Al. Florin ȚENE: „Cultura, în cadrul fenomenului globalizării, nu se apără, ea se impune prin luptă constantă și valoare”

(Interviu cu Al. Florin Țene – Președintele LSR)

Domnul Al. Florin Țene, romancier, poet, dramaturg, eseist, prefațator, cronicar literar și jurnalist, este Președintele Ligii Scriitorilor Români de Pretutindeni, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, membru al Asociației Scriitorilor din Canada și membru corespondent al Academiei Americane Române.

Bogata sa activitate literară și jurnalistică este încununată, de-a lungul anilor, de un meritat succes, fapt pentru care a primit numeroase diplome și onoruri. Recent, Asociația Academică a Cititorilor l-a nominalizat, printre cei 20 de scriitori, „clasic în viață“, datorită operei sale și a muncii depuse în promovarea culturii române și a scriitorilor din România Tainică și Profundă.

Domnul Al. Florin Țene s-a născut în Drăgășani unde a absolvit Școala primară și Liceul Teoretic. A urmat cursurile Școlii Tehnice de Tehnoredactori „Dimitrie Marinescu” din București, apoi Institutul Pedagogic din Baia Mare, Facultatea de Filologie-Istorie. Este căsătorit cu poeta Titina Nica cu care are doi băieți: Florin și Ionuț.

Am solicitat domnului Președinte al Ligii Scriitorilor Români un interviu în legătură cu principalele momente din viața Domniei sale.

ION NĂLBITORU: Domnule Președinte al Ligii Scriitorilor Români, Al. Florin Țene, știm că sunteți originar din orașul viilor, Drăgășani, din județul Vâlcea, vă rog să ne spuneți cum vă simțiți acum, după decenii, de când ați plecat din plaiurile drăgășănene în Ardeal? Ce vă mai leagă sufletește de aceste meleaguri?

AL. FLORIN ȚENE: Întreaga viață, pe unde m-au purtat pașii am avut în suflet „crucea” orașului natal, fiindcă să știi, dragă prietene, că omul când se naște, prima înghițitură de aer pe care o inspiră, îl cheamă întotdeauna acolo unde a inspirat acea bulă de aer. În orașul sufletului meu am deslușit, la biblioteca orășenească, primele buchii din cărțile copilăriei, acolo am iubit prima oară, acolo am cunoscut-o pe soția mea, scriitoarea Titina Nica, acolo s-au născut copiii mei, Florin, cineastul și Ionuț-istoricul. Acolo am scris prima poezie la vârsta de 14 ani. Tot acolo mă aflam când am publicat în revista TRIBUNA de la Cluj, prima poezie „Eu m-am născut când… “. În orașul lui Gib Mihăescu am înființat pe când eram elev în clasa a X-a cenaclul literar Gib Mihăescu din cadrul Casei de Cultură. Toate acestea mă fac să mă reîntorc, cel puțin o dată pe an, în Drăgășanul meu drag.

ION NĂLBITORU: Când v-ați descoperit talentul scriitoricesc și ce ați făcut în acest sens în anii tinereții în locurile natale? (acțiuni literare, cenacluri, colaborări le reviste etc)

AL. FLORIN ȚENE: Așa cum spuneam, la vârsta de 14 ani am scris prima poezie pe un carnețel unde aveam desenate tot felul de instalații electrice, de aparate de radio cu galenă și o diodă, pe care le confecționam, cu ajutorul cărora ascultam, împreună cu colegii, postul de radio de la București. Pe când eram în clasa a X-a am înființat cenaclul literar din cadrul Casei de Cultură. Însă Comitetul Raional de Partid nu m-a lăsat să-l denumesc GIB Mihăescu, fiindcă marele scriitor era interzis și l-am „botezat” cu numele „Orizont”. Abia în anul 1965, soția mea a scris o informație în ziarul regional „Secera și Ciocanul” de la Piteși despre o activitate pe care eu și membrii cenaclului am desfășurat-o la Căminul Cultural din Prundeni și a denumit cenaclul Gib Mihăescu. În ziar a apărut această informație fără să fie cenzurat numele cenaclului. Atunci m-am dus cu ziarul la secretarul cu propaganda, tovarășul Nikita, și i-am arătat pagina cu informația. De atunci m-a lăsat să denumesc cenaclul literar din Drăgășani „Gib Mihăescu”.

Așa cum spuneam, am debutat în revista TRIBUNA de la Cluj, fără să știu că peste ani soția mea va lucra la redacția acestei prestigioase reviste. Eu am debutat în luna mai 1958 și Nichita Stănescu în luna iulie.

ION NĂLBITORU: Cum ați cunoscut-o pe poeta Titina Nica, cu ce farmece v-a cucerit, și v-ați căsătorit?

AL. FLORIN ȚENE: E o poveste lungă și frumoasă. Soția era elevă la Școala Viticolă la Drăgășani, iar eu elev la Școala Tehnică Tipografică „Dimitrie Marinescu “ din București, secția tehnoredactori, după absolvirea liceului. În perioada aceea s-a organizat la Casa de Cultură o manifestare cu scriitorii Anghel Dumbrăveanu de la „Scrisul Bănățean” din Timișoara, Doru Moțoc, Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Traian D. Lungu și Al. Florin Țene. Eu eram în practică la Pitești la tipografia din Găvana, unde se tipărea ziarul „Secera și Ciocanul”. Am fost și eu invitat, luând loc pe scenă alături de ceilalți scriitori. Sala de 300 de locuri era plină de elevi și spectatori. Printre aceștia era și eleva Titina Nica. Așa ne-am văzut la față. Dar… Ne-am cunoscut pe 13 iunie, de ziua mea, pe o bancă din Parcul Central de sub un pom bătrân de câteva sute de ani. Dar ne-am căsătorit peste un an pe când eram eu student la Baia Mare și ea în învățământ în Maramureș. Fiindcă pe atunci trebuia să ai aprobare de la Comitetul Regional PCR pentru a cumpăra verighete, am folosit două verighete din iarbă, pe care le-am păstrat între coperțile unei cărți până acum câțiva ani. Am și scris un roman despre acest eveniment intitulat „Inelul de iarbă.“

ION NĂLBITORU: Din anumite surse am aflat că ați fost redactor șef la ziarul „Lumina de pe Lotru”, la Voineasa, ziar al șantierului hidro-energetic. Cu ce amintiri ați rămas din acea perioadă despre „sălbatica Vale a Lotrului” și lucrările hidroenergetice, poate cele mai importante din România? Vă este dor să revedeți aceste mirifice locuri pe care, între timp, mâna omului le-a „domesticit”?

AL. FLORIN ȚENE: Am fost redactor șef al publicației săptămânale „Lumina de pe Lotru”, alături de Horia Gliniastei și mai târziu l-am luat și pe poetul drăgășenean Doru Raiciu, membru al cenaclului Gib Mihăescu. Ziarul apărea sub egida Sindicatului și se tipărea la tipografia din Rm. Vâlcea. Pe rând ne duceam vinerea noaptea la tipografia din Rm.Vâlcea să facem corectura și să citească șpaldurile cei de la cenzură. Era director general ing. Cocoș și soția dânsului director economic

A fost perioada când cu mașina complexului hidroenergetic vizitam șantierele de pe 5 județe, vizitam canalele de aducțiune, de fugă, Hidrocentrala de la Ciunget, Mănăileasa etc. La început până la Voineasa, până a se face drumul, se putea urca doar pe o potecă cu măgarul. Au fost ani eroici. Mi-ar fi dor să le mai vizitez…

ION NĂLBITORU: Care a fost motivul pentru care ați părăsit zona Olteniei și v-ați stabilit în Ardeal, la Cluj-Napoca?

AL. FLORIN ȚENE: Motivul a fost că ne-a demolat casa din Drăgășani și atunci am luat hotărârea să plecăm la Cluj unde era profesoară sora mea Violeta, și unde aveam prieteni la Tribuna și Steaua. De-a lungul vieții am constatat că familiei Țene dacă i se întâmplă ceva rău imediat apare un bine cu B mare.

ION NĂLBITORU: Ca scriitor aveți o bogată activitate literară. Vă rugăm să ne enumerați câteva din operele dumneavoastră, de suflet.

AL. FLORIN ȚENE: Toate operele mele sunt de suflet, cum spuneți dumneavoastră. Dar un loc apare îl au ANTOLOGIA 80 – Întoarcerea la metaforă, apărută la Montreal, ce cuprinde selecții din poemele celor 24 de volume de poezi publicate de-alungul vieții, și seria celor 6 romane din categoria Sfinții Închisorilor, fiind vorba de Radu Gyr, Traian Dorz, Vasile Militaru, Petre Țuțea, Valeriu Gafencu și Mircea Vulcănescu, romane ce se vând prin Librăriile Bisericii Ortodoxe.

ION NĂLBITORU: Ați fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, de unde ați fost exclus pentru că ați „deranjat” pe unii, dar nu v-ați lăsat învins și ați creat o Ligă a Scriitorilor Români care promovează cu adevărat literatura și valorile scriitoricești românești din țară și din diaspora. Cum v-a venit ideea să înființați această „Ligă”?

AL. FLORIN ȚENE: Datorită ambasadoarei Uniunii Europene Karen Fogg care mi-a acordat o bursă în structurile Uniunii Europene. Acolo am constatat că în Belgia erau 5 asociații scriitoricești, toate egale și cu drepturi depline față de guvernanți.Venind în țară m-am interesat dacă în fostele țări din Lagărul Socialist mai sunt Uniunile Scriitorilor. Am constatat că în aceste țări, foste socialiste, toate uniunile s-au desfințat și s-au înființat alte organizații de profil. Numai la noi a rămas Uniunea Sovietică, pardon, Uniunea Scriitorilor. Constatând acest fapt, pentru democratizarea mișcării scriitoricești din țară, împreună cu 10 scriitori clujeni, am înființat Asociația Liga Scriitorilor.

ION NĂLBITORU: Câte filiale aveți în LSR, în țară și diaspora, și câte reviste?

AL. FLORIN ȚENE: În prezent această organizație profesională are 39 de filiale, editează 19 reviste literare. Aceste filiale au o bogată activitate culturală în promovarea culturii naționale. Editează antologii și cărți. Avem și în străinătate 12 filiale. Chiar în luna octombrie din anul acesta s-a înființat la Madrid o filială a Ligi Scriitorilor condusă de un poet foarte talentat.

ION NĂLBITORU: Domnule Președinte, ce planuri aveți pentru viitor, pe segmentele: scriitoricesc și jurnalistic?

AL. FLORIN ȚENE: La vârsta mea e mai greu să-ți faci planuri pe o arie extinsă de timp. Însă voi lucra în continuare să promovez talente din România Tainică și Profundă, să scriu articole pentru promovarea activităților filialelor Ligii Scriitorilor, să contribui la editarea, înpreună cu redactorul șef Iulian Patca, revistei AGORA LITERARĂ oficiosul asociației noastre.

ION NĂLBITORU: Vă rog să transmiteți un mesaj nu numai membrilor Ligii Scriitorilor Români de Pretutindeni, ci tuturor scriitorilor români în orice colț al planetei se află.

AL. FLORIN ȚENE: Mesajul meu către confrații noștri de pretutindeni este să scrie, să lupte să-și promoveze operele, să nu-și uite rădăcinile, iar în cadrul fenomenului globalizării, arta nu se apără, fiindcă se pierde, ea trebuie să cucerească, să învingă obstacole. Și să nu uite că, conform latinului, cea mai bună apărare este atacul. Și… ar mai fi ceva, așa cum spunea Balzac „orice călimară poate să devină un Vezuviu. “

ION NĂLBITORU: Domnule Președinte, de când v-am cunoscut v-am apreciat valoarea. Dar, în comparație cu alții, am vrut să vă „privesc” și în „oglindă”, adică să vă percep interiorul, inima și sufletul, ca om. Consider că nu a fost membru din Ligă să fie refuzat când v-a solicitat ajutorul și sprijinul pe tărâmul literar. Calmul, echilibrul, imparțialitatea, sobrietatea, căldura sufletească, energiile pozitive pe care le transmiteți celorlați și dăruirea pentru promovarea valorilor v-au creat un prestigiu și un nume bine meritat. Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a vă răpi din prețiosul dumneavoastră timp liber și a mă onora cu această „discuție” prin care să vă cunoască și tinerele talente. Vă doresc multă sănătate și mult succes în activitatea culturală!

Interviu realizat de Ion NĂLBITORU – membru al LSR și al UZPR

Tudor PETCU: Un interviu cu antropologul Vintilă Mihăilescu – Complexe culturale la români

Tudor PETCU: Un punct esențial de la care ar trebui să pornească dialogul nostru ar fi, în opinia mea, lămurirea conceptuală a noțiunii de complex cultural. Cum ar trebui percepută și definită această idee din perspectiva antropologiei culturale ?

Vintilă MIHĂILESCU: Conceptul de « complex » vine din psihologie, în principal din psihanaliză – dar chiar şi acolo are numeroase înţelesuri în funcţie de o şcoală sau alta de gîndire. In sfera culturii, este mai mult o metaforă decît un concept. Dar, extrapolînd cu prudenţă din psihologie, am putea schiţa definiţia următoare: un complex cultural este un ansamblu de afecte, memorii, percepţii etc., de regulă refulate, care revin frecvent şi pe scară largă într-o populaţie în legătură cu imaginea de sine a acesteia şi care îi influenţează comportamentele conştiente. Trebuie precizat apoi că astfel de complexe culturale sînt prin definiţie istorice, adică apar, de regulă, în urma unei “traume” istorice de natură să afecteze într-un mod profund imaginea de sine a unui popor. Altfel spus, ele nu sînt “eterne”, constitutive unui popor, ci se pot schimba, pot să dispară, să fi înlocuite de alte complexe etc. La rîndul ei, o astfel de “traumă” îşi are sursa în comparaţie, într-o competiţie de imagine cu alte popoare, din care un popor iese afectat, “şifonat”, cu o carenţă, un “deficit de imagine” – sau are această impresie. În consecinţă, “complexele culturale” sînt în principal complexe de inferioritate; alte ori, afectele, memoriile, percepţiile etc se pot coagula însă la fel de bine în jurul unui complex de superioritate, adică a unei imagini de sine dominante, în ciuda faptului că realitatea nu prea mai susţine şi legitimează o astfel de pretenţie. De fapt, complexele de inferioritate şi cele de superioritate sînt, în multe privinţe, cam aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Ele pot începe, eventual, ca simple deziluzii, ca distanţă prea mare dintre nivelul de expectaţie şi cel de realizare, intre ce mi-am dorit şi ce a ieşit, ce-am fost şi ce-am ajuns. Trăit profund şi îndelung, sentimentul dureros al acestui decalaj poate fi refulat, devenind un adevărat “complex”. În fine, complexele culturale, tocmai pentru că sînt măcar parţial refulate şi subconştiente, antrenează, în mod firesc, “mecanisme de apărare”, tot subconştiente, prin care se neagă sau se relativizează “realitatea” traumei: nu-i adevărat că mă consider mic şi urît, n-am nici o problemă ! Sau, complementar, mecanisme de compensare: sînt timid, dar mă tratez !

Tudor PETCU: Sunteți de acord ca fenomenul complexelor culturale este caracteristic doar anumitor popoare, cum ar fi de exemplu poporul român ? Dacă da, care ar fi din punctul dvs. de vedere cauzele determinante ale acestui tip de complexe ?

Vintilă MIHĂILESCU: Categoric nu ! Românii au, ce-i drept, destul de vizibil un complex balcanic (de inferioritate), după cum şi maghiarii au însă un complex imperial (de superioritate). Nemţii au avut multă vreme un complex francez (de inferioritate) pe care l-au « tratat » atît de bine încît au căzut într-un complex de grandoare ; iar acum au un complex de culpabilitate pe care şi-l « tratează » cu multă grijă, dar care este încă activ, acolo, în subconştientul naţional. Şi aşa mai departe. Pe de altă parte, în măsura în care sîntem de acord că sursa, etiologia complexelor culturale stă în comparaţie şi un anumit soi de competiţie a reprezentărilor etnice (oglindă, oglijoară, cine-i cea mai frumoasă ţară ?), societăţile tribale din alte părţi sau cele ţărăneşti de pe la noi nu cred că au astfel de probleme. Ele ştiu că sînt ceea ce sînt într-o ordine rînduită şi sînt preocupate să menţină această ordine, nu să se întreacă în imagine cu vecinii. Cu atît mai mult cu cît aceştia din urmă sînt, prin însăşi ordinea cosmică în care cred cu tărie, a priori inferiori sau « ne-oameni ». Nu mai e nimic de pierdut sau de cîştigat în aceste condiţii, deci nu există nici un motiv de « complexare »…

Tudor PETCU: Considerați că tirania comunistă care s-a manifestat timp de 45 de ani a contribuit într-un mod esențial la amplificarea complexelor culturale în sânul poporului român ?

Vintilă MIHĂILESCU: A contribuit, dar într-un mod mai pervers, ca să spun aşa. Şi s-a manifestat mai ales după căderea sa. Comunismul a traumatizat direct persoane şi un popor întreg, cu consecinţe dintre cele mai diverse şi mai grave. Ceea ce a venit să întărească mai vechiul nostru complex de inferioritate nu a fost însă atît comunismul ca atare, cît imaginea despre noi înşine pe care ne-a creat-o în timp. Astfel, după 1990, ne-am comparat – şi am fost comparaţi – cu ungurii, cehii sau polonezii ; şi nu am ieşit prea bine… Dimpotrivă, acelaşi comunism a întărit imaginea pozitivă de sine a ungurilor, cehilor şi polonezilor : nici comunismul nu ne-a înfrînt ! Pentru noi însă, comparaţia a fost o traumă în plus, în mare parte refulată, dar care a generat « mecanisme de apărare » opuse : pe de o parte « rezistenţa prin cultură » (de fapt, şi noi am rezistat la comunism), pe de altă parte « nostalgia » (de fapt, nu era chiar aşa de rău); în ambele cazuri am încercat, mai mult sau mai puţin inconştient, să negăm trauma şi să scăpăm de complexul de inferioritate renăscut. Pe de altă parte, prin autarhia sa, prin închiderea practic totală la Occident, comunismul a făcut din acesta « fructul interzis », sporind valoarea sa de reper, de orizont de neatins al aspiraţiilor şi astfel, după căderea comunismului, a dus la o trăire şi mai dureroasă a decalajului care desparte nivelul nostru perceput de realizare de nivelul de aspiraţie. Repetarea obsesivă, dublată de un oftat resemnat sau enervat, a sintagmei « ca în ţările civilizate » este doar unul dintre simptomele mai recente ale complexului nostru balcanic de inferioaritate.

Tudor PETCU: Un alt subiect pe care aș fi tentat sa-l aduc în discuție ar fi următorul: complexul cultural ca forma de comoditate la români. Am putea afirma că acest inconvenient a devenit de fapt în ultima vreme un pretext de care poporul român doar se folosește fără a căuta să-și asume totuși o responsabilitate ? Cu alte cuvinte, suntem îndreptăți să vorbim despre complexele culturale în termenii unei fericiri inconștiente la români ?

Continue reading „Tudor PETCU: Un interviu cu antropologul Vintilă Mihăilescu – Complexe culturale la români” →

Tinerii scriitori în dialog cu Christian W. SCHENK – Ambasadorul literaturii române în Germania

Christian Wilhelm Schenk (n. 11 noiembrie 1951, Orașul Stalin, România) este un medic chirurg, poet, eseist, editor și traducător bilingv româno-german. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și Germania.

***

Reporter: La doar 10 ani, ați publicat prima dumneavoastră poezie. Ce a servit drept sursă de inspirație?

Christian W. SCHENK: Ca sursă de inspirație a fost „Zdreanță”, o pastișă după Tudor Arghezi, care „a dat ordin să se publice în revista Luminița”.

Reporter: Primul mentor pe care l-ați avut a fost Tudor Arghezi, povestiți-ne despre legătura care s-a format între dumneavoastră și scriitor.

Christian W. SCHENK: Primul mentor a fost Vasile Copilu Cheatră care m-a descoperit de copil în Brașov, pe când dădeam târcoale redacției revistei Astra, unde se țineau și ședințele Cenaclului Astra.

Ceva mai târziu, petrecându-mi vacanțele de vară la București, soțul verișoarei mele (eu fiind cel mai mic dintre toți verișorii) m-a dus la – pe atunci – Casa Scânteii, astăzi Casa Presei Libere, să văd și eu cum funcționează o tipografie. M-a lăsat într-o redacție unde lucrau Dan Deșliu și Victor Tulbure (Bănuiesc că era redacția „Scânteii” de pe atunci), astfel am ajuns și la redacția revistei „Luminița”. Acolo mi-am exprimat dorința de a publica și eu o poezie în revistă… Așteptau un material de la Arghezi care nu mai sosea, astfel au trimis un oarecare, nu mai știu cine era, cu consimțământul soțului verișoarei mele (probabil ca să scape de mine), să mă ducă și pe mine cu el la Mărțișor, unde era reședința de vară a poetului. Așa am ajuns la frageda vârstă de 9-10 ani să-l cunosc pe Maestru. Aveam întotdeauna cu mine un caiet cu poezii la mine, dar când m-a întrebat de poezii, am început să recit zdreanță (poezia dedicată Mitzurei) dar m-a oprit spunându-mi să citesc din caietul ce-l țineam în mână. S-a amuzat teribil auzind pastișa mea după Zdreanță pe care eu am intitulat-o Firuleț, care era într-adevăr pastișă și nu plagiat. M-a luat caietul și a început să citească cu un glas tremurat:

Stau întins pe iarba deasă

Nemișcat de multă vreme,

M-am îndepărtat de casă,

Stau, privesc doar printre gene.

(Și așa mai departe)

„Păi tu ești un poet adevărat”, mi-a spus cu un zâmbet șugubăț. Apoi a trimis poezia-pastișă (pe care a trebuit s-o scriu „pe curat”, împreună cu materialul său. Despre această întâlnire am scris un eseu lung în anul 1980, la îndemnul profesorului Gheorghe Bulgăr, cu ocazia centenarului Arghezi. De atunci, an de an, mergeam vara la Mărțișor (am fost odată și iarna la el în apartamentul pe care-l avea) și… mâncam șerbet cu apă, iar spre toamnă aveam chiar voie să culeg cireșe pe care el le păzea cu strășnicie fiindcă le vindea în fața porții… dar asta-i altă poveste. Ultima dată l-am întâlnit în 1965-66 când era deja bolnav. În tot acest timp eu îi citeam noutățile mele poetice, iar el îmi spunea unde și ce greșesc. Evident că în timpul anului citeam tot ce apărea nou de Arghezi și asta îl încânta mult chiar dacă nu înțelegem mult… și așa s-a stins șase ani mai târziu, chiar în luna lui Cireșar, din viață!

Reporter: În anul 1981 l-ați cunoscut pe Salvador Dali. Cum a influențat prietenia cu pictorul asupra operelor dumneavoastră?

Christian W. SCHENK: În 1981 fiind cu poetul și mentorul meu, Vasile Copilu Cheatră, pe urmele lui Aron Cotruș, căutând pentru o carte de corespondențe scrisorile acestuia, am ajuns și în Catalonia pe Costa Brava la Portlligat, un fost sătuc de pescari de lângă Cadaqués.

Nu pot spune nici pe departe că aș fi fost prieten cu el, ba dimpotrivă, nu-l plăceam de loc fiindcă era un tip foarte ciudat și în afară de asta nu vorbeam nici spaniola, nici franceza nici engleza sau catalana. Cheatră era prieten cu el încă din perioada interbelică precum cu Picasso, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Ion Caraion și alte personalități pe care am avut și eu plăcerea de a-i fi cunoscut (cu excepția lui Picasso). Astfel, în toată perioada șederii noastre acolo stăteam cu el doar la masa obligatorie, în rest stăteam de vorbă cu soția lui Gala, care pe atunci era bolnavă și Dali avea grijă de ea. Spre rușinea mea abia atunci am făcut cu adevărat cunoștință cu tablourile lui care atârnau peste tot și mai ale, claie peste grămadă, în atelierul său cu podelele pline de vopsele. Acolo mi-am dat seama de forța simbolurilor și mai ales a metaforelor imagistice a marelui pictor. Tor atunci am învățat că valoarea unei creații nu poate fi comparată cu valoarea creatorului…

Reporter: Ce va motivat să continuați să propagați cultura română chiar și după ce ați fost declarat persoana non grata în România?

Christian W. SCHENK: Am fost întotdeauna de părere că o țară cu limba și cultura ei nu trebuie confundată cu sistemul ei de conducere, în cazul de față de represiune! La fel atunci, ca și acum nu sunt legat de sistemele de guvernare, de critici ploconiți conducerii sau de diferitele institute care în loc să promoveze cultura, o jugulează. Că e din indiferență, prostie sau răutate nu are importanță. Motivul meu este cultura și nimic mai mult!

Reporter: De profesie sunteți chirurg, însă, scrieți și poezii. Cum reușiți să combinați aceste două activități? A influențat, cumva, profesia de chirurg asupra scrierilor?

Christian W. SCHENK: Nici pe departe! Scriam poezii cu zeci de ani înainte de a deveni medic. Mai mult am fost influențat de discrepanța celor două societăți în care am trăit. Nu am fost și nu sunt un romantic, n-am scris niciodată poezii de dragoste chiar dacă unii critici au interpretat unele în acest fel. Dragostea mea se referă la problemele societății, la limbile pe care le vorbesc, la dragostea mea pentru marile valori culturale!

Reporter: Care operă, dintre cele scrise de dumneavoastră, vă este mai dragă sufletului?

Christian W. SCHENK: Toate îmi aparțin, toate sunt copiii mei și ca oricare părinte îi iubesc pe toți la fel, cu slăbiciunile și defectele lor. Pe cele bune le alătur celor rele fără a încerca a face o diferențiere. Acesta e rolul criticii, al cititorului, și de ce nu, cel al posterității.

Reporter: Ce face a foi deosebită poezia română de cea germană?

Christian W. SCHENK: Deosebirile sunt foarte mari, nu în ceea ce privește valoare operelor cât în primul rând implicarea istorică în formarea limbii. Germana este o limbă veche care s-a format definitiv în secolul al VI-lea, pe când româna este atestată doar prin scrisoarea lui Neacșu din 1521. Pe când renumitul poet Walther von der Vogelweide (1170-1230) scria poezii în limba germană, româna era practic inexistentă. Abia în perioada când Martin Luther scria poezii și eseuri, limba română încă nu era atestată, abia când a tradus și publicat Biblia în germană limba română a început să fie atestată. Acest deficit, dacă putem să îl numim așa, a avut o extremă influență asupra poeziilor fraților Văcărești, Bolintineanu, Alecsandri și nu în cele din urmă a gramaticii lui Aron Pumnul pusă în practică într-n mod exemplar de Mihail Eminescu. Pe urmă nu trebuie uitate diferențele sociale și de mentalitate ale celor două popoare. Industrializarea a jucat de asemenea un rol important în creația celor două țări. Germania s-a industrializat foarte devreme ca urmare a industrializării Țărilor de Jos (Olanda), pe când România s-a axat pe agricultură. De aici și poeziile populare adunate și revizuite de Vasile Alecsandri sau mai târziu de fantasticul „Spațiu Mioritic” a lui Lucian Blaga.

După Eminescu, de formație germanofilă, s-au schimbat multe în lirica română, astfel pătrunzând romantismul târziu și în România. De la e încoace aș putea spune că diferențele nu sunt mai mari decât normalitatea perceperii societății autohtone. Totuși nu trebuie uitat nici faptul că limba germană este o limbă de circulație mondială (romancieri, poeți, eseiști, filosofi).

Continue reading „Tinerii scriitori în dialog cu Christian W. SCHENK – Ambasadorul literaturii române în Germania” →