„Un popor e mare, e la apogeu când dă sculpură bună,

Când dă sculptori MARI!” (Gheorghe Dimitrie Anghel)

Statuile [1] „din spaţiile publice comunică permanent cu trecătorii, cu spectatorii şi transmit mesajul unor idei şi sentimente majore”. Importanţa lor în arealul socio-cultural şi istoric, cu care coexista este covârşitoare, pentru că, pe lângă funcţia estetică şi educativă ele sunt şi amprenta identităţii naţionale. Un drum anevoios care duce riguros şi argumentat spre stimularea interesului pentru cunoaşterea reperelor identitare naționale. Cu toată incertitudinea şi amalgamarea – globalizarea – oamenii, românii – putându-se lega de un spaţiu, de un teritoriu, pentru a rămâne oameni. Nu trebuie să uităm că romanismul a purtat în decursul vremilor pe toate meridianele globului, prin oameni dedicaţi afirmării valorilor sale, o campanie permanenta, contribiund astfel la îmbogăţirea patrimoniului spiritual al omenirii. Este uşor de înţeles faptul că, şi prin statui, astăzi se demonstrează legitimitatea istorico-teritorială a unui popor. Este un mijloc subtil de dominare, de impunere, prin cultură.

Interesaţi, ne implicăm secvenţial, printr-o incursiune şi pledoarie mai puţin „conformista”, în acest demers, privind stăpânirea ungurească, instaurata pe pământul vechii Dacii, în spaţiul dintre Dunăre la Vest şi Carpaţii Orientali la Est, adică peste Marele Ardeal (Erdelu) – Voievadatele lui Salanus, Menumoruth şi Gelu – de la sfârşitul secolului al IX-lea, D.H., fără a epuiza extinderile, odată cu începutul năvălirilor şi instalarea lor, în acest areal geografic milenar Traco-geto-dacic. Ţinut stăpânit milenii, de valahi (păstorii romanilor), vlahi, (blasci – Anonimus), în perioadă la care ne referim, cucerire indecisă făcută prin violenţă barbară pe calea bătăliilor, a armelor. O stăpânire, menţinându-se apoi, tot timpul, secole dearindul, sprijinindu-se pe o formă de stăpânire agresivă, nu lipsită de teroare (Milton G. Lehrer – 1945), având un caracter distructiv, totul însemnând regres din punct de vedere al evoluţiei generale a societăţii, lăsând-o la o trepta inferioară, afectând unitatea profundă a civilizaţiei locale, material, spiritual-cultural şi politic, influenţând topografia secularelor aşezări, anihilând din faşă progresul sau stabilitatea economică tradiţionala şi dezvoltarea socială a băştinaşilor.

Îmboldiţi de vechi credinţe asiatice, în năvălirile lor pustiitoare, ungurii, caracteristic mai ales fazelor primitive de evoluţie socio-economica, dar şi în timp, în spaţiile ocupate, printr-o politică subversivă, au ignorat cu bună ştiinţă şi fără conciliere, coexistenta organică a elementelor autohtone, eterogene, a trditiilor aparţinând dezvoltării socio-culturale în etapele incipiente, şi nu numai, apelând la o îmbinare convenţională, forţată şi necritica, a adevărului istoric. Lămuritoare este şi explicaţia marelui scriitor norvegian B. Bjoernson (1907), – „nedreptăţile pe care le comite (guvernarea ungurească), fata de celelalte naţionalităţi,… injustiţii care vor duce mai devreme sau mai târziu,… prin înăsprirea măsurilor de deznaţionalizare, Ungaria la pieire”.

„Ungaria pierzându-şi sufletul, şi-a pierdut valorile” parafrazând nu întâmplător, stârnind mereu „îndoielile şi nesiguranţele” naţiilor din jur, perpetuând „vremuri grele” şi îngrijorări nejustificate, nepăsându-le niciodată de soarta altora. Astăzi când libertatea, siguranţa şi viitorul noastru sunt asigurate”, duhul primejdiillor” este fluturat nestingherit peste spaţiile luminate şi liniştite ale Ardealului. Strămoşii şi eroii neamului romanesc ne transmit mesajul că e nevoie să ne apărăm destinul, istoria, valorile şi interesele naţionale, naţiunea, credinţa, pământul şi drepturile noastre sfinte de „stihiile trecutului”! Este o datorie naturală dar fermă a fiecărui roman, ca şi în zilele noastre să demonstrăm o forţă de coeziune puternică şi demnitate în acest scop, astăzi dar şi mâine.

***

Ne vom lua libertatea, în această lucrare, de-a prezenta ceva mai detaliat, principala noastră preocupare despre un Monument şi monumente, şi de-a prezenta un moment, o perioadă de importanta cultural-istorica şi politica semnificativă, cu valenţe spirituale şi de conştiinţă national-umana specifică parcă locului; Zona folclorică a defileului Beiușului, surprinsă în spaţiul mai larg a Ţării Crișurilor de la începutul secolului al XX-lea, în contextul Evenimentelor europene şi mondiale ale timpului. Anul 1918. Pe „pământul şi aşezările transilvane începe domnia terorii”.

Am cuprins spaţiul geografic de referinţă al judeţului Bihor pentru că aceste locuri istorice, dragi nouă, au dat mari bărbaţi care au fost mereu în fruntea luptei pentru unirea şi propăşirea întregului neam românesc. La 4 noiembrie „fâlfaie pe casa dr. Ioan Ciordaș, din Beiuş, primul steag – tricolorul – ca un simbol naţional, iar de acum înainte sub cutele lui vom trăi şi muri” – Protopop Petru E. Papp. Unii au plătit prin jertfa lor, pentru că românii de aici, ca de altfel toţi românii din Transilvania şi Ţara Ungurească au avut de pătimit zeci de secole. Începe lungul şir al omorurilor premeditate şi înfiorătoare: BELIŞ, HUEDIN, FĂGET – LUGOJ, COVASIMTI, CURTICI, ŞIRIA, BERECHIU – harnicul şi bunul patriot Ioan Balog – delegatul satului la Alba Iulia a fost condamnat la moarte de către groful Terek Oliver şi gărzile roşii şi omorât în bătaie, în curtea conacului acestuia. Crimele odioase împotriva românilor au continuat şi în localităţile; SEGHIȘTE, CÂMPANI, ȘOHODOL, CRASTIORU DE JOS, CÂMP, SĂLIŞTE POIANĂ, TINCA, MARGHITA, TEIUŞ – BĂSEŞTI, şamd; atrocităţi zguduitoare petrecute în spaţiul ardelean. Au fost batjocoriţi, umiliţi şi omorâţi mii de oameni nevinovaţi! A început calvarul romanilor. Aici şi statuile au „pătimit” la fel! Apariţia şi dispariţia statuilor din spaţiul cultural românesc, bihorean în mod special, a avut o determinare, în primul rând politică, legată de istoria zbuciumată a acestor locuri.

***

Firesc, în destinul oricărui sculptor e nevoie să apară un moment în care îşi doreşte cu toată puterea fiinţei să realizeze un monument pentru spaţiul deschis. Oricâte satisfacţii poate aduce activitatea în atelier, sau expoziţiile personale de succes, dorinţa intimă că suprema realizare profesională de sine vizează însă plasarea unei opere monumentale în spaţiul public. Un asemenea prilelj este pregătit şi trebuie căutat prin laborioase eforturi pentru definirea personalităţii artistice şi civice a creatorului. A te înfăţişa lumii cu operele tale vizează o mare responsabilitate profesională şi morală, o angajare conştientă în faţa judecăţii publice pe termen lung. Privind cu atenţie, un asemenea demers are substanţa unei importante decizii şi imprevizibilui ca un risc asumat. Amplasarea unui monument într-un spaţiu pe care oamenii l-au perceput constant într-un anumit fel înseamnă a le modifica orizontul habitatului imprimat pe retina ani dearindul. În general oamenii sunt reticenţi la schimbări, fie ele şi arhitectonice, chiar dacă schimbarea o clamează deseori cu demagogica fervoare. S-au văzut cazuri în care, exemplu: cazul „Monumentului Independenţei” din Oradea, operă a sculptorului concitadin Constantin Popoviciu din Oradea, văzându-l unii cetăţeni şi-au manifestat ostilitatea. Este clar, percepţia era determinată şi de gradul de cultură al privitorului. Acum când monumentul nu mai exista, fiind „demontat” (citiţi demolat) şi furat, obişnuiţi cu el în spaţiul public rezervat lui, multora le lipseşte, peisajul este mai sărac, mesajul abandonat, compoziţia este mai mult decât regretata, cu toate că locul ei a fost luat de-o înălţătoare şi maiestuoasa „Catedrala Ortodoxă”. Din păcate, dimensiunea culturală şi inteligenta spirituală modestă, a edililor, a celor care-i consiliează, a celor care dispun, indiferent de dimensiunea responsabilităţilor asumate la un moment dat, în municipiul Oradea şi nu numai, şi în acest caz, cu regret, îşi spune cuvântul.

Gustul „publicului”, insuficient exersat, l-a condus pe acesta către respingerea unei opere de artă, reprezentativa, care astăzi a devenit prin dispariţia sa, din motive „discutabile, regretabile şi condamnabile” o dramă spirituală, în lipsa unor soluţii corecte şi obiective, justificate ferm, istoric, cultural şi moral.

Artistul, sculptorul, trebuie să fie un om tenace, bine organizat şi pregătit, întotdeauna în mod meticulos la întâlnirea cu spaţiul public ambiental. Colaboratorii în spaţiile publice, arhitecţii, specialiştii în peisagistica, edilii, trebuie să se supună grandioaselor viziuni-proiecte ale sculptorului realmente monumentalist. Creaţia sculptorului supusă întotdeauna exigentelor profesionale, în special, dar şi a celor care deveneau beneficiarii operelor sale, au impus o conduită aptă să genereze o relaţie superioară. Disponibilitatea şi capacitatea artistului de a transmite mesaje profunde, de a comunica prin intermediul operei sale, idei şi sentimente dintre cele mai înălţătoare şi nobile, a determinat reacţii de adeziune imediată şi entuziastă. Sentimentul eroic satisface întotdeauna, ideea publicului de identitate şi demnitate, fie că e vorba de monumente impunătoare cum a fost la Beiuş „Monumentul Martirilor Ciordaș şi Bolcaș”, amplasat în anul 1935 în Parcul Central al oraşului, avantajându-l a fi pus în valoare. Noi putem remarca o convingătoare relaţie, un loc de cinstire, intre natura, pe de-o parte şi opera artistului pe de altă parte, potenţând în mod reciproc creaţia artistică, printr-un dialog intim. Spre a se înţelege, a se vedea unicul şi simbolicul „Ansamblu Sculptural-Arhitectonic brâncuşian” de la Târgu Jiu.

Printre cele mai de seamă monumente de For Public amplasate în spaţiul Ţării Crisurilor în ultimele decenii, după prăbuşirea sistemului totalitar bolsevico-comunist prin revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, „Monumentul Martirilor Ciordaș şi Bolcaș” de la Beiuş, deţine o poziţie privilegiată. Simbolic şi evocator, măreţ şi desăvârşit prin proportoiile sale clasice, monumentul, infapt un simbol al libertăţii, a victoriei sociale şi naţionale, conferind personalitate spaţiului arhitectonic în care este aşezat, a devenit loc de pelerinaj, de creare şi manifestare de sentimente patriotce. Valoarea educativ-emotionala a operei, a monumentului, a determinat publicul să-l asimileze în inventarul locurilor de reculegere şi popas, de redeşteptare a conştiinţei româneşti, opera menită să glorifice atât istoria ţării, devenind un mesaj explicit prin care el exprimă elementele de substanţa pentru cultul eroilor, dar şi un promotor deschis spre dimensiunea demnităţii noastre naţionale.

Am parcurs introductiv, analitic, selectiv şi critic, un itinerariu istorico-geografic şi cultural de referinţă, cel al Ţării Crişurilor, pentru a fi relevate şi reflectate, condiţiile şi destinul tulburător, în creaţiile monumentale de For Public, în mişcarea artistică monumentală regionala, dar cu reverberaţii naţionale a poporului român, a marilor personalităţi istorice ale locului dar şi a marilor evenimente, într-un spaţiu istoric românesc atât de zbuciumat. Evidenţiind meritele manageriale, cultural-artistice şi patriotice ale iniţiatorilor, pentru efortul depus şi interes în ridicarea în spaţiile publice a unor monumente şi stătui reprezentative, pentru că ele să rămână în conştiinţa şi memoria istorică a urmaşilor, lucru extrem de important, mai ales prin consecinţele sale în timp.

***

Anul 1918 a însemnat sfârşitul primului război mondial, prăbuşirea şi destrămarea Imperiului Austro-Ungar, urmat de dreptul la autodeterminare a naţiunilor (Wilson). Transilvania şi o parte a Banatului au făcut parte din Imperiu, iar pentru noi românii, după multe jertfe şi sacrificii, s-a realizat împlinirea visului de veacuri – Unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional, unitar, independent şi suveran. 1 decembrie 1918. România Mare. Moment care aparţine unor vremi de-o dinamică aparte, moderne, a unor complexităţi istorice fundamentale care au marcat memoria locului.

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, şi după instaurarea administraţiei româneşti în spaţiile ardelene, atitudinea românilor faţă de cultură maghiară, faţă de operele de artă existente, faţă de monumentele de sculptură ridicate în pieţele publice, din localitaile ardelene, opere care preamăreau istoria şi personalităţile ungureşti de peste veacuri, a fost una de toleranţă, de înţelegere şi de integrare a acestora în circuitul naţional de valori, concomitent cu o perioadă de efervescenta cultural-artistica densă, privind manifestările şi realizările artistice romaneşti care se impuneau firesc arealului transilvan.

La momentul Unirii din 1918 – Iuliu Maniu în mesajul său către popor – spunea: „Noi, nu vrem să devenim din asupriţi, asupritori”[2]. Nobil şi uman mesaj, cu referire şi prevedere, la toate naţiunile conlocuitoare şi cu trimitere, la evenimentele care vor urma, „susţinând cu toată determinarea libera exprimare a identităţii etnice şi păstrarea valorilor de limbă, traditire şi cultura”.

Dacă în România nu s-a distrus niciun monument, nu aceeaşi atitudine faţă de monumente au avut-o alte naţii, după prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar spre exemplu, slovacii au distrus „Statuia Reginei Maria Tereza” din Bratislava.

Am dori să menţionăm, fapt deosebit de semnificativ, că atâta timp cât Transilvania a fost anexată Ungariei (1867-1918), intoleranta guvernare ungurească, nu numai că nu le-a permis românilor ridicarea unor monumente simbolice în spaţiile publice; statui evocatoare sau portrete omagiale ale personalităţilor reprezentative pentru cultură şi istoria poporului român, măcar în mod simbolic, mai mult, aceste guvernări nu i-au recunoscut ca şi naţie pe romani. Stăpânitorii nu puteau genera condiţia fraternităţii, respectului sau toleranţei. Nu consimţeau nevoia binelui sau sensibilităţii neamului românesc.

Dar, fie-ne permis a zăbovi asupra acestei perioade, luminate şi plină de semnificaţii din istoria României moderne, o perioadă plină de speranţe şi prolifică vieţuire pentru populaţia de dincolo de munţi, provinciile Banat, Crisana, Transilvania, Maramureş, Bucovina şi Basarabia, din toate punctele de vedere: politic, social, cultural, moral, şamd, şi cu mare interes şi îndreptăţire ne vom opri asupra spaţiului cultural ardelenesc, bihorean, cu predilecţie în Tara Beiusului.

„În mod firesc, după MAREA UNIRE, începând cu anul 1918 a urmat o activitate culturală şi spirituală efervescentă în Ardeal, dar şi la nivelul întregii ţări. S-a realizat osmoza, omogenizarea spirituală, prin difuziune culturală, dinspre centru, Vechiul Regat, spre toate ţinuturile româneşti” [3], prin diferite mijloace şi acţiuni culturale; spectacole teatrale, conferinţe, ridicarea de monumente în cadruri festive, etc. Un rol important l-au avut Nicolae Iorga, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu şi alţi oameni de seamă ai spiritualităţii româneşti care au conferenţiat cu diferite ocazii în aceste locuri ardeleneşti.

La rândul lor regiunile ardelene sunt deschise şi receptive să asimileze şi să se integreze cu propria potenţialitate culturală la închegarea spiritului naţional românesc. Pentru realizarea acestui deziderat un rol important l-au avut personalităţile care au militat pentru UNIRE „precum şi instituţiile şi organizaţiile culturale, în frunte cu ASTRA. Amprenta unor acţiuni culturale majore care să legitimeze întreg spaţiul românesc, se impunea cu precădere, prin realizarea şi amplasarea unor monumente de For Public, edificative spiritual cu caracter simbolic, şi care să reprezinte mari personalităţi istorice, culturale, politice şi militare, eroi ai neamului românesc în toate oraşele din Ardeal. În Bihor, la Oradea, iniţiativa realizării unor astfel de monumente au avut-o Generalul Traian Moşoiu, eroul eliberării Oradiei, la 20 aprilie 1919, Reuniunea Culturală „Cele Trei Crişuri” şi Primăria Municipiului Oradea.

Un Omagiu şi recunoştinţă, adus regalităţii româneşti, poporului şi militarilor romani. Pentru sacrificiul şi eroismul de care au dat dovadă în lupta pentru independenţă şi unitate naţională a tuturor românilor, s-au ridicat Monumente de For Public, precum; – realizarea Bustului regelui Ferdinand, Statuia reginei Maria, Statuia ecvestră a regelui Ferdinand, Statuia principelui Carol I. Toate acestea la iniţiativa şi susţinerea generalului Traian Moşoiu.

Bustul regelui Ferdinand I Întregitorul, s-a dezvelit la 17 octombrie 1920, în curtea „şcolii militare” (în faţa clădirii Diviziei jandarmeriei de azi), operă a sculptorului Mihail Kara (Mihaly Kara). La această ceremonie au fost prezente personalităţi de seamă ale culturii româneşti, în frunte cu Nicolae Iorga. Festivitatea a fost imortalizată pe peliculă cinematografică, precum şi aspecte ale programului ASTREI ce se desfăşura în acest timp la Oradea, 17-18 oct. 1920. Filmul urma să fie prezentat publicului orădean cu scopul de a se obţine fonduri pentru finanţarea unui nou monument, Statuia reginei Maria.

În anul următor, la 13 noiembrie 1921, Regina Maria avea să se bucure la festivitatea inaugurării propriei statui, alături de Principesa Marioara, operă a aceluiaşi sculptor Mihai Kara. Lucrarea a fost aşezată în faţa teatrului ce poartă numele reginei. Valoarea artistică a lucrării a fost apreciată ca fiind „o armonie de linii.” [4]

Continue reading „Cornel DURGHEU: Eroii neamului martiri, în percepția și expresia proprie artistului creator” →