulele greceşti, litoralul turcesc, patru mese pe zi, dansatoare de bar şi echipă distractivă, mă rog, tot tacâmul…Pentru ea trebuia să fie o surpriză de ultim moment.
Ea s-a dus la un restaurant unde se mănâncă bine şi a comandat în cel mai mare secret un meniu liber, la alegere, pentru vreo 60 de persoane, incluzând ceva rude dar mai ales prieteni, colegi buni şi câţiva vecini din bloc de care nu ştii niciodată când ai nevoie… Pentru el trebuia să fie o surpriză de ultim moment.
Totul ar fi fost bine şi frumos dacă nu s-ar fi potrivit ca ambele surprize să fie programate cam la aceaşi dată, adică una peste alta. Când el i-a spus „fă-ţi bagajele pentru mâine, că plecăm pe Mediterana”, în loc ca ea să sară în sus de bucurie şi să-l îmbrăţişeze, cum se aştepta el, doamna aproape că a leşinat. A rămas cu gura căscată şi i s-a ridicat tensiunea, iar el a crezut că de plăcerea surprizei…
Ea nu i-a spus lui nimic despre restaurant, unde plătise un aconto frumos, şi s-a dus urgent la cea mai bună prietenă care, când a aflat, a rămas şi ea cu gura căscată. Vestea s-a răspândit fulgerător printre toţi invitaţii, iar reacţiile au fost foarte diferite. Unii au văzut latura comică a evenimentului, alţii chiar s-au bucurat puţin, adică restaurantul ăsta le lipsea ca o gaură în cap, sau nu erau chiar atât de încântaţi s-o vadă, la o adică pe cumnata ei cam ţâfnoasă sau pe prietenul lui parvenit.
Dar nu reacţia musafirilor conta, ci reacţia sărbătoriţilor, vai de capul lor… Întâi au rămas amândoi interzişi, apoi au început lupta cea mare, ea cerea cu hotărâre ca el să anuleze surpriza lui, el cerea cu vehemenţă ca ea să anuleze surpriza ei. După ţipete au urmat plânsete, după plânsete o tăcere gravă şi, la urmă, ameninţări cu divorţul… Ameninţări cu divorţul la a patruzecea aniversare a unei căsnicii fericite? Care fericite?! Deodată şi-au amintit toate necazurile de acum 39 de ani încoace, cum a spus ea, cum a făcut el, cum ea nu e elegantă ca aia, cum el a renunţat la nu ştiu ce şi aşa mai departe…
Cum s-a terminat surpriza cea mare!? Noroc de noi, prietenii cei mai buni. Nu fiţi fraieri, le-am spus noi, împăcaţi şi capra şi varza. Voi plecaţi în croazieră fără grijă iar cu restaurantul ne descurcăm noi… O să mâncăm bine, o să toastăm în cinstea voastră şi, la întoarcere o să plătiţi diferenţa !!!

———————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

22 noiembrie, 2018

– Să vedeţi ce am păţit aseară, spune Boris Glazpapier, preşedintele comitetului de bloc. Ştiţi că s-au mutat nişte locatari noi de câteva zile, un tip de la primărie sau aşa ceva, un domn mai în vârstă foarte onorabil, cu familia. Am considerat că aşa e frumos, să le fac o vizită de bun venit, să mă prezint, să ştie cui să se adreseze dacă au o nelămurire. Sun la uşă şi îmi deschide o tânără frumoasă şi zâmbitoare. O întreb dacă tata e acasă şi aici e aici, nu era fiica tipului, ci soţia lui…

– Ei, se întâmplă, nu e chiar o tragedie, probabil că-s obişnuiţi cu asta, e de părere domnul Oiţerman. Când faci o asemenea combinaţie, îţi asumi şi anumite riscuri…, ca în orice afacere. Nu există numai avantaje! Cât despre tine, ai o scuză, nu ai intenţionat…

– Păi o gafă este prin definiţie neintenţionată…

– Teoretic, precizează dentistul Kleinergrois. Zilele trecute Şimon Şeinerovici era la restaurantul „Intermezo” cu o tipă, vroia să-i lase o impresie foarte bună, de intelectual subţire… Şi se apropie de masa lor un cunoscut de-al lui care-l întreabă foarte amabil: „Ei, cum sunt supozitoarele pentru hemoroizi pe care ţi le-am dat? Te ajută?”.

– Asta e deja ori prostie, ori măgărie…!

– S-a dovedit că nu e nici una, nici alta. Tipul îi împrumutase cu un an în urmă  nişte bani, iar Şimon îl ducea cu vorba. Ba că e răcit, ba că-l supără stomacul, ba că-i în criză…

– De hemoroizi?

– N-a precizat…

– Uneori o gafă poate fi foarte riscantă, spune Menaşe… Îmi amintesc de o întâmplare de prin anii 80, la Fălticeni. Stăteam la o coadă groasă la alimentara, se înserase dar rândul nu înainta. Şi lângă noi o doamnă îi spune soţului, îngrijorată: „Dacă nu suntem acasă până la opt, pierdem şi astăzi emisiunea de la radio Londra”… Noroc că…

– Şi de ce era o gafă? se interesează domnul Oiţerman care e american şi nu cunoştea situaţia de la Fălticeni.

– Păi, precizează Menaşe, care nu are nici un chef să-i explice, emisiunea de la radio Londra începea, de fapt, la şapte. Oricum erau în pierdere. Riscau să piardă şi rândul degeaba…

–––––––-

Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

1 august 2018

Într-o zi s-a prezentat la cabinetul dentistului Kleinergrois o domnişoară care căuta de lucru. I-a spus că a terminat un curs de asistente şi a prezentat o adeverinţă stampilată, în acest sens.

– Foarte bine, a spus doctorul care tocmai curăţa dantura unui ospătar… Pe tăviţa din dreapta sunt câteva instrumente. Dă-mi, te rog, unul pentru detartraj.

Fata s-a uitat lung şi melancolic la obiectele lucitoare, a ezitat câteva minute şi a renunţat să decidă. Kleinergrois m-a asigurat că orice piesă era bună întrucât erau pregătite exclusiv pentru acea misiune. Tinerele talente trebuie totuşi încurajate, aşa că n-a descurajat-o pe pretendenta la incadrare şi a supus-o discret la altă probă.

– Domnişoară, i s-a adresat el amabil, scoate din dulăpiorul de lângă dumneata materialele trebuincioase pentru un amalgam.

– Pentru ce?! a ciripit ea.

– Pentru amalgam. O să-i preparăm dumnealui o plombă dentară.

Tânăra era frumoasă şi elegantă dar, pe cât se pare, nu prea în temă. A ridicat din umeri şi a oferit o explicaţie gen “am lipsit de la lecţia asta” sau “când eram mică am suferit de otită”… Bunăvoinţa lui Kleinergtois nu se termnase însă, i-a mai oferit o şansă, dar tipa era cu totul în aer.

   – Nu-i nimic, orice început e greu…Uite ce o să facem: mâine dimineata la ora opt te prezinţi la cabinet. O s-o asişti pe asistenta mea. Ce nu înţelegi, întrebi. Ce nu ştii, o să-ţi explicăm. Dacă după o săptămână te descurci binişor, te-am primit.

A doua zi la opt n-a venit… La ora nouă nu apăruse… La zece, a înţeles că nu mai vine… La unsprezece a apărut. Continue reading „Dorel SCHOR: Schițe umoristice (118) – Ofertă de serviciu” →

Ultima oară când am fost la Roma, am locuit în plin centru, pe o stradă agitată, nu departe de monumentele istorice pe care le întâlneşti acolo la fiecare doi, trei paşi. Era cam pe la sfârşitul toamnei, numărul turiştilor era în continuă scădere şi, de aceea, consideram eu naiv, toată escapadă trebuia să revină mai ieftin.

Am găsit o cameră destul de curăţica la o pensiune condusă cu temperament şi energie de o cucoană cu părul pus permanent pe bigudiuri, ceea ce ar fi putut fi o performanţă, dacă nu m-aş fi prins, după vreo două zile, că e o modalitate inteligenta de disimulare a perucii. Proprietăreasa inclusese în preţul pensiunii şi micul dejun dar, deşi nu sunt pretenţios din cale afară, am hotărât după o singură probă, să încerc o altă variantă de hrănire.

Varianta se afla chiar peste drum, sub forma unei băcanii de cartier, acel gen inteligent şi simpatic de magazin alimentar unde poţi achiziţiona în cinci minute tot ce doreşti, adică o franzelă, ceva mezel, brânză, unt, coca-cola, nişte napolitane, mă rog, fără prea multă bătaie de cap. Singura dificultate era de a ajunge de pe trotoarul pensiunii, care era în stânga străzii, pe trotoarul băcăniei, care era pe malul ei drept. Semaforul din colţul străzii nu-mi putea fi de nici un folos, decât doar dacă aş fi intenţionat, ferească sfântul, să mă sinucid, pentru că şoferii italieni nu au nici un respect pentru culorile convenţionale.

Continue reading „Dorel SCHOR: Schițe umoristice – Un american la Roma” →