ESTHERA
Capitolul IV
Prin fereastra larg deschisă se zărea chipul frumos al Estherei. Un zâmbet trist îi lumina chipul gingaş. Privea culorile răsăritului şi trandafirii înfloriţi, cum străluceau plini de roua dimineţii.
Adia un aer îmbălsamat de miresme. Un nor alb ca de zăpadă se plimba pe firmamentul azuriu al cerului, iar soarele strălucea şi ultimile picături de rouă dispăruseră. Păsărelele erau vesele, cântau cu foc, iar doi flutaraşi tare drăgălaşi se alergau printre trandafiri cu aripioarele larg desfăcute.
Lacrimile inundă ochii Estherei, curg şi i se înnoadă sub bărbie.
,,Iartă-mă că te iubesc, dragul meu. Singurul lucru care mi-a mai rămas să-ţi dăruiesc este libertatea. Fii fericit!” şi se ghemuieşte lângă fereastră plângând.
„Iartă-mă că te-am iubit! Iartă-mă că te iubesc!” şopteste printre suspine Esthera.
“De ce a trebuit să te cunosc? De ce ai apărut în viaţa mea? Eram atât de liniştită la mânăstire până ai apărut tu. Aveam 13 ani când mi-a murit măicuţa. Peste un an, după o boală grea s-a stins şi tătuţu. Până să moară şi-a chemat unica lui soră, care e maicuţă la mânăstire. A rugat-o să mă ia cu ea, să-i slujesc lui Dumnezeu. După patru ani petrecuţi între zidurile reci şi groase ale mânăstirii mă resemnasem cu soarta mea. Nu aveam vise,nu aveam dorinţe, munceam ca un roboţel, când la bucătărie, când la munca câmpului. Când am împlinit 18 ani maica stareţă m-a pus să vând la magazinul din incinta mânăstirii. Într-o zi a trimis altă măicuţă să mă înlocuiască. M-a luat la ea în birou, punându-mi în braţe un dosar voluminos, spunându-mi: “Esthera, o sa vină nepotul meu Ioan să scrie la calculator aceasta monografie la care am lucrat trei ani de zile. Tu să-i dictezi ca să scrie mai repede. Nu-l mai aştept, mă grăbesc să ajung la Episcopie. Trebuie să apară şi oricum ştie ce are de făcut.”
Nu au trecut nici cinci minute că pe uşă a intrat un bărbat înalt cu părul lung, prins într-o coadă, cu un cercel într-o ureche şi zâmbind mi-a zis:
,,Bună! Tu trebuie să fii Esthera, cea mai tânără măicuţă de aici. Sunt Ioan Panait şi mă simt onorat să lucrez cu o fată aşa de frumoasă.”
M-am înroşit toată şi mi-a căzut dosarul din mână, mai ales că mă privea atât de insistent cu ochii lui frumoşi şi iscoditori.Simţeam că ceva ciudat se întâmplă cu mine, dar nu înţelegeam ce. M-a luat de mână şi m-a aşezat pe fotoliu maicii stareţe, iar el a luat un scaun şi s-a aşezat lângă mine. În fiece zi, timp de o lună de zile, petreceam împreună câte două ore în acel birou . Lucram cam o oră pe zi şi restul timpului vorbeam despre tot felul de lucruri, de nimicuri. Îşi făcuse un obicei de a-mi lua mâna şi a o ţine între palmele lui, iar eu mă înroşeam şi mă pierdeam toată.
Într-o zi mi-a zis:
,,Nu ai vrea să alergăm pe câmpuri, să stăm pe iarbă, să ascultăm împreună ciripitul păsărelelor, să culegem flori? Ce frumos e muntele acum! Nu ai vrea să urcăm printre stânci, să fim acolo sus? arătându-mi muntele prin ferestruica mânâstirii. Mi-a luat mâna şi a dus-o în dreptul inimii, lipind-o de pieptul lui, spunându-mi:
– Nu ai vrea să ne plimbăm la lumina lunii, să îngenunchem în mijlocul unei poeniţe şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce a creat? Eu îi mulţumesc în fiece zi, pentru că te-am înâlnit, Esthera. Îi mulţumesc pentru clipele în care te pot privi şi-ţi pot auzi glasul tău suav. Viaţa de la mânăstire, nu-i pentru tine. Vino cu mine!
– Dar aici este casa mea, lumea de afară îmi este străină.
–Ştiu că în urmă cu câteva luni ai împlinit 18 ani, acum poţi să decizi singură, nu trebuie să-ţi îngropi tinereţea între aceste ziduri reci şi groase.
– Preotul ne-a spus că diavolul ne va ispiti să plecăm din mânăstire.
– Ha,ha!Deci, eu sunt diavolul. Uite-te bine la mine! Vezi, am cumva coarne, coadă şi copite? Aşa mă vezi tu? Uite ce o să facă diavolul ăsta care te iubeşte, şi m-a luat în braţe şi m-a sărutat. Am vrut să mă opun, să zic nu, dar el mă săruta mai cu foc şi până la urmă i-am raspuns şi eu timid.
– Călugăriţele sunt mirese ale lui Dumnezeu.
– Tu crezi că Dumnezeu are nevoie de astfel de mirese, de nişte biete muritoare sau de slujitori? El care a făcut tot şi toate nu are nevoie de nimeni şi de nimic, doar noi, oamenii, avem nevoie de ajutorul Lui, să ne lumineze. Nu vreau să mă cert cu mătuşa mea, dar ţi-a băgat în cap nişte idei eronate, te-a îndoctrinat….. Uită-te în ochii mei şi spune-mi:
Tu chiar crezi că Dumnezeu te vrea mireasa Lui?
M-am înroşit toată şi lacrimile au început să-mi curgă.
–Ai dreptate!Mi se pare cea mai mare nerozie ca un om să acceadă la un asemenea titlu.
M-a luat în braţe şi m-a acoperit cu sărutări şoptindu-mi:
–Esthera, este un Dumnezeu care vrea doar binele şi fericirea oamenilor, dar oamenii cu micimea judecăţii lor nu-L vor înţelege niciodată. El vrea ca tu să
fii mireasa mea, iar dacă ai accepta aş fi cel mai fericit om.
Am început să plâng mai rău, iar el mă mângâia şi mă săruta şoptindu-mi:”Te iubesc, Esthera.Vreau să fii soţia mea”, când pe uşă intră maica stareţă săgetându-ne cu privirea ei rece.
“Esthera, du-te la magazin !’’, îmi spune cu o voce tăioasă. În ziua aceea am privit ore în şir prin fereastra magazinului brâul de munţi care înconjurau ca un zid mânăstirea. Am contemplat luminile amurgului şi-mi doream ca el să fie cu mine. Aşteptam cu nerăbdare o nouă zi ca să-l pot vedea şi auzi cum îmi povesteşte câte-n lună şi-n stele. Începusem să cred că lumea este mult mai frumoasă în afara mânâstirii şi că destinul meu e altul şi nu acela de a munci ca un sclav, în acea închisoare cu porţile deschise.
Doamne! Cât îmi doream să treacă timpul mai repede, să-l pot vedea, să-i aud vocea, să-i simt privirea asupra mea. Mă înroşeam doar gândindu-mă la el şi mii de fiori mă cuprindeau. Seara, după slujbă, când am vrut să mă duc în chilie, după o tufă mare de liliac a apărut el, spunându-mi să las fereastra deschisă.
Am ajuns în chilie cu inima bătându-mi atât de tare, crezând că o să-mi sară din piept.Am deschis fereastra privind frumuseţea cerului şi a lunii. Am auzit nişte paşi şi dintr-un salt el era lângă mine. M-a privit în ochi şi m-a sărutat. Mi-am pierdut capul răspunzându-i, mângâindu-l şi sărutându-l cu pasiune, cu disperare. Ca prin vis am auzit uşa trântindu-se şi vocea stareţii :”Ce ţi-am spus, diavole, să nu mai calci pe aici….”
El m-a luat de mână şi am sărit pe fereastră. Am alergat printre tufele de trandafiri, am ajuns în spatele mânăstirii şi am ieşit printr-o spărtură din gardul gros de cărămidă care împrejmuia totul.
Am alergat ţinându-ne de mână peste tarlalele de grâu, de porumb, până ne-am oprit în spatele unei case impozante, dar foarte vechi.
–Am ajuns. Asta e casa bunicilor mei.
–Ce o să le spunem?
–Nu locuieşte nimeni aici. Bunicii au murit de mult, dar ştiu că de acolo unde sunt, ne dau binecuvântarea lor.
–Tu stai singur ?
–Eu locuiesc în Sibiu, dar când am timp vin să mă recreez, să-mi încarc bateriile . Am avut o copilărie fericită, am fost răsfăţatul bunicilor.
Mă ia în braţe şi intrăm în casă. Era un hol imens şi foarte înalt, în care era o canapéa, două fotolii de piele şi o măsuţă. Era zugrăvit într-o nuanţă de albastru asemănătoare cu albastru de Voroneţ. Pe toţi pereţii erau tablouri mari şi vechi.
–Aceştia sunt bunicii mei, şi-mi arată un tablou imens pe un perete. Bunicul a fost artist, pictor de biserici. De pe perete ne priveau doi bătrânei simpatici. Deschide o uşă arătându-mi o cameră spaţioasă.
–Aici a fost biroul bunicului. Am lăsat-o aşa cum era. Nu am făcut nici o modificare. De fapt, sora mea, Marina a fost cu ideea să nu schimbăm nimic. Ea e mai ciudată. Ne spune dinainte când se întâmplă ceva.
–De unde ştie?
–Nu ştiu. Când am plecat mi-a spus râzând :”Du-te, Ioane! O să-ţi găseşti iubirea într-o mânăstire.” Am crezut că glumeşte, dar acum văd, că a avut ca întotdeauna dreptate.
Îţi place camera de lucru a bunicului?
Biroul bunicului se compunea dintr-o masă lungă de stejar lăcuit, un şevalet, un colţar, o măsuţă rotundă pe care trona un patefon după timpuri şi un raft plin cu cărţi vechi.
–Seamănă cu biroul stareţei.
–Nu-mi aduce aminte de ea. Sper să nu îndrăznească să vină aici.
M-a facut diavol, asta nu i-o iert mătuşei mele.
–Poate că ar trebui să-i mulţumim, datorită ei ne-am cunoscut.
–Datorită pasiunii ei pentru istorie.
–Ea de ce s-a călugărit?
–E o poveste lungă. A iubit foarte mult un bărbat,dar a murit într-un accident cu o săptămână înainte de nuntă. Dupa înmormântare ea a plecat la mânăstire şi s-a călugărit. Nu o să vină după noi. Ştie ce înseamnă să iubeşti.Vino să-ţi arăt restul casei. Aici ne servea bunica masa.
Pe un perete era o oglindă mare şi foarte veche care imita perfect oglinzile de cristal veneţiene, cu o ramă de ipsos vopsită în bronz auriu, cu tot felul de arabescuri, de îngeraşi, sfinţi şi înflorituri. În mijloc era o masă lungă din stejar cu 12 scaune înalte scluptate şi lăcuite.Pe peretele de sub oglindă era un dulap lung , înalt doar de 90 cm.
–Aceasta e uşa care duce în dormitorul bunicilor. Marina când vine doarme aici.
Era un pat mare destul de jos cu picioare groase din lemn masiv, încadrat de două noptiere şi un dulap lung cât peretele cu oglinzi în mijloc.
Bunicul a avut mobilier vechi Ludovic al IV, Empire, dar intrase cariile în el şi l-a vândut la licitaţie. Pe atunci nu credeam că aceste piese de mobilier vechi valorează ceva, dar a luat bani frumoşi pe ele. Când eram copil îmi împuia capul cu arhitectura Renaşterii, a Barocului, a Rococoului. Visa să devin arhitect şi nicidecum fermier. Ei ne-au crescut de la 5 ani, de când am rămas orfani. Părinţii noştri au murit într-un accident groaznic de maşină, împreună cu cel care trebuia să fie soţul mătuşei mele. Stareța ta m-a iubit ca pe copilul ei. Ea este sora mamei şi a fost singura supravieţuitoare a accidentului.
Bucătaria, baia şi camera mea sunt singurele care au fost modificate. Să-ţi aduc nişte schimburi de ale Marinei. Cred că o să-ţi vină bine. E la fel ca tine. Aprinde televizorul şi-l văd că rămâne uimit de ştirea care se difuza.
–Nu, nu pot să cred. Pe băiatul care s-a sinucis îl cunosc, a fost coleg cu mine. Nu, nu pot să cred.
Lui nu-i mergea bine în ultimul timp, nu mai avea nici un loc de muncă, trăia din ajutorul de somaj şi făcuse o adevărată pasiune pentru o femeie care-l înşela cu primul venit.
–Şi fetelor bune şi cuminţi li se pot întâmpla astfel de lucruri. Am auzit şi de fete care s-au sinucis din dragoste.
Niciodată nu am înţeles de ce cei buni, cei nevinovaţi mor şi rămân în viaţă cei răi.
–Poate că aşa le-a fost scris. Uite o pijama de-a soru-mi. E nouă, are eticheta pe ea. Baia e în capătul holului.
Până îţi faci duş pregătesc ceva de mâncare.
Am stat în baie cam mult şi la un moment dat a ciocănit şi m-a întrebat dacă sunt bine.
I-am răspuns că vin imediat. Mi-am dat seama că nu-l cunoşteam şi fugisem cu un străin de care mă îndrăgostisem nebuneşte. Dacă o să ajung şi eu în culmea disperării şi o să mă sinucid ca acel băiat? Ioan pusese masa în sufragerie şi când m-a văzut desculţă şi în pijama a rămas ca o statuie.
–De ce mă priveşti aşa?
–Nu ştiu.
Iartă-mă, am uitat să-ţi aduc o pereche de papuci.
Se întoarece repede punându-i la picioarele mele şi zice:
–Nu ştiam că ai un păr atât de frumos. Nu ştiu mare lucru despre tine, Estera. Această ştire m-a bulversat. Se întâmpă ceva ciudat cu mine.
–Ţi-e frică să nu ajungem şi noi ca…..
–Sincer, cred că m-a luat valul şi pe mine. Te iubesc, dar nu vreau să profit de tine. Vreau să ne cunoaştem bine, să nu facem o greşeală pe care mai târziu să o regretăm.
–Tot la asta mă gândeam şi eu în baie, că nu ne cunoaştem şi m-am îndrăgostit nebuneşte de un străin.
La masă nu am fost în stare să mănânc nimic. Aveam o stare ciudată. Îl iubeam, dar îmi era teamă de necunoscut.
–Văd că nu te ai atins de nimic.
–Am mâncat la mânăstire şi nu-mi este foame.
–Eu nu am mâncat, dar după ceea ce am văzut chiar nu mai pot să mănânc. Sărmanul, Mihai! Unde te poate duce dragostea! Pe mătuşa a dus-o la mânăstire, pe Mihai pe lumea cealaltă şi începe să lăcrimeze.
M-am dus lângă el şi i-am şters lacrimile, iar el m-a luat în braţe şi a început să plângă ca un copil. Într-un târziu mi-a zis să-mi aleg ce cameră vreau. Nu am zis nimic, am făcut doar un semn că îmi este indiferent, iar el m-a dus în camera Marinei. A făcut patul, m-a sărutat pe frunte şi a plecat.
L-am auzit când s-a dus la baie şi m-am furişat în patul lui.
–Vreau doar să te simt lângă mine, îi spun.
–Esthera!
Mă ia în braţe şi mă leagănă ca pe copilul mic. Mă simţeam atât de fericită şi fără să vreau lacrimile-mi curgeau de fericire. Mă strângea în braţe şi mă săruta pe păr.
–De ce plângi, iubirea mea?
–De fericire.
Am adormit îmbrăţişaţi, fericiţi şi cuminţi. Învăţată cu programul de la mânăstire, m-am trezit dimineaţa devreme. Soarele nu răsărise, iar noaptea încă mai era stăpână, dar stelele dispăruseră. De undeva se auzea un cocoş cântând. Mâinile lui şi prin somn mă ţineau înlănţuită. M-am ridicat uşor să nu-l trezesc şi m-am dus la baie. Am cotrobăit prin dulăpioare şi am găsit o periuţă de dinţi nouă. Am constatat mai târziu că erau multe lucruri noi, nefolosite, în casa aceea. Se pare că Marina era prevăzătoare. M-am dus în camera ei şi mi-am ales o fustă lungă roşie dintr-un material foarte subţire şi un tricou alb. De pe o noptieră, dintr-o ramă de argint,
îmi zâmbea o fată tânără, blondă cu ochii negri ca mura câmpului .
M-am dus în bucătărie, am făcut ordine, am pregătit micul dejun. L-am pus pe o tavă şi m-am dus la Ioan în cameră. Dormea ca un prunc şi îmi era teamă să nu se trezească din cauza mea. Când m-am apropiat să pun tava pe măsuţa din colţul camerei, a deschis ochii şi a zâmbit.
–Dumnezeule, ce semeni cu sora mea!
–M-am îmbrăcat cu hainele ei.
–Nu, nu la asta mă refeream, dar şi ea are acelaşi obicei ca tine, să vină la mine cu tava. Noi suntem gemeni, dar ea s-a născut prima şi întotdeauna m-a tratat ca pe fraţiorul cel mic şi neajutorat. E tare mămoasă.
Şi fizic voi două semănaţi, decăt ca ea are părul puţin mai deschis ca al tău. Când era mică o poreclisem “păpădia”.
–Sper să-mi ierte îndrăzneala că i-am luat hainele.
–Stai linistită. M-ai scutit să mă duc să-ţi cumpăr şi afişează un zâmbet maliţios.
Hm! Ce bunătăţi ai pregătit!
–Ce-am găsit prin frigider.
–De unde ai luat ceaiul?
–Am văzut un fir de sunătoare cu flori atât de galbene şi frumoase, încât nu am rezistat…
–Ha,ha,ha!
–Am pus şi coada şoricelului.
–Era tot un fir frumos, nu?
–Era superb, avea florile albe ca zăpada.
–Şi nu ai rezistat până nu l-ai cules cum nici eu nu mai rezist dacă nu te sărut.
M-a sărutat, iar eu m-am înroşit toată. Am mâncat amândoi, ne dădeam unul altuia şi după fiecare înghiţitură ne sărutam. A urmat o săptămână de răsfăţ, de dezmierdări, de sărutări, de îmbrăţişări cuminţi. Nu am ieşit din curtea casei, decât el se ducea peste drum unde era un magazin şi cumpăra ce ne trebuia. În 5 minute se întorcea. Am hotărât să ne ducem la mătuşa lui, pentru că vroia să mergem la Sibiu şi nu aveam nici un act de identitate. Ne era teamă de reacţia ei. Ne aşteptam să fim certați, dar când ne-a văzut ne-a întâmpinat zâmbind şi a chemat-o pe mătuşa mea. Ne-au urat să fim fericiţi şi să avem mulţi copii. La orice ne asteptam, dar nu la o aşa primire. Am mai plecat şi cu daruri, economiile ambelor mătuşi de-o viaţă .
În ziua următoare eram în tren spre Sibiu. Trenul alerga ca un şarpe printre munţi, tuneluri, păduri de brazi, de stejar, prin văi strâmte. Stam rezemată cu capul de pieptul lui Ioan şi priveam frumuseţea neasemuită a naturii. Vedeam câmpuri cu maci, margarete, boschete de roze sălbatice roze, albe şi roşii. Cu inima împăcată şi încântată de frumuseţea peisajelor care se derulau prin faţa ochilor mă simţeam fericită şi în armonie cu întreg Universul. Totul vedeam într-o lumină nouă, feerică. Parcă trăiam un vis şi-mi era teamă să nu se termine. Îl iubeam pe Ioan ca pe Dumnezeu şi când am văzut o bisericuţă m-am rugat în gândul meu la Dumnezeu să mă ierte pentru ceea ce simt. Îl înţelegeam pe Mihai, băiatul care s-a sinucis, ştiam că nici eu nu aş mai putea trăi fără iubirea mea. Ioan însemna totul. El era aerul pe care-l respiram, era apa pe care o beam, soarele care mă lumina. Era totul. Devenise raţiunea mea de a fi, de a exista. Era fericirea, iubirea şi viaţa mea. M-a făcut să simt fiorul dumnezeiesc al iubirii şi extazul pasiunii. O fericire imensă copleşea sufletul meu când mă îmbrăţişa şi îmi atingea buzele cu un sărut, care ne transforma într- o singură fiinţă. Vedeam un bărbat demn, mândru, măreţ, senin, tandru, iubitor. Nu-mi plăcea cercelul şi i l-am luat spunându-i că l-am pierdut , dar e mai frumos fără el şi i-ar sta mai bine fără plete. Mi-a zis că se va tunde foarte scurt când ajungem la Sibiu. În mintea mea îl comparam cu Zeus, cu Apollo, cu Ahile, Paris şi Ulise. Îl asemănam cu un erou dintr-o tragedie antică şi fără să vreau mi-am amintit ce spunea filozoful grec Democrit:”lucrurile cele mai plăcute devin cele mai neplăcute”, când nu se respectă măsura. Oare şi în iubire, dragoste, trebuie păstrată o anumită măsură?
Pentru mine era cel mai frumos om din lume şi fără să vreau mi-am adus aminte de adepţii lui Pitagora care spuneau că frumosul depinde de măsură, proporţie, ordine şi armonie. Sofistii ziceau că frumosul depinde de plăcerile văzului şi auzului. Socrate lega frumosul de valorile binelui şi adevărului, iar Platon de frumuseţea sufletească, de spiritual. Mă uit la el şi parcă-l văd pe Ghilgameş sau pe Nala din Mahabharata. În minte îmi vin cuvintele:”Nu orice Eros e frumos şi vrednic de laudă; ci numai acela care ne -mbie să iubim în chip frumos. Rău este iubitorul de rând, cel ce se-ndrăgosteşte de trup mai mult ca de suflet. Se-nţelege că nu-i nici statornic, ca unul care nu se îndrăgosteşte de ceva statornic. Căci odată ofilită floarea trupului ce a iubit, dragostea’’ zboară şi dispare’’ dând de ruşine multe vorbe şi făgăduieli ce-a făcut. În schimb cel ce iubeşte însuşirile sufleteşti, tocmai fiindcă are această înzestrare superioară rămâne îndrăgostit întreaga viaţă, ca unul care se contopeşte cu ce este permanent.” (Banchetul_Platon)
O să mă închin ţie, Eros, ” cel mai frumos şi mai bun dintre zei”, zeu cumpătat, viteaz, drept şi puternic, tu care ai puterea să transformi omul cel mai neînsemnat într-o torţă de iubire, care alungi înstrăinarea şi tristeţea din sufletul oamenilor, îndrumător, plin de daruri, mântuitor.
Am citit undeva că puterea sufletului omului e prin natura ei dublă. Pe de-o parte există dorinţa care-l târăşte pe om când într-o parte, când într-alta şi pe altă parte este raţiunea care-i spune în ce direcţie să meargă. Raţiunea trebuie să comande dorinţa. Când am fugit din mânăstire cine a comandat, dorinţa sau raţiunea? Am fost învăţată de mătuşa mea să nu mă intereseze aparenţele, zorzoanele, ci veşmântul sufletesc, calităţile morale ca: dreptatea, curajul, chibzuinţa, blândeţea, omenia, generozitatea. Seneca spunea că statornicia în virtute este considerată semnul de recunoaştere a omului superior. Ce este omul?
Un amestec de spirit şi materie, lumină şi întuneric, înger şi demon, o fiinţă complexă, contradictorie, dornică de cunoaştere, de adevăr şi capabilă de autodepăşire. Dacă uneşte frumuseţea cu virtutea atunci trăieşte într-o deplină seninătate sufletească şi are o judecată sănătoasă, bazată pe adevăr şi conştiinţa binelui, spunea părintele la slujba de duminica Floriilor. Frumuseţea exterioară, spunea tot el, duce de cele mai multe ori la o tinereţe desfrânată şi o bătrâneţe ruşinată. Aş vrea să raţionez pur, nobil şi sublim, dar sunt doar un om. Trăiesc, iubesc, sperând în frumos, bine şi adevăr.
Trenul merge, Ioan doarme şi eu gândesc la cât îmi este de drag acest om, cu un un suflet atât de frumos şi de bun.
Nu de puţine ori până să-l întâlnesc am fost cuprinsă de o nelinişte metafizică. Mă simţeam atât de mică în lumea aceasta mare. Aveam sentimentul că nu mai există dreptate, că totul este trecător, că nu putem afla adevărul. De când mă ştiu m-am îndoit de multe lucruri. Unii spun că e bine să te îndoieşti, alţii că este rău. Cred că este mai bine să te îndoieşti, decăt să crezi în cineva sau ceva care este fals.Totul este relativ. Uneori şi simţurile ne înşală. Am ajuns adepta sofistilor? Cineva a pus o cenzură ca omul să nu ajungă la adevăr? Oare şi iubirea este relativă? Ce întrebare prostească pun! Atâţia oameni se iubesc într-un anumit timp şi după aceea se despart, se urăsc. Nu vreau ca iubirea noastră să fie trecătoare. Vreau să dureze mereu.
Absolut, absolut… Oare nu toţi filozofii au căutat de-a lungul timpului esenţa, absolutul?
Thales vedea esenţa în apă, Heraclit în foc, Platon în idei, Socrate în bine. Alţii văd esenţa în energie, absolutul în Dumnezeu.
Descartes zicea că sigură este îndoiala, cugetarea. Spinoza susţinea că sigură este substanţa-Dumnezeu, iar Leibniz monada. Locke afirma că numai prin simţuri putem cunoaşte, prin experienţă. Berkeley era convins că materia nu există , ci doar spiritul. Viaţa şi materia sunt un vis al spiritului? Interesant ce a spus acest episcop! Să fie adevărat? David Hume spune că nimic nu există în realitate. Totul să fie o iluzie? Hm! Chiar şi Kant a zis că lumea este un vis după anumite reguli ale raţiunii şi sensibilităţii. O s-o iau razna dacă mă mai gândesc la ce au zis alţii .Dacă Ioan tot doarme şi eu sunt atrasă de metafizică care “nu e protuberanţa pâlpâitoare a unei fragile subiectivităţi psihologice, nici cristalul unei năluciri în încăperea căruia s-ar refugia cutare decepţionat. Metafizica e expresia şi afirmarea veşnic reânoită a unui mod existenţial, care ţine constitutiv de fiinţa omenească.”(Blaga)
Mai bine citesc Diferenţialele divine ale lui Blaga. Dupa Trilogia cunoaşterii,Trilogia culturii şi Trilogia valorilor nu pot să nu citesc şi Trilogia cosmologică. În ultimul timp m-am relaxat citindu-l pe Puşkin, pe Guy de Maupassant, iar acum mă întorc din nou la prima mea iubire, Lucian Blaga. Caut în geanta lui Ioan după carte, dar mi-am adus aminte că a ramas pe masuţă din hol. O găsisem în camera Marinei şi citisem doar câteva pagini. Privesc dealurile verzi, pădurile frumoase, munţii ce se zăresc în depărtare, cerul limpede şi senin. Admir frumuseţea naturii şi gândesc la cât de bun, răbdător şi minunat este bărbatul din viaţa mea. Când am ajuns la Sibiu un vânt căldicel adia şi parcă ceva tainic din interiorul meu mă îndemna doar la fapte bune, gânduri nobile şi frumoase. Întreaga-mi fiinţă era îmbăiată într-o aureolă de lumină dulce, senină şi plină de iubire. Mergeam ţinându-ne de mână pe străzile lungi ale Sibiului şi îi spuneam că în oraşul lui predomină stilul gotic. El mi-a spus ca o să vedem toate stilurile, de la cel bizantin, brâncovenesc , baroc, rococo, până la cel victorian şi modernist.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
(Va continua)
Autor: Carmen Gigârtu