Era un sfârşit de septembrie însorit. Cerul părea mai albastru decât oricând, iar nori uriaşi şi albi acopereau vârfurile semeţe ale munţilor ce se zăreau în depărtare. Prezentul şi-a pus destul de puternic amprenta asupra Laurei şi îi invadează violent simţurile şi gândirea. Se priveşte în oglindă. E palidă. Ochii nu mai au strălucirea de altădată, par stinşi şi adănciţi în orbite. Cearcăne vineţii au început să apară în jurul lor. Îşi ridică mâna stângă cu greutate şi pipăie sânul. Simte un nodul de mărimea unei nuci. Ştie ce va urma: chimioterapie, căderea părului şi în final întunericul. E viaţa ei. Nimeni nu are dreptul să o târască prin spitale, dacă ea nu doreşte. Vrea doar linişte. L-a rugat pe doctor să-i spună adevărul, cât mai are de trăit. El a fost sincer şi i-a spus:”După mine cam trei luni, dar eu nu sunt Dumnezeu să ştiu exact. Dacă veneaţi mai devreme vă extirpam sânul, dar acum e prea târziu, e mult prea târziu”. Totul se întâmplă cum vrei Tu, gândeşte Laura privind cerul prin fereastra deschisă. Se pare că mă iubeşti tare mult de vrei să mă iei la Tine. Vezi? Sunt calmă, nu mă plâng, nu mă vaiet şi nici nu mă revolt întrebându-Te: De ce? Ştii, nu mi-e frică de moarte, fiindcă sunt convinsă că mă va ajuta să ajung la Tine. Dar ei vor suferi îngrozitor cănd vor afla că unicul lor copil este pe cale să plece. Nu, nu trebuie să afle. Nu o să mă internez la oncologie şi nici nu o să fac citostatice. Oricum, totul este în zadar. Destinul îmi este pecetluit.
În drum spre oraşul unde locuia priveşte copacii de pe marginea drumului care începuseră să-şi piardă frunzele ruginite şi gândeşte:”Viaţa omului se aseamănă cu o frunză. La început e mugure, frunză tanără, mândră şi frumoasă, după care, odată cu trecerea timpului se îngălbeneşte şi se dezlipeşte de trupul obosit, slăbit si bolnav.”
O durere surdă pune capăt acestor gănduri. Opreşte maşina şi ea doua calmante foarte puternice întrebându-se: „Cât o sa mai rezist fără morfină? Sigur, nu mult timp. Cancerul este o boală perfidă, nu ai dureri decât în ultima fază, aşa cum sunt eu acum. Nu am avut nici un simptom. Mă simţeam doar puţin anemică, am slăbit câteva kilograme, fapt ce m-a bucurat că dieta pe care o ţineam a dat rezultate foarte repede. Am avut de câteva ori ameţeli, dar nu am luat în seamă. Doar când mâna stângă a început să mă doară destul de puternic am fost la medic, iar el după ce mi-a făcut o mamografie, un RMN şi o tomografie şi-a pus mâinile în cap. Se vedea pe faţa lui neputinţa şi compătimirea.
Asta e ! Nu trebuie să mă plâng, fiecare trăim atât cât ne este dat.”
Ajungând acasă îşi face un duş, se urcă în pat privind iconiţa de pe noptieră şi spune: „Mulţumesc, Doamne! Părinţii m-au crezut.
Ei cred că o să plec să lucrez la o firmă în străinătate. Eu care nu am minţit niciodată, acum a trebuit să mint pentru a-i scăpa de suferinţă, de chin, de durere. Ştii prea bine că am minţit pentru a-i proteja. Acum ce să fac? Spune-mi, te rog! Am observat că unele animale când simt că se apropie sfârşitul se duc şi se ascund, aşa o să fac si eu. Dar unde să mă duc? Da, ştiu! O să merg la peştera din munţi. Acolo este locul ideal.”
A doua zi, cu rucsacul în spate, urcă pe potecuţa îngustă care o duce la peşteră. Aerul de munte, mirosul de brad, ciripitul păsărelelor o fac să se simtă mai bine.
Soarele îşi aruncă cu dărnicie razele sale peste pământ şi ea se aşează pe o stâncă privind minunata privelişte ce i se desfaşura în faţa ochilor. „Pace, linişte şi frumuseţe aici printre brazi şi stănci, dar dincolo cum o fi? Şi acolo există iarbă, copaci, izvoare, soare, nori, stele ? Nu mai este mult şi o să aflu ce se ascunde dincolo de văl. Poate că este mult mai frumos de nimeni nu s-a îndurat să se mai întoarcă.
Bunicul mereu spunea:”Cu siguranţă lumea cealaltă e mult mai minunată de nu s-a mai întors niciunul dintre atâţia care au plecat.” Acum şi el e acolo. Nu o să fiu singură, ci voi fi cu cei dragi mie, cu bunicii, cu unchii, cu mătuşile, cu străbunicii… Poate că ei mă aşteaptă şi vor da chiar o petrecere în cinstea mea. Doamne! Ce gânduri îmi trec prin minte! Nu are rost să-mi plâng de milă, ci mai bine să văd partea bună. Iar partea bună este că mă voi întâlni cu cei plecaţi, că voi explora o altă lume, mult mai fascinantă decăt aceasta. Cine ştie, poate trebuie să plec, fiindcă sufletul meu pereche mă aşteaptă nerăbdator acolo, în lumea cealaltă. Uneori, se întâmplă ca adevărul să-l găseşti întâmplător şi să rămâi uimit când descoperi că o elucubraţie aberantă este un adevăr pur. Poate că trebuie să plec din lumea aceasta, fiindcă acolo mă aşteaptă marea mea iubire. În evoluţia mea am avut momente de stagnare, de regres temporal şi am facut numeroase greşeli inerente. De aş putea le-aş spune oamenilor să nu-şi piardă niciodată identitatea şi spiritualitatea. Şi le-aş mai spune să nu le fie frică de moarte. Strămoşii noştri daci plângeau cănd se năştea un copil şi cântau, se bucurau când cineva pleca în lumea umbrelor. Ştiau că lumea aceasta este o adevărată Vale a Plângerii, iar lumea de dincolo e o lume mirifică. Niciodată nu mi-a fost frică de moarte, dar nu-mi place suferinţa. O urăsc. Ce bine ar fi dacă trecerea de la o lume la alta s-ar face lin, de ar fi ca o adiere de vânt, ca o mângâiere. Iar mă apucă durerile. Nu mai am nicio scăpare. Trebuie să fac morfina. Bine că nu mai este mult pănă la peşteră.”
Când intră în peşteră o durere puternică îi străbate întreg corpul de-i vine să ţipe. Se aşează lângă o piatră uriaşă care era într-un loc mai întunecos şi gândeşte:”Nu are rost să mai trăiesc chinuidu-mă în halul acesta. Cu zi ce trece corpul îmi devine o mare povară şi-mi transformă viaţa într-un adevărat iad. Trebuie să termin. Nu are rost să mă chinui şi să aştept să treacă zilele. Acum cât mai pot, cât mai am forţă o să-mi fac prima şi ultima injecţie şi o să se termine tot chinul. O să-mi fac o doză letală de morfină care mă va duce dincolo. Ştiu că este mare păcat, dar nu este mai mare păcatul ca eu să sufăr ca un câine? Nu este mai mare păcatul ca eu să mă chinui şi să urlu de durere?”
Se reazemă bine de piatră şi când să-şi facă injecţia pământul se cutremură, piatra se rostogoleşte şi Laura cade în gol. Acea piatră astupase sute de ani o intrare care ducea într-o grotă care era situată la un etaj inferior. Aude o voce de bărbat :
– La orice mă aşteptam, dar să mă trezesc cu o fată căzând din cer peste sacul meu de dormit…..Te-ai lovit?
– Nu.
–Ai avut noroc că ai cazut doar de la 2 m.
– Doamne! Ce cutremur!
– Nu a fost cutremur. Muncitorii dinamitează muntele. Vor să construiască un drum, dar asta ce e? arătând spre seringa care căzuse lângă sacul de dormit. Te droghezi? Asta-i culmea! Doamne! Nu, nu se poate! Doamne, te-am rugat aseară când am dormit în sarcofagul Sfântului să mă ajuţi să-mi întâlnesc sufletul pereche şi tu râzi de mine trimiţându-mi pe cap o drogată?
– Nu sunt drogată.
– Am vrut…
– Ia dă tu rucsacul acela care a căzut odată cu tine, să văd ce ascunzi…
– Nu.
Laura se repede să-l ia de jos, dar el o împinge şi îi smulge rucsacul.
– Eram sigur! Aici sunt peste zece doze de morfină. Eşti cu iubitul şi vă drogaţi amândoi?
– Nu, sunt singură.
– Ce faci singură într-o peşteră cu atâta morfină?
– Am venit să…
– Uite ce fac eu cu morfina ta…..
Se duce spre un colţ al peşterii şi aruncă într-un izvor subteran toată morfina.
Laura se repede la el ţipând:
– Nuuu! Am cancer. Am nevoie de morfină pentru dureri. Dumnezeule! Ce mă fac acum?
– Adevărat? Nu minţi? Aşa arată un bolnav? Uită-te la tine! Ar trebui să fii palidă, fără vlagă, şi tu eşti roşie ca racul.
– De nervi, fiindcă am dat peste un nebun ca tine. Am fugit de lume să mor liniştită, să nu afle parinţii că fiica lor e pe moarte şi dau de un bonav psihic, care crede că sunt sufletul lui pereche trimis de Dumnezeu. Adevărul e că am vrut să mă sinucid, dar atunci a fost zguduitura şi am căzut.
– Norocul meu! Dacă o făceai rămâneam neânsurat toata viaţa.
Mă numesc Mircea Milipov, am 27 de ani, sunt speolog, născut pe meleagurile Ceahlăului şi lucrez la un institut de cercetări din Iaşi. Am mai multe pasiuni, printre care şi terapiile holistice. Asa, că ai dat peste omul potrivit care te va vindeca .
– Cancerul nu se vindecă, mai ales în stadiul în care sunt eu. Mi-a spus medicul destul de clar.
Laura Dragomir, 27 de ani, geolog, ardeleancă de prin părţile Sibiului şi lucrez într-un institut din Cluj.
– Se pare că ne potrivim. Bine că nu eşti olteancă! Mulţam, Doamne!
– Ce ai cu oltencele?
– Am auzit că sunt foarte rele. Cele mai bune neveste sunt ardelencele. Sunt faine!
Deci, tu ai vrut sa mori, iar El, se pare că are alt plan cu tine.
– Ce plan?
– Vrea să te vindeci, să fii nevasta mea şi să-mi faci vreo 5 plozi.
– Tulai, Doamne! Dar tu chiar eşti nebun!
– Sunt convins că ai să te vindeci. Trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a trimis o fată aşa frumoasă. Ia să fac un pic de lumină să te văd mai bine.
Se indreaptă spre un perete al peşterii şi dă jos o bucată mare de scoarţă de copac. Lumina pătrunde inundând peştera.
– Priveşte! Ce vezi deasupra acestei „ferestruici”?
– O cruce săpată în stâncă.
– Sunt speolog şi de 7 ani caut înnebunit această peşteră prin măruntaiele muntelui, iar ieri am descoperit-o. Aceasta este Peştera Sfântului.
– Care sfânt?
– Un sfânt fără nume. Legenda spune că cine doarme pe patul Sfântului 9 zile şi ţine post negru 3 zile se vindecă de toate bolile.
Se pare că în acest loc este o energie benefică foarte puternică, fiindcă eu nu am mâncat nimic de când am venit aici. Nu îmi este foame şi mă simt excelent. De obicei mănânc cât trei, iar acum văd că mă bântuie anorexia. Aici e ceva straniu.
Simt acea energie care mă încarcă şi îmi dă fortă, încredere şi bucurie.
– Ciudat! Eu când am căzut aveam dureri îngrozitoare, dar acum …
–Au încetat. E ceva aici. Mâinile mele o simt.
–Cine ţi-a spus despre acest loc?
–Acum 7 ani eram cu prietenii în vacanţă si am venit pe lângă unda lină, şerpuitoare a apei, dar care se învolburează furios cănd se apropie de munte. După ce am urcat pe poteca principală am ajuns într-o frumoasă poieniţă în mijlocul pădurii de brazi. Vântul aducea prin unduirile lui un parfum de zmeură. Am traversat poieniţa care avea o strălucire stranie de la razele aurii ale soarelui . Am mers pe poteca din pădure care ne-a dus sub pripoarele celor trei stânci singuratice care par că tâşnesc din adâncul pământului.
Am ajuns în timpul apusului când soarele părea doar un fir subţire de lumină care se stingea departe şi colora cerul şi pamântul într-un feeric joc de lumini.
Toţi contemplam apusul soarelui când din spatele stâncilor apare o bătrânică cu câteva mioare.
I-am spus că suntem pasionaţi de munţi, de peşteri şi de legende. Atunci ea ne-a povestit legenda Peşterii Sfântului a cărui intrare a fost astupată de o stâncă, în urma unui cutremur, cu câteva sute de ani în urmă. Femeia ne-a arătat zona unde ar trebui să fie.
De atunci vin în fiecare an aici, dar totul a fost în zadar pană ieri.
Urcam pe potecuţa care duce la peştera din care ai căzut, cănd am văzut cum o stâncă se dezlipeşte de munte şi alunecă . Am luat-o prin hăţişul pădurii până am ajuns la locul de unde s-a prăbuşit stânca.
Nu-ţi imaginezi ce bucuros am fost…
–Acum văd cât de minunată este această pesteră! Seamănă puţin cu Peştera Polovragi. Sper că aici nu sunt lilieci.
–Nu, nu sunt.
–E o adevărată dantelărie în rocile calcaroase, o adevărată simfonie de peisaje carstice, care încântă retina prin pitorescul lor deosebit. Natura e cel mai minunat artist, e un scluptor desăvârşit.
Ce frumos s-au unit stalactitele cu stalagmitele formând aceste coloane superbe! Seamănă cu un adevărat altar! Pare o lume de basm. Un loc rupt din altă lume.
Văd că apa nu stă pe loc, construieşte dar şi distruge dizolvând, erodând mereu roca pentru a-şi croi drum.
–Izvorul subteran în care ţi-am aruncat morfina îsi are lăcaşul prin adâncul hăurilor subterane, în lumea adâncă a întunericului de nepătruns. Când ajunge afară iese cu presiune din subteran şi cu un debit destul de bogat se prăvale de la o înaltime de 30 m, părând din depărtare un fuior de argint viu . La ce te uiţi?
–Aici este un zăcământ de magnetită.
–Iar mai spre stânga o sa vezi hematita.
–Parcă un designer a combinat negrul magnetitei cu roşul sângeriu al hematitei. Frumos !
–De-a lungul anilor am vizitat aproape toate peşterile din ţară, dar parcă nici una nu m-a obsedat ca aceasta.
–Sunt peste 12000 de peşteri. Mi-a plăcut în mod deosebit Peştera Vântului din Munţii Bihor, cu meandrele ei spectaculoase şi Peştera Izverna din Mehedinţi .
–Acolo a fost şi Jacques Ives Cousteau.
–Să vizitezi şi Peştera Coliboaia cu picturi rupestre foarte vechi, de peste 30000 de ani. Deosebită este şi Peştera Sugau cu picături de aur din Transilvania sau Peştera Topolniţa din Mehedinţi cu adevărate păduri de stalagmite, cu prăpăstii ameţitoare şi nu în ultimul rănd cu o deltă minerală.
Recunosc că m-a pus pe gânduri Peştera Movile care i-a inspirat pe scenariştii americani, şi a pus pe jar lumea ştiinţifică, au fost descoperite acolo peste 35 specii noi.
Natura este un arhitect neântrecut dacă mă gândesc mai ales la Peştera Altarului si la acest loc unde ne aflăm.
În acest loc este şi Paradisul dar şi Infernul. Pe amândouă le-am descoperit aici.
Vino sa-ţi arăt comoara pe care am găsit-o în sarcofagul Sfântului.
–Ai dreptate! Seamănă cu un sarcofag egiptean, doar că este săpat în stâncă .
–Ştii ce am găsit în el?
–Un schelet?
–Nu.
–O comoară dacică?
–Nu. Mai degrabă o comoara atlantă. Nu ar fi exclus ca Sfântul să fii fost un atlant.
–Am citit undeva, nu îmi mai amintesc unde, fiindcă în ultimul timp am citit tot felul de tâmpenii, că atlanţii au conservat cunoaşterea civilizaţiei lor pentru posteritate în cristale, care vor ieşi la suprafaţa la momentul potrivit. Ai dat de vreun craniu de cristal?
–Nu. Uite-te ce am aici!
–Ha-ha-ha! Comoara atlanţilor?! Sunt superbe! De asta m-am făcut geolog, fiindcă iubesc pietrele.
Acesta e un diamant de Maramureş, o floare de mină, un cuarţ minunat roz, un cristal fumuriu, o citrină, o heliotropă. ….Sunt cristale pure, neprelucrate. Unde le-ai găsit?
–În sarcofag. Cred că cine a stat aici se ocupa cu cristaloterapia. Le-o fi lăsat Paracelsus în trecerea lui prin România.
Privirea Laurei alunecă pe lângă Mircea şi se fixează pe peretele peşterei.
–Ce ai văzut?
Fata se îndreaptă spre perete atingându-l.
–Uite şi o cromită!
–Este un produs de segregaţie magmatică a unor magme foarte bazice. Vezi, are un aspect filonian în rocă. Vino să faci cunoştintă cu noua ta casă.
–Crezi că o să stau aici?
–Obligatoriu, până te vindeci. O să stai 9 zile cum spune legenda.
–Unde este ieşirea?
–Sunt 2km până acolo, arătând în direcţia opusă.
Laura şi Mircea merg de-a lungul apei subterane printr-o galerie frumos dantelată, înaltă şi îngustă, un labirint întunecat, ajungând într-o sală uriaşă care se asemăna cu o construcţie gotică.
Părea un loc feeric, de pe altă planetă.
Pereţii erau îngroşaţi de scurgerile stalagmitice şi din ei străluceau cristale minuscule. Locul era plin de stalactite şi stalagmite având forme care de care mai fanteziste. Natura crease tot felul de unduiri, de flori, de discuri, de nuferi, de coralite, coloane de tot felul , de la cele simple până la cele în formă de palmieri, draperii, perle , domuri şi gururi, ce se formaseră prin acumularea de calcit si alte minerale.
Formaţiunile de calcite, helictitele de pe tavan semănau cu nişte flori de lotus, cu farfuriile zburătoare şi cu stelele de pe cer.
Erau o mulţime de formaţiuni aciculare în formă de copăcei, braduţi si arabescuri stranii.
–Mircea, aici este o adevărată grădină de calcit, o lume a cristalelor, a splendorilor.
–Am numit acest loc Paradisul, dar nu departe de acest loc o să vezi şi Infernul.
Părăsesc acel loc mirific şi străbat o galerie care se unduia ca un şarpe.
–Simt miros de sulf.
–Am ajuns.
–Miroase ca în Peştera cu Aburi din Banat. Dumenezeule! Ce prăpăstii!
–Să fii atentă pe unde calci.
–Locul acesta îmi dă fiori. De unde vine zgomotul asurzitor?
–E alt râu subteran care vine din faţă şi se prăvale în aceste hăuri întunecoase.
–Peisajul acesta mă infioară, mă înspăimântă, dar mă şi atrage ca un magnet.
Laura merge pe marginea uneia dintre prăpastii şi priveşte acele adâncuri înfricoşătoare . Părea o stană de piatră cu privirea fixă în hăurile întunecoase.
Dintr-o dată muntele începe să se cutremure şi roci mari se desprind, se rostogolesc şi se prabuşesc în adâncuri. Dar fata pare că nu vede şi nu simte ceea ce se petrece în jur.
Mircea fuge spre ea, o trage de pe marginea prăpastiei şi se întorc în locul unde Laura a căzut, lângă sarcofag.
Observându-i privirea pierdută în gol o întreabă:
–Ce este cu tine? Ce se întâmplă în mintea ta?
Să nu-mi spui că ai vrut sa te ….
Îi ia faţa în palmele lui vorbindu-i pe un ton poruncitor
–Uită-te în ochii mei !
Fetiţo, să-ţi intre bine în căpşorul acesta frumos că o să te vindeci.
Ea îşi ridică privirea spre el zâmbind ironic. Privirile li se intâlnesc. Laura vede doi ochi mari, negrii şi adânci ca acele hăuri întunecoase în care a vrut să se arunce, care o privesc insistent şi o domină, pierzându-se în adâncul lor.
Aude ca prin vis: „O să te vindeci, o sa te vindeci….” Simte că acei ochi îi scormonesc prin creier şi pun stăpânire pe mintea ei. Aude vocea lui gravă : „O rază de lumină venind din conştiinţa christică pătrunde în corpul tău prin chakra superioară. Lumina o să echilibreze toate energiile şi o să ardă celulele bolnave. O vizualizezi?” Cu o voce slăbită fata-i răspunde:”Da, o văd”.
” Lumina curge lin prin tot corpul tău, prin toate celulule, prin fiecare atom. Ajunge la locul bolnav. Ce vezi? „
Laura şopteşte:
„Lumina se îndreaptă spre un loc întunecos şi …cred că o să eplodeze.” Fata leşină.
Mircea o ia în braţe şi o pune în acel sarcofag gândind: „Nu-mi place să hipnotizez, nu-mi place să mă joc cu mintea nimănui, dar fata asta e într-o stare depresivă groaznică.
Întunericul, moartea, negativitatea o atrag ca un magnet. Doamne! Chiar a vrut să se arunce în prăpastie. Acum o să doarmă mult şi bine.
În minte îi vin cuvintele bătrânului vraci din Bucegi : „Mircea, omul chinuit de o mare pasiune, înzestrat cu multă simţire si sensibilitate, ca tine, trebuie să rămână neutru între cele două extreme. Încearcă să ieşi din dualitate şi să priveşti totul cu detaşare. Detaşează-te de această lume, fiindcă moartea este în ea. Majoritatea oamenilor trăiesc dormind şi se trezesc doar când ajung în cealaltă lume. Tu încearcă să te trezeşti de pe acum şi ridică acest văl care orbeşte omul. Nu te lăsa prins în plasa amăgirilor acestei lumi şi a adevărurilor pe jumătate. Singura cale adevărată spre transcendenţă se află doar în tine. Caut-o! Armonizează-te cu Universul pentru a putea înţelege secretul, pentru a putea pătrunde misterul. Sufletul oamenilor este plin de cicatrici afective, adânci, dureroase şi neînţelese. Destinul tău este să-i ajuţi, să facă acest detestabil şi dureros drum în propriile caverne sufleteşti. În tine văd un potenţial enorm de a produce mari schimbări şi de a-ţi depăşi dorinţele personale şi egoiste. Rob al pasiunii mele am colindat multe ţări pentru a afla leacuri, pentru a vindeca oamenii, pentru a cunoaşte, dar rădăcinile mereu mă trăgeau să vin aici, în aceşti Carpaţi minunaţi.
Dacă omul ar fi conştient şi ar înţelege cauzele care-l îmbolnăvesc, atunci ar şti să prevină. Mereu am tras nădejde că într-o zi voi descoperi un leac care să învingă orice boală. Am ştiut mereu că destinul meu este să descopăr această poţiune miraculoasă. Am presimţit acest lucru şi într-o zi, când mă aşteptam mai puţin, totul mi s-a lămurit în urma unui vis. Cine caută cu toată inima, cu tot sufletul, până la urmă găseşte. Să nu uiţi asta niciodată!
Dacă vrei, poţi, chiar dacă totul pare împotriva ta şi imposibil de realizat. Mereu mi-am plecat urechea la nenumăratele glasuri ale Universului încercând să le înţeleg. Cand vei ieşi din peşteră mă vei uita, dar va veni un timp când iţi vei reaminti de mine şi de leacul meu.”
Cum de am uitat de el ?
Bătrânul avea darul de a face cuvintele să vibreze în sufletul celui care-l asculta.
În sinea mea gândeam că Dumnezeu l-a iubit tare mult de i-a dat un asemenea har.
L-am întâlnit acum 9 ani într-o peşteră din Bucegi. Am stat împreună trei zile, timp în care m-a învaţat cum să prepar acel leac . Când am plecat m-a binecuvântat şi mi-a zis: „Acum o să uiţi tot.”
Când am ieşit afară din peşteră totul s-a şters din memoria mea, de parcă acel lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată.
Să fie acest loc vinovat că mi-am reamintit de Bătrân? Cu siguranţă, aici se întâmplă ceva straniu.
Printre atâtea lucruri care m-a învăţat, mi-a arătat şi acel tratament foarte agresiv împotriva oricărei boli grave, care se aplică doar atunci când se crede că omul nu mai are nicio scăpare.
Am tot ce-mi trebuie pentru a prepara acel amestec miraculos de care era tare mândru acest Paracelsus al Carpaţilor.
În rucsac am tot felul de plante, de muşchi, de licheni. De când eram copil am fost pasionat de fitoterapie. Mi-am petrecut copilăria cu cărţile Mariei Treban în braţe. Farmacia Domului este minunată şi neântrecută. O să pun la lucru şi cristalele dacă tot le-am găsit aici. Să le pun pe centrii energetici sau în jurul ei? Hm! Cred că o să le aşez în formă de cruce. Nu este deloc indicat să faci cristaloterapie pe un pacient care e dus în lumea viselor, dar mâinile mele ştiu să controleze energiile. Doar am absolvit cea mai renumită şcoală de terapii alternative din Moscova. Cum spunea maestrul meu: „Milipov, mâinile tale fac minuni. Puţini oameni sunt în lume ca tine. Mulţi se omoară învăţând şi rareori ating performanţa, dar la tine totul este nativ. Tu parcă te joci”.
Bătrânul Ceahlău mi-a dat această energie.Părinţii mei erau pe varful Toaca când pe mama au apucat-o durerile facerii . M-am născut într-o frumoasă dimineaţă de august, când deasupra Ceahlăului a apărut o hologramă uriaşă în formă de piramidă şi o lumină stranie de culoarea curcubeului îmbrăţişa muntele.
Dacă toţi copiii vin în lume plângând eu am venit în linişte. Cât au insistat ruşii să rămân la ei, dar nu am putut să-mi părăsesc ţara, pământul şi părinţii. Sunt ataşat şi iubesc locul în care m-am născut şi crescut. Muntele îmi dă energie şi forţa de a-mi ajuta semenii.
Sărmanii oameni sunt rătăciţi în neguri şi pierduţi printre norii întunecaţi ai vieţii aspre, a timpului tulbure pe care-l trăim.
O sa vină o vreme când vălul orbirii va fi îndepărtat şi lumina din ei o să strălucească.
Spiritul strămoşilor noştri veghează de dincolo de vreme, de dincolo de spaţiu şi timp. Ei mereu lucrează acolo, în alte dimensiuni, trimiţând energia si iubirea lor protectoare şi vindecătoare. Simt energia şi chemarea lor. Simt energia şi iubirea Cerului şi a Pământului.
Din nefericire, am văzut destui care-şi denigrează ţara şi fraţii, neştiind nimic despre istoria şi lupta dusă de veacuri a acestui popor pe acest pământ, după unii blestemat, după alţii binecuvântat. Ei nu ştiu că fiecare piatră de pe plaiurile mioritice este stropită de sângele eroilor ce s-au jertfit luptând pentru libertate. Aceşti denigratori de neam şi ţară nu sunt capabili să audă suspinele vântului, munţilor, izvoarelor, pădurilor şi ale mamelor care şi-au văzut copiii ucişi de duşmani, de cotropitori, de întuneric.
Un popor care îşi ignoră istoria, care-şi ignoră trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul, aşa spunea Grigore Ureche.
Un popor care nu are conştiinţă nu va avea nici forţă vizionară şi se aseamănă ”fiarelor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte.”
Sufletul meu tânjeşte după tine, bătrâne Ceahlău, şi spiritul meu te cuprinde într-o lungă îmbrăţişare.
Mircea cade în genunchi în faţa crucii săpate în stâncă rugandu-se:
„Am nevoie de tine, Doamne, să mă ghidezi. Dă-mi înţelepciune şi energie pentru a o ajuta pe Laura ! Cer si Pământ ajutaţi-mă!
Se ridică şi începe să fărămiţeze şi să amestece plante de leac gândindu-se: „Mă întreb care boală este mai gravă, a trupului sau a sufletului? Pentru o vindecare completă şi sigură trebuie început cu vindecarea, în primul rând, a sufletului.
Îmi amintesc că într-o zi a bătut la uşa mea o femeie de 30 de ani care m-a rugat să-i vindec sufletul. Încercase tot felul de terapii, dar fără niciun rezultat. Avea o privire pierdută şi era nespus de tristă când îmi povestea:
„Am trecut prin clipe groaznice şi penibile din cauza lui, dar am trăit mereu cu speranţa că într-o bună zi o să mă vindec si o să reuşesc să mă eliberez.
Niciodată nu am crezut că iubirea te poate duce până în Infern. „
Eu i-am zis:Poate nu iubirea este cea care te-a distrus, ci ura.
„Da, ai dreptate. A fost un amestec de iubire şi ură, încât am ajuns să mă întreb şi eu ce simt. Comportamentul lui îmi provoca uneori milă, alteori silă, şi chiar o mare greaţă. Eram conştientă că pentru mine cel mai bun lucru este să evit să-l văd, pentru că atunci când îl vedeam sufletu-mi se otrăvea. Acest om devenise o otravă pentru mine, care cu fiecare zi ce trecea ma ucidea încet, dar sigur. Aşa că-mi impuneam să nu-l mai văd, să nu mai ştiu nimic de existenţa lui. El devenise îngerul dar şi demonul care mă chinuia.O parte din mine îl iubea şi altă parte îl ura. Era în interiorul meu o ură dar şi o iubire imensă. E groaznic să simţi în tine bătălia dintre ură şi iubire,dintre rău şi bine, dintre lumină şi întuneric. Parcă Paradisul şi Infernul sălăşuiau în sufletul meu şi se războiau între ele pentru supremaţie. Războiul acesta interior mă duce în pragul nebuniei.
Nu am ajuns la un nivel atât de evoluat încât să iubesc necondiţionat, adică el să facă ce vrea şi eu să tac şi să iert ca un bun creştin. Departe de mine aceste principii creştine pe care nu prea le înţeleg, fiindcă ele nu sunt pentru oameni, ci pentru supraoameni.
Sunt doar un om şi mai am mult de muncă cu mine însumi, până să ajung la Omul acela calm, care e impasibil la tot şi la toate. Am făcut yoga, meditaţii, am spus mantre, am privit şi desenat mandale, am făcut asane, mudre, dar totul în zadar. Eu mereu eram agasată de relele lumii interioare care se năpusteau asupra mea ca nişte balauri cu 10 capete.
Mă simţeam cel mai singur şi cel mai pierdut om din lume. Durerea inimii îmi întuneca raţiunea. Mintea mea plutea într-o mare nebuloasă. Îl uram pentru că nu puteam să mă eliberez de el. Parcă eram legată de acel om cu mii de fire invizibile. Un terapeut clarvăzător mi-a zis că relaţia noastră este karmică şi de aceea ….
El a fost omul pe care l-am iubit de când mă ştiu şi-l aşezasem în inima mea pe un frumos piedestal. El era îngerul şi zeul meu, până într-o zi, când am descoperit că în realitate era mincinos şi perfid. Atunci cerul s-a năruit peste mine. Ploi de meteoriţi mi-au bombardat sufletul care se destrăma de durere.
În disperarea amară care m-a cuprins, râurile de lacrimi nu mai secau. Aşa am început să-l caut pe Dumnezeu, dar el nu mi-a răspuns şi încep să cred în inexistenţa lui.”
Aici greşeşti! i-am spus.
Eu pot sa-ţi aduc argumente favorabile existenţei lui Dumnezeu. Pot să-ţi argumentez istoric, ontologic…..
Femeia însă era statornică în incredulitate şi mă privea atemporal.
Greşeala ei era că-l divinizase pe acel om. Pentru ea, Dumnezeu era acel bărbat, despre care aflase, într-un târziu, că o minţea, o înşela şi pe care nu-l putea ierta.
Pentru el avea toată iubirea şi toată ura din lume. Tot universul ei se învârtea în jurul acelui individ care-i înşelase toate aşteptările.
Până atunci nu am întâlnit niciun om care să iubească şi să urască cu atâta forţă. Am întrebat-o vrând să mă conving de sentimentele ei:Dacă lui i s-ar întampla ceva rău, ce ai face?
„O! Nu, nu cred ca aş suporta să i se întâmple ceva rău. Îl urăsc, dar şi-l iubesc, chiar dacă este un mizerabil ordinar. E groaznic ce mi se întâmplă. De-ar fi doar ură sau doar iubire, atunci ar fi bine. Dar în mine sunt amândouă.”
Şi ce vrei? Să fie doar ură sau doar iubire?
Femeia face ochii mari mirându-se de o asemenea întrebare şi gândindu-se puţin spune: „Vreau să înceteze zbuciumul meu sufletesc. Vreau să fiu calmă, senină, liniştită, indiferentă. Nu vreau ură, nu vreau iubire. Vreau doar vid.”
Când vei avea doar vid o să doreşti să-l umpli cu ceva.
„Atunci o să aleg iubirea, dar o formă superioară de iubire.
Ce minunat ar fi dacă totul ar fi atât de simplu, atât de uşor, încât să putem singuri şi după bunul nostru plac să ne umplem vidul sufletesc cu ceea ce este frumos, superior, cu o iubire pură, mare si minunată care să strălucească în noi, precum soarele pe altarul cerului albastru.
Mă simt străină şi părăsită, iar în jurul meu nu văd nici o mână întinsă, braţe care să mă îmbrăţişeze, un sprijin sau o protecţie.. Mă simt atât de singură, atât de singură….”
I-am spus:Nimeni nu-i singur. El este alături de tine. Numai că nouă, oamenilor, ne place fetişismul. Ne place să atingem, să pipăim, să mângâiem, neştiind că Dumnezeu nu poate fi atins şi că El nu stă într-un anumit loc, oricât am îngrădi noi locul respectiv. Este peste tot, doar în El trăim şi ne mişcăm. Caută-l în sufletul tău, în conştiinţa şi în inima ta!
Din zbuciumul tău sufletesc, din această singurătate apăsătoare se poate naşte o steluţă minunată, dacă tu vrei .
Şi mai trebuie să ştii că unor iubiri le este dat să nu se împlinească niciodată. Încă eşti tânără şi chiar dacă nu ai mai fi, atâta timp cât trăieşti mai există speranţa că într-o zi vei întâlni pe cel care te merită. Draga mea, nu se merită să-ţi pierzi timpul iubind un om care la rândul lui iubeşte pe alta.Trebuie să recunoşti că între voi există o incompatibilitate totală. Nu aveţi nimic în comun şi sunteţi totalmente opuşi, la fel cum este albul şi negrul, lumina şi întunericul, raiul si iadul. Iartă-mă că-ţi vorbesc aşa, dar din ceea ce mi-ai povestit eu asta am înţeles. Deschide ochii şi vezi adevărul!
Chiar dacă doare, chiar dacă inima ţi-e însângerată rupe pentru totdeauna acele fire invizibile, cu toată puterea, cu toată forţa de care eşti în stare şi fii tu însuţi. Nu eşti un om slab şi nici singură nu eşti. Sunt oameni care te iubesc şi care-şi întind braţele spre tine, dar tu nu vrei să primeşti îmbrăţişarea lor. Ştiu că este greu. E tare greu să rupi, să sfărâmi acel fir invizibil care te leagă de persoana pe care o iubeşti, dar când o iubire îţi face rău, când nu este reciprocă, atunci firul trebuie tăiat .
Privind parcă prin mine îmi zice:”Dacă aş putea şterge toate umbrele, toate dorurile, toate lacrimile, toate gândurile, toate frământarile care nu mă lasă să dorm!”
Dacă vrei, poti! i-am spus, dar adevarul era că mă simţeam neputincios.
Eu nu am fost niciodată îndragostit şi vorbeam despre ceva ce nu cunoşteam, despre ceva ce mă depăşea.
Cel ce-i va vindeca sufletul nu eram eu, ci Dumnezeu, timpul şi ea însăşi. Eram conştient că singurul lucru pe care-l puteam face era să-i trezesc conştiinţa şi să-i îndrept sufletul spre Dumnezeu, spre credinţă.
În minte îmi veneau mereu cuvintele lui Iisus:” Credinţa ta te-a vindecat”.
Nu ştiu cum este să suferi din iubire. Am iubit munţii, izvoarele, plantele, dar la capitolul femei am fost indiferent până acum. Niciodată nu m-a interesat culoarea ochilor vreunei fete. Pentru mine mult mai importantă era culoarea cerului, culoarea cristalului din vreo peşteră necunoscută sau a vreunei flori stinghere. Sunt iubitor de adevăr, iubitor de frumos, căutător de lumină, căutator de mituri, de legende, de civilizaţii dispărute, de comori de înţelepciune şi plin de compasiune pentru cei sărmani, bolnavi şi neajutoraţi. Poate că sunt şi un vânător de himere. Nu alerg şi străbat munţii în lung şi-n lat căutând comoara înţelepciunii, ascunsă în vreo peşteră adâncă şi neştiută de nimeni? Cine ştie, poate că într-o zi o s-o găsesc. Privind la lume mi-am dat seama că ceea ce este omniprezentă este nevoia de adoraţie. Unii adoră femeia, alţii pe Dumnezeu. Obiectul adorării se schimbă foarte des în lumea noastră. Bărbatul azi adoră o femeie, mâine alta şi tot aşa mereu. Femeile nu se lasă mai prejos şi fac şi ele la fel. Iar printre cei care se cred credincioşi am văzut destui care trec de la adorarea lui Iisus la adorarea lui Lucifer şi invers. Am văzut şi nebuni care-şi uită limitele şi exclamă:”Eu sunt Dumnezeu!”, ca după un timp să cadă în prăpastia neputinţei spunând: „Sunt doar un vierme!” Nestatornicia bântuie prin sufletele oamenilor, făcându-i să alerge ca bezmeticii. Am studiat miturile lumii care m-au prins în mreje, în vârtejuri ameţitoare, mi-au dat fiori. Tot citind şi plimbăndu-mă prin religiile lumii am devenit obsedat de şarpe şi observ cum unii îşi duc viaţa sub puternica influenţă a şarpelui ispititor al desfrâului şi cum alţii, foarte puţini, işi duc existenţa sub puterea şarpelui înţelepciunii. Uneori, credinţa şi îndoiala se duelează în al meu suflet aruncându-mă în abisuri ameţitoare. Sfinţii se duceau să traiască în pustiu, dar eu am descoperit un pustiu imens în sufletele oamenilor şi am aflat că nebunii sunt cei mai mari specialişti în Dumnezeu. Ei vorbesc mereu cu Dumnezeu şi uneori se cred chiar Dumnezeu. Cred în valorile creştinismului, numai că am văzut puţini creştini adevăraţi. Cel mai mult m-a uimit un pacient care spunea că este total dezamăgit de oameni, de Dumnezeu şi de Lucifer. Mi s-a părut cel mai intersant caz pe care l-am avut. Printre pacienţii mei am avut unul cuprins de o mare plictiseală. Omul era o fire erotică, dar femeile şi dragostea lor îl dezamăgise. În ultimul timp au venit la mine oameni care aveau probleme sentimentale. Am învăţat de la ei că o dragoste care moare seamănă cu o stea căzătoare. Străluceşte în căderea ei, după care, praf, pulbere şi uitare. Cu sinucigaşii a trebuit să lucrez mai mult. Le-am zis că dacă vor neapărat să-şi ia viaţa, atunci să moară pentru ceva mai bun, mai înălţător, să devină eroi, să zguduie lumea din temelii.. .Un stareţ de la o mânăstire renumită mi-a adus să tratez un călugăr care s-a îndrăgostit de o sfântă pictată pe pereţi. Am aflat că acea sfântă semăna perfect cu Ancuţa, o fată care venea în fiece vineri la maslu. Până la urmă călugărul a plecat cu Ancuţa şi acum au doi copii frumoşi. Cel mai mult m-a amuzat unul pe care l-a adus nevasta că delira tot timpul. Dupa ce soţia a plecat zice:”Domnule Milipov, eu sunt sănătos tun. Nu am nimic, dar îmi place la nebunie să o enervez pe cotoroanţa asta. Este o adevărată scorpie. Cum de m-am însurat cu ea?” Cu o săptămână înainte să vin aici, m-am trezit cu un individ care avea figură de proxenet. Era înalt, slab, cu o figură astenică şi cu nasul în vânt. Omul era terorizat de imperativul aparenţelor. Un bun şi talentat observator ar putea scrie un roman întreg despre acest individ, despre psihologia acestuia, reacţiile, revolta, viaţa interioară şi jocul aparenţelor. Cum se simţea urmărit de temeri, cum pleca noaptea de acasă ca o cucuvea şi se ducea la întâlniri ascunse de ochii lumii prin cabane şi hoteluri mai retrase. Devenise un foarte bun actor pe scena vieţii, jucând diverse roluri: de amorezat, de om care suferă, de câine bătut, de câine credincios, de om neânţeles, singur şi amărât. Acest om era un adevărat cameleon. Era şiret şi întotdeauna obţinea ce-şi propunea. Mereu a dus o viaţă dublă. Acasă cu nevasta şi la distracţii cu amanta. Omul minţise atât de mult, încât nu mai era în stare să spună un cuvânt adevărat. Era tipul de om care se prosterna în faţa femeilor ca un creştin în faţa icoanelor. Avea o plăcere nebună să-mi povestească despre isprăvile sale cu nevestele altora. Omul se întorsese la origini şi devenise o maimuţă care ţipa ori de cate ori vedea o femeiuşcă tânără. Avea despre sine o părere foarte bună, crezăndu-se un mare ziarist, un mare literat, înşirându-mi premiile pe care le-a luat şi cercurile elevate prin care se învârte. Acel grup de elite cu care se mândrea erau în realitate oameni plini de vicii, superficiali, non-valori, pe care această societate bolnavă, putredă, pe cale de descompunere, în agonia ei îi scosese în faţă . Trăiesc într-o lume nebună plină de nebuni. Uneori îmi vine să plec, să mă purific, să iau o gura de aer proaspăt, să mă regăsesc pe mine însumi, să uit de nebunia acestei lumi şi de atingerea ei, care începe să devină contagioasă. De aceea, din când în când revin la prima mea dragoste. Muntele a fost prima şi marea mea iubire.
Mircea terminase amestecul de plante şi se apropie de sarcofagul în care dormea Laura. Îşi plimbă mâinile la o distanţă de o palmă pe deasupra corpului fetei. Dă din cap gandind: Nu este deloc bine. Cancer la sân cu metastază la ficat. Până acum nu am avut un caz atât de greu. O să reuşesc să salvez această fată din ghearele morţii ? Dacă vrei, Doamne, atunci o să pot. Atinge uşor cu vârful degetelor zona ficatului încercând să elimine blocajele energetice. Simte că i se face rău şi se îndepărtează, aşezăndu-se lângă o stalagmită conică uriaşă care era lângă sarcofag. Închide ochii şi se roagă. După un timp ia ce preparase şi ridică uşor capul fetei, spunându-i: Te rog să bei tot ce-ţi dau. E spre binele tău. Te va ajuta foarte mult. Bravo! Acum o să-ţi pun cataplasme pe sân şi ficat, după care o să dormi liniştită.
Îi desface bluza, aplicându-i pe sân şi în zona ficatului cataplasme din argilă, găsită prin locurile pe unde umblase, amestecată cu alte ingrediente doar de el ştiute. O acoperă cu haine de ale lui şi se îndreaptă spre echipamentul cu care făcea scufundări subacvatice . Era pentru prima dată când prelua o energie negativă atât de puternică din corpul unui bolnav. Semăna cu un magnet care extrage răul din corpul pacientului. Ştia că are nevoie urgentă de o purificare. Ce ar putea să-l purifice mai bine decât o scufundare în apa limpede ca cristalul a lacului subteran din Sala Splendorilor, cum a numit-o Laura ?
Echipat corespunzător se aruncă în apele acelui lac subteran. Găseşte un sifon pe care-l depăşeşte, reuşind să exploreze noi galerii scufundate. De când a descoperit această peşteră vroia să cunoască carstul inundat, această lume aparte care-l acaparează şi-l fascinează, odată ce a pătruns în labirintul ei.
E conştient că este o lume plină de pericole pe cât e de atrăgătoare.
Îşi aminteşte de prietenul său Vasile, un temerar şi experimentat speolog care a explorat solitar un astfel de castru, unde şi-a pierdut viaţa, pentru a cunoaşte această lume misterioasă din adâncuri.
Tot explorând acele galerii inundate observă pe un perete, unde adâncimea apei era foarte mică o pictură rupestră în cărbune. Acea pictură era foarte asemănătoare cu cea descoperită în peştera Coliboaia. Continuând drumul prin acele abisuri i se descoperă în faţa ochilor o lume fantastică.
O lume de vis era în acele ape limpezi precum cleştarul. Când işi ridică privirea spre plafon are senzaţia că deasupra lui este cerul înstelat, dar ceea ce lumina în acel întuneric erau nişte vietăţi mici bioluminescente, ce păreau nişte steluţe albastre minunate. Mircea e uimit, nu credea să vadă această specie rară. Carpaţii sunt plini de mistere şi de minuni. Doar în peştera Waitomo din Noua Zeelandă a mai văzut aşa ceva.
“Muntele este plin de viaţă, de mistere, încântă simţurile omului îndrăgostit de frumos, de natură, incită fantezia şi mişcă sufletul până în profunzimile cele mai intime. El are puterea de a te schimba lăuntric, te purifică şi te regenerează.”
Aşa-i spusese Vasile Ionescu, speologul ardelean cu suflet de copil şi inimă de aur. El l-a iniţiat acum 7ani în tainele speologiei subacvatice. De la acel om minunat a învăţat o mulţime de lucruri. Îi este dor de el şi ştie că acum îl priveşte zâmbind dintre stele. Îşi aminteşte cum stăteau amândoi sub o mirifică boltă subterană şi cum şi-a îndreptat privirea spre o nişă de lumină spunându-i: „Destinul a decis! Peştera este semnul meu.”
L-a privit uimit, iar Vasile îi explica: „Peştera este un simbol mitologic privitor la întoarcerea la origini, la iniţiere, la renaştere.
În multe tradiţii iniţiatice peştera reprezintă lumea. Plotin spunea ca peştera întruchipează lumea noastră. Este şi un simbol al inconştientului, al primejdiilor neaşteptate şi simbolizează explorarea eului interior.
Deci, noi explorăm peşteri, dar în acelaşi timp explorăm şi lumea interioară şi cea exterioară. Ai nevoie de o mare forţă lăuntrică pentru a putea contempla inteligibilul, lumina şi a renunţa la umbre.
Adu-ţi aminte de peştera lui Platon! Spunea că noi traim într-o lume aparentă, în care vedem doar umbre. Intunericul peşterii este ignoranţa. Lanţurile cu care sunt legaţi oamenii sunt,de fapt, prejudecăţile, simţurile care ne limitează.
Focul simbolizează lumina cunoaşterii. Suişul spre ieşirea din peşteră este drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială. Contemplarea lumii din afara peşterii este cunoaşterea metafizică, cunoaşterea adevarată prin intelect şi raţiune. Soarele simbolizează perfecţiunea.
Eu am ajuns la concluzia că evadarea din mediocritate, cunoaşterea adevarată, salvarea din închisoarea condiţiei umane este contemplarea Frumosului invizibil,pe care-l poţi cunoaşte nu numai cu ajutorul raţiunii cum zicea Platon, dar şi cu inima şi sufletul.
Am descoperit în om ceva, un simţ aparte, care atunci când se desfaşoară întrece orice închipuire, orice imaginaţie. Acei care au acel simţ, acel ceva deosebit sunt extrem de puţini în lume. Sau s-ar putea să fie în fiecare om, dar într-o stare latentă, de profundă adormire, şi nu ştim cum să-l accesăm, cum să-l trezim.
Socrate zicea că cel ce vede cu ochii este în realitate orb.
Băiete, doar cunoaşterea este cea care te va elibera de ceea ce este comun.
Iisus prin apostolul Pavel spune : „s-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit”.
De aceea, pentru a înţelege cu adevărat este necesară intervenţia „duhului de viaţă” prin schimbarea minţii, pentru a înţelege lucrarea lui Dumnezeu .
Ideile de Bine, Frumos şi Adevăr să le sădeşti în sufletul tau.
Eşti tânăr, învaţă autostăpânirea şi luptă pentru dreptate !
Luptă pentru a fi propriul stăpân, având în mâini cheia care-ţi deschide calea spre Adevăr.
Mircea, omul ca spirit al cunoaşterii, întotdeauna îşi înalţă privirea spre cer, dorind în adâncul sufletului său să fie în armonie deplină cu Universul şi să se unească iar cu întregul din care s-a desprins.”
Vasile s-a unit cu întregul şi amintirea lui este vie în mintea şi-n sufletul lui Mircea.
Pentru el a fost un adevărat mentor. Curajos, răbdător, perseverent, sincer, devotat, iar acestea sunt doar câteva din virtuţile pe care acest ardelean bonom le avea. Când l-a întâlnit se zbătea între noaptea ignoranţei şi primele raze ale cunoaşterii. El l-a scos din tenebre şi l-a ghidat spre lumină. Era genul de om cate te îndrumă pe calea virtuţii şi perfecţiunii, reuşind să-ţi cultive dorinţa ardentă de cunoaştere.
Îi spunea: „Mircea, să nu-ţi fie frică să cauţi! Caută adevărul în acest vârtej de forţe spirituale şi încearcă să pătrunzi misterul.Urmează calea înţelepciunii şi a frumuseţii. Apostolul Pavel spunea că omul în viaţă are trei călăuze: Iubirea, Credinţa şi Speranţa. Să le urmezi ! Cunoaşterea spirituală este o adevarată aventură interioară şi personală. Exploreaza-ţi propria peşteră şi vei rămâne uimit de ce vei găsi acolo.”
Când îi vorbea privirea lui se oprea pe câte o stalagmită căutând parcă urmele sacre ale unei geometrii tainice, nevăzute, ascunse şi neştiute de nimeni, care unea misticul şi raţionalul din el.
L-a ascultat şi s-a plimbat prin gândirea filozofică, stiinţifică, teologică şi esoterică. A căutat prin toate gnozele lumii, dar nu a aderat la nici una, ci a încercat să creeze propria gnoză, unind credinţa cu învăţăturile lui Iisus.
A încercat să depăşească condiţia umană, a visat la transcendenţă, la cunoaşterea valorilor cu adevărat superioare, dar încă nu poate spune că a reuşit.
Cu cât cunoştea mai mult cu atât mintea lui pătrundea într-o mare nebuloasă. Se împiedica în aceste căutari, căzând în abisuri. Singurul lucru care-l scotea din acele adâncuri nepătrunse era firul credinţei de care se agăţa să nu se piardă.
De multe ori s-a rătăcit în acest labirint al cunoaşterii şi atunci se întorcea de unde a plecat.
În căutările lui a vrut să găsească „acel ceva” de care-i povestise Vasile, „acel simţ care întrece orice închipuire, orice imaginaţie”, dar nu l-a găsit.
Pe acest drum al căutarilor a murit şi a renăscut de nenumărate ori.
În minte i se aprinsese un foc ce ardea tot ce întâlnea, reţinând doar esenţialul.
Pelerinajul lui solitar prin acest labirint al vieţii şi cunoaşterii a fost plin de asperităţi, de obstacole, de lovituri, căderi, greşeli, urcuşuri şi coborâşuri, înaintări şi întoarceri.
Mereu a căutat lumina misterioasă, în acest întuneric care ne înconjoară. Se îndrăgostise de acea lumină care „luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.
Astfel de amintiri treceau prin mintea lui Mircea, în timp ce se întorcea prin labirintul galeriei care-l ducea la Laura. Ajungând lângă sarcofag o priveşte pe fată cum doarme şi un gând aproape obsedant îl urmăreşte.
Incapabil să-şi înfrâneze tainica nerăbdare care nu-i dădea pace, îşi pune palmele pe capul fetei vrând să-i cerceteze trecutul. Învăţase să citească în minţile oamenilor, dar foarte rar îl interesa ce se ascunde dincolo de aparenţe. Era convins că nu mai există femei virtuoase şi obosise să tot caute.
Era un fin observator şi nu l-a interesat niciodată falsele străluciri, aparenţele, tentaţia puterii, a controlului, ci din contră, i-a plăcut să treacă neobservat, urmărind şi analizând lumea şi a ei mişcare, care, uneori, pare spiralată, alteori sinusoidală. În inimă i-a înflorit pasiunea pentru cunoaşterea naturii umane şi simte un dor nebun, aprope obsesiv pentru absolut. În minte i se zbat şi se contopesc un amalgam de concepte şi idei, pe care gândirea, raţiunea, încearcă să le pună în ordine.
Uneori, se întreabă spre ce se îndreaptă această societate? Poate, că totul se întâmplă din cauza rupturii legăturii omului cu Dumnezeu. În loc să caute adevăratele valori, să-şi dorească din tot sufletul să evolueze, majoritatea oamenilor tind spre degradare, dezumanizare şi involuţie. Parcă au minţile pierdute în ceaţă. Nu înţeleg că iubirea duce la cunoaştere, iar cunoaşterea este mijlocul, drumul care duce spre adevăr, iar adevărul este cheia care-ţi deschide uşa spre mult visata libertate . Vasile îi spusese că omul îndrăgostit de natură, de frumos, este călăuzit în drumurile sale de o stea a cunoaşterii. Mircea era genul de om gata să ajute pe oricine şi întotdeauna spunea ceea ce gândea. Nu suporta oamenii uşuratici, fie ei bărbaţi sau femei. Dintr-o privire reuşea să-ţi citească în inimă şi-n gând. El înţelegea cel mai mic gest, cea mai usoară tresărire pe chipul oamenilor. Nu agrea flecarii, batjocoritorii, intriganţii şi vanitoşii. Avea momente când devenea un mare taciturn. Nimeni şi nimic nu-l putea scoate din acea stare în care voit se scufunda. În timp ce-şi ţinea mâinile pe capul fetei, cu ochii minţii vede tot felul de scene din viaţa Laurei. În acele imagini nu apărea nici un bărbat.
Curios! Fata asta a dormit toată viaţa în braţe cu pisicuţa ei gri vărgată. Nici un sărut, nici o îmbrăţişare . De ce? Trebuie să aflu.
Iar îşi lipeşte palmele de capul fetei concentrându-se destul de puternic asupra acelor scene, dorind să o găsească pe cea importantă. O! Am găsit! Asta e!
Laura era elevă la liceu când intră în camera unde locuia şi îşi găseşte prietena într-o baltă de sânge cu venele tăiate. Speriată aleargă pe culoarul căminului cerând ajutor. Sună la salvare şi în timp ce încearcă să-i oprească sângerarea o întreabă :”De ce, Corina ? De ce?”
Fata cu o voce stinsă îi răspunde: „Nu pot să trăiesc fără Ovidiu. Viaţa mea nu are sens fără el. Am aflat că de o săptămână mă înşeală cu Iuliana.”
„Nu înţeleg ! Chiar nu te înţeleg ! Cum să-ţi iei viaţa pentru un mizerabil?”
„Laura, nu ai cum să înţelegi, fiindcă tu nu ai iubit niciodată. Tu nu ai fost îndrăgostită, nu ştii cum este să fii dominată de sentimente. Tu nu ai răspuns nici unei priviri, nu ai divinizat pe nimeni, nu ai fost sub infuenţa acelui fior care te cuprinde şi te face să-ţi pierzi minţile. El e totul pentru mine. El este viaţa şi raţiunea mea de a exista.”
„Corina, eu nu cred că merită cineva pe lumea asta să-ţi dai viaţa pentru el. Iar dacă iubirea te duce într-un asemenea hal, atunci, prefer să nu mă îndrăgostesc niciodată şi să-i trimit la naiba pe toţi bărbaţii din lumea asta”.
În timp ce o puneau pe Corina în salvare îl zăreşte pe Ovidiu într-un grup de fete. Laura plină de nervi gândea: „Naiva de Corina a vrut să se omoare pentru acest vierme mizerabil, pentru acest păianjen otrăvitor, care dacă aş avea putere l-aş strivi fără milă. O gânganie mizerabilă şi otrăvitoare, asta e .”
Mircea îsi ia mâinile de pe fată şi zâmbeşte, amintindu-şi ce i-a zis un coleg:”Pentru femeie, bărbatul este o adevărată grădină zoologică.”
Dacă ar avea putere, într-un acces de furie ar fi capabilă să înfiinţeze un nou lagăr la Auschwitz şi ar gaza fără milă toţi bărbaţii, iar după aceea ar afirma cu nonşalanţă că a făcut un mare bine umanitaţii, scăpând-o de astfel de specimene. Ce dură e!
Se pare că nu trebuie să te pui cu fata asta , fiindcă e răzbunătoare, ia biciul şi loveşte fără milă.
Văd că acea moleculă daimonică primordială poate produce adevărate tornade în mintea acestei domnişoare, transformând-o într-o persoană nemiloasă, intolerantă.
Laura se trezeşte şi primul lucru pe care-l observă este crucea de deasupra acelei ferestruici care strălucea orbitor. Închide ochii gândindu-se că visează.. Când îi deschide privirea i se opreşte asupra lui Mircea care era cu spatele la ea şi cu faţa spre peretele peşterii pe care se afla crucea. Încearcă să-şi amintească chipul lui, dar nu reuşeşte. În minte îi apar doar acei ochi negrii, mari si frumoşi în care s-a pierdut, trimiţând-o în braţele somnului.
Mircea se întoarce şi vine lângă ea.
–Te-ai trezit?
–Da. Pentru ce te rugai?
–Pentru tine. Dormi de trei zile şi trei nopţi. Cum te simţi?
– Încă nu-mi dau seama ce se întamplă cu mine, şi se ridică uitându-se pe lângă ea.
–Ce este cu hainele astea pe mine?
–Sunt ale mele. Nu-ţi stă chiar rău în ele. A trebuit să te schimb de foarte multe ori, fiindcă ai transpirat îngrozitor.
–Nu-mi amintesc nimic.
–O să-ţi aminteşti. Te rog să bei acest amestec ! E după o reţetă secretă. O să-ţi facă bine.Te va vindeca, aşa mi-a spus Bătrânul din Bucegi.
Fata înghite tot conţinutul, strâmbându-se toată şi adoarme iar.
În ziua următoare Mircea îi întinde mâna, ajutând-o să iasă din sarcofag. O roagă să mai ia din medicamentul preparat de el şi se aşează amândoi pe sacul de dormit.
–Laura, vreau să cunosc povestea inimii tale….
–Trebuie să mă crezi lipsită de orgoliu, ca să-mi ceri să-ţi istorisesc viaţa mea.
–Dar pe cine să întreb despre tine? Vreau să te cunosc.
–O! Poţi să-ţi imaginezi o mulţime de lucruri despre mine şi cine ştie, poate că sunt adevărate. Oricum, din prima clipă când m-ai văzut ai crezut despre mine că sunt o drogată. Poate că sunt şi o femeie uşuratică. Ce crezi?
–Laura, iarta-mă! Înţelege, atunci când am văzut seringa…………Ce puteam să-mi închipui despre tine?
– Da, ai dreptate.
Ştiu ca viaţa unei femei începe cu prima ei pasiune.
–Prima mea pasiune au fost pietrele. Prin faţa casei noastre trece un pârau şi primul lucru care mi-l amintesc de când eram copil sunt nişte pietricele albe pe care le adunam din albia acelei ape cristaline. Şi acum mai am la părinţi, în cămăruţa mea, tot felul de pietricele pe care le luam de prin locurile pe unde umblam. Ele au fost prima şi marea mea iubire.
–Eu mă refer la altă pasiune…
–Pietrele şi pisicuţa mea gri cu ochi de smarald au fost dragostea mea. Nu m-a interesat nimeni.
Laura pentru prima data îl priveşte pe Mircea, observând că avea în faţa ei un bărbat tare chipeş.
Era un bărbat frumos, înalt, bine făcut, cu o frunte larg deschisă, nas aristocratic, buze rumene, păr castaniu, tuns foarte scurt, care-i dădea un aer ostăşesc. Ochii lui trădau multă vioiciune şi inteligenţă.
Chipul fetei reflecta nevinovăţie, prospeţime, tinereţe şi puritate. Era gingaşă, semănând cu un trandafir care acum începe să înflorească .
Simţindu-se privită, pentru prima dată în viaţa ei se simte copleşită de o mare timiditate, necunoscută până atunci. Priveşte în jos şi roşeşte toată, devenind mai atragătoare.
Mircea devine conştient că sufletul lui începe să fie însetat după savoarea unei mari iubiri.
Fiind atent la reacţiile Laurei observă că vocea ei trăda o emoţie puternică, nouă şi adâncă.
Cuvintele dintre ei par asemănătoare unui dans, punând în mişcare graţia minţii, chiar dacă vorbeau doar despre roci, gheţari, vulcani, peşteri şi nodul fusion.
*
Laura îl urmează pe Mircea printr-o galerie şerpuitoare, ajungând într-o grotă uriaşă. În centru era un lac subteran postvulcanic cu apă fierbinte, care avea o adâncime doar de un metru. Fata palidă şi emoţionată îi mulţumeşte cu un zâmbet plin de o graţie candidă. În jurul lacului erau fel şi fel de forme fanteziste create de marea arhitectă Natura. Ca un artist desăvârşit ce este, crease tot felul de flori, arbuşti, draperii, coloane, un întreg câmp de stalactite şi stalagmite, încât aveai senzaţia că te afli într-o grădină superbă dintr-un palat fermecat, coborât din lumea basmului. Minuscule cristale colorate străluceau din toate acele forme de vis. Involuntar îl strânge de mână şi îi spune: „Cred că am murit şi acum sunt în rai”. Impresionat de mângâiera îmbătătoare a degetelor ei o priveşte cu nişte ochi mai strălucitori ca acele cristale care sclipeau de prin pereţi, tavan, de peste tot. În acel décor de vis pare cea mai frumoasă fată pe care a întâlnit-o. Privirea lui plină de dragoste o face iar să roşească şi să-şi plece genele. Simte că se pierde cu firea şi inima i se aprinde când el îi ia mâna şi i-o sărută, spunându-i că aceasta este „piscina” pe care a descoperit-o ieri şi ar fi bine pentru sănătatea ei să stea cât mai mult, în acest amalgam de ape minerale carbogazoase, mofete, sofioni şi gheizere. El o să se ducă să exploreze galeria următoare.
Această adâncitură de granit este cea mai elegantă scăldătoare creată de natură, pe care am văzut-o. Parcă este special făcută pentru fiinţe din alte lumi, gândeşte Laura urmărindu-l pe Mircea cum dispărea în întunericul unei galerii. În centrul lacului era un gheizer care arunca un jet de apă pana la doi metri înalţime, iar pe margine erau altele mai micuţe.
Se simţea bine şi aproape uitase de boala care o măcinase. Se dezbracă şi intră în acel lac care o atrăgea într-un mod straniu. Semăna cu o floare sărutată de o ploaie caldă de vară, atunci când picăturile de apă îi atingeau pielea. Tânără şi frumoasă în mijlocul acelui lac vulcanic, în acel peisaj mirific, părea o zeiţă din antichitate. Prin mintea ei încep să se derulează secvenţe din timpul cât a zăcut în acel sarcofag. Îl vede pe Mircea cum îi da să bea o licoare dulce-amăruie, în timp ce îi spunea :”O să te vindeci, o să te vindeci………..” Îşi aminteşte cum tremura îngrozitor şi el a luat-o în braţe spunându-i: „Luptă! Fii puternică! O să învingi boala…Luptă! Luptă!” Ape curgeau de pe ea şi el o ştergea şi îi schimba hainele încurajând-o.
Parcă îi simte şi acum atingerea mâinii care-i ungea sânul bolnav, cu un fel de cremă nu prea plăcut mirositoare. Îşi duce mâna la sân, fiind curioasă să vadă cât de mare este acum nodulul. Nu-i vine să creadă. Nodulul disparuse. Acele amintiri îi produc o emoţie puternică şi lacrimile-i curg mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru acest înger păzitor pe care i l-a trimis. Îndoiala s-a înecat, iar speranţa şi încrederea au renăscut în sufletul ei. Iese din acel lac veselă, înviorată. Aşteaptă cu nerăbdare, ca după acele draperii, coloane, perdele dantelate în stâncă, să apară acel înger care timp de patru zile şi patru nopţi veghease la căpătâiul ei îmbărbătând-o mereu.
Când îl zăreşte un val de căldură o inundă, se roşeşte toată şi obrajii ard.
El o întreabă: „Te simţi bine?”
Nu i-a răspuns, lacrimile îi inundau ochii. O îmbrăţişează spunându-i: „Nu ai de ce să te mai temi. Tot ce a fost rău a trecut. „
Cuvintele lui sunau ca o harfă magică pătrunzându-i în suflet, mângâindu-i inima. Mircea o ia de mână şi ea îl urmează în tăcere până ajung la ieşirea din peşteră. Încep să coboare prin pădurea de brazi, alintaţi de adierea blândă a vântului.
Pe cerul albastru nu era nici un nor, iar soarele strălucea puternic, scăldând muntele într-o lumină feerică. Floricele mărunte îşi înâlţau petalele zâmbind mândrului astru ce le mângaia cu razele sale..
Liniştea şi pacea înnobilau peisajul îndemnând la visare. Până şi buruienile aveau un farmec anume, legănându-şi frunzele catifelate în adierea vântului.
Au întălnit un fir de apă şi au mers pe lângă el fără a scoate o vorbă, doar mâinile şi le strângeau la cea mai uşoară adiere a vântului . Trec pe lângă un pâlc de sălcii pletoase şi se aşază pe o stâncă, lângă un frumos izvor cu unda repede şi limpede ca cristalul. În jurul lor predomina verdele, care era presărat din loc în loc cu galben pal, iar deasupra era albastrul mirific al cerului. Peisajul era măreţ şi încânta sufletul oricui îl privea. Pe stânca care stăteau natura cioplise chipul unui bătran, iar la bază era o pătură de muşchi, care te îmbia să -l atingi.
Emoţii şi sentimente îi copleşeau pe cei doi tineri. Amândoi admiră o frumoasă pasăre care s-a aşezat pe ramura unui brăduţ şi începe să cânte fericită.
Stau nemişcaţi pe acea stâncă de granit, contemplând verdele ierbii, imensitatea cerului, jocul de lumini din apă, care nu departe se rostogolea peste nişte stânci abrupte, formând o frumoasă cascadă. Pe malul celălalt al apei era un pâlc de stejari cu trunchiuri noduroase, cu ramuri ca nişte braţe puternice ridicate spre cer, cu frunze care începuseră puţin să ruginească, semn că toamna îşi reintră în drepturi şi devine stăpână peste pământ. Sufletele celor doi îndragostiţi păreau fermecaţi de o muzică măiastră, pe care doar ei doi o auzeau. Ochii bărbatului pe care Laura îl diviniza o urmăresc şi simte cum un fior dulce o cuprinde şi o îndeamnă să vorbească.
–Atât de frumos!
–De când mă ştiu muntele m-a atras şi l-am iubit din prima clipă. În braţele lui mă simt aproape de cer, iar sufletu-mi parcă se dezlipeşte de trup şi pluteşte în eter, vrând să se unească cu lumea din care a venit. Aici mă simt iar copil. Sentimentele se înlănţuie şi se îmbrăţişează în lumea mea interioară.
–Şi eu am o senzaţie de plutire în sfere înalte. Totul este mirific!
–Când privesc izvorul, iarba, brazii, pietrele, cerul, regret că nu sunt poet, că nu pot scrie un poem naturii şi lui Dumnezeu .
–Te înţeleg. Întotdeauna am iubit muntele şi-n faţa maiestuozităţii sale mereu m-am simţit mică şi neânsemnată, precum un fir de nisip rătăcitor. Parcă un miraj învăluie aceste locuri şi-mi face inima uşoară ca un fulg de nea. Pentru mine această stâncă carpatină va rămâne mai preţioasă decat orice minunăţie a lumii.
–Şi pentru mine acest munte şi acestă peşteră pe care am descoperit-o va rămâne foarte importantă, pentru că aici te-am întâlnit, Laura.
–Aici am trăit ceasuri de deznădejde, de resemnare, dar şi de încântare.
–Speranţa, pe care tu ai îngropat-o a tâşnit cu putere din adâncul sufletului şi conştiintei tale. Îi văd razele strălucind în ochii tăi.
–Tu ai fost salvarea mea.
–Salvarea ta a fost Dumnezeu, acest loc cu energiile sale benefice, natura cu magia ei, credinţa, dragostea şi tu însăţi.
–Îi mulţumesc lui Dumnezeu, muntelui şi ţie, pentru vindecarea mea miraculoasă. Am venit aici să mor şi…
–Amândoi am venit aici, fiindcă aşa a vrut El. La ce te gândeşti, Laura?
–Îmi aminteam de ce am venit aici.
–Ai venit să mă întalneşti pe mine.
–Când te privesc simt cum mă îmbrăţişezi cu aripile tale protectoare de înger. Îmi amintesc cum mereu lacrimile-mi ştergeai şi-mi spuneai: „Nu-ţi fie teamă! Totul va fi bine. O să te vindeci.” Ochii tăi mereu zâmbesc şi buzele tale-mi şoptesc ..
–Te iubesc, Laura. Inima mea îţi aparţine.
–Dumnezeu ne priveşte, cerul ne surâde, vântul ne mângâie, păsărelele ne cântă şi parcă întreaga natură vibrează.
–La iubirea noastră.
–Am căzut în întuneric, iar tu m-ai ridicat. Tu eşti îngerul meu.
– Tu eşti iubirea mea.
Mâinile, sufletele şi inimile noastre se unesc acum pentru totdeauna.
În faţa lui Dumnezeu, a muntelui, a izvorului, a pădurii, tu eşti şi vei fi pentru totdeauna a mea.
–Tu eşti lumina mea. Iubirea ta m-a ridicat din abisuri şi inima mea cântă simfonia dulce a iubirii. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că exişti.
Tu eşti al meu, eu sunt a ta, în faţa întregului Univers.
————————————–
Carmen GIGÂRTU
Dragasani, 13.07.2020